Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home 2018 UN TROFEU AL DOMNULUI

UN TROFEU AL DOMNULUI

UN TROFEU AL DOMNULUI

Peştera Meziad

Încă înainte de a lua contact sufleteşte cu Lucrarea Oastei Domnului, în 1976, am fost invitat să merg la o adunare la Peştera Meziad, în preziua Sfântului Ilie, unde Oastea Domnului făcea o adunare în acea noapte. Şi acolo, împreună cu fratele Vis, cu fratele Gigel Dănăilă de la Rediu şi cu alţi fraţi, am ajuns mai devreme şi ne-am ocupat un loc pe iarbă.

La un moment dat, dinspre vale am văzut venind un om micuţ de statură, cu părul alb, vâlvoi, cu mâinile la spate şi… cu un zâmbet îngeresc. Mi s-a părut că-i un înger, nu că este un om care urca spre locul de adunare. A venit către noi, căci se cunoştea cu fratele Vis şi cu ceilalţi, şi m-a îmbrăţişat. Fraţii i-au spus: „Este un tânăr de la noi de la Galaţi, care a venit pentru prima dată printre noi”; şi fratele Popa Petru de la Săucani – despre care am aflat ulterior că aşa se chema – m-a îmbrăţişat, zâmbind într-un fel parcă nemaiîntâlnit printre oameni, şi a zis: „Bine-ai venit, frate, printre noi”. Eu nu ştiam nici apelativul acesta de „frate”, nu ştiam mare lucru… fiind un tânăr la 16, 17 ani, şi am fost foarte surprins de explicaţia primită.

Iar apoi, în ceea ce a urmat acolo până s-a înnoptat şi nu se mai vedeau foarte bine fraţii la faţă, l-am urmărit pe acest om care mergea de la grup la grup, aşa, ca un înger binecuvântat, pentru că se cunoştea cu fraţi din toată ţara.

A doua zi am mers la el acasă, la Săucani, cu grupul de fraţi de la Rediu cu care eram şi am fost marcat pentru prima dată şi pentru totdeauna de imaginea acestui om deosebit şi ales între oameni; despre care am auzit că, la vârsta de 16 ani, în costum naţional, a vorbit la Teatrul din Oradea atât de profund şi atât de înflăcărat, încât sala s-a ridicat în picioare şi l-a ovaţionat îndelung. Şi era un om despre care n-am auzit să fi avut studii foarte înalte, însă era profund atins de harul lui Dumnezeu şi de cunoaşterea pe care numai credinţa ţi-o dă. Acest lucru l-am remarcat la el până la sfârşitul vieţii sale pământeşti. N-am reuşit să ajung la înmormântarea lui, dar am fost profund marcat de aceasta.

După ce l-am cunoscut, am făcut aproape în fiecare an, elev fiind, câte un circuit prin ţară. Împreună cu fratele Mitică Oancă de la Corod, uneori şi cu fratele Toader Slavu de la Malu Alb şi cu fratele Vis (Ţuţu Visarion), am fost în casa acestor îngeri de la Săucani (locuia împreună cu fiica sa Viorica şi cu ginerele său Viorel, care erau, la fel, nişte îngeri de oameni), unde am văzut aşa dragoste cum n-am văzut în toată lumea pe care o cunoşteam eu până atunci. Acolo era un fel de casă a dragostei şi a unei veselii duhovniceşti încât, fără să agreseze, te făcea să devii dependent, pur şi simplu, atât de dragostea lor faţă de Domnul, cât şi de dragostea faţă de copiii Săi sau faţă de orice alţi oameni care le treceau pragul casei.

În repetate rânduri, am stat acolo, prin vacanţe: cinci, şase zile… cam o săptămână, şi mergeam peste tot. Mai ales în perioada sărbătorilor de iarnă, mergeam pe la diverse adunări fie acolo în Săucani, fie prin satele acelea împrăştiate peste dealuri, zeci de kilometri. De cele mai multe ori mergeam pe jos, prin zăpadă.

Pe fratele Popa Petru nu l-am văzut niciodată încruntat; nu ştiu cum ar fi arătat faţa lui încruntată. Parcă-l văd şi-acum mergând maiestuos prin zăpadă, cu mâinile la spate de multe ori, mereu zâmbind; şi mereu ne îndemna să mergem mai departe… Noi, deşi eram mai tineri, eram mai obosiţi, dar el nu. Niciodată n-am înţeles cum făcea atâţia zeci de kilometri şi, când ajungea la adunare, la fiecare adunare pe care o făceam pe unde mergeam, mereu era proaspăt şi mereu avea un cuvânt extraordinar, altul de fiecare dată. Nu cred că-şi pregătea cuvântul, decât prin faptul că citea mereu în Biblie. Când veneam acasă şi ne duceam la culcare, de multe ori mai ieşeam din cameră şi îl vedeam fie citind, fie rugându-se. Şi cred că din hrana din Biblie şi apoi din rugăciune primea aceasta putere. N-am înţeles când dormea, pentru că foarte puţin l-am văzut odihnindu-se. M-am întrebat multă vreme şi mă minunam…

Eu, ca un burete uscat care absorbea foarte mult atunci, eram uimit de noutăţile şi de bogăţia cuvântului care, cum spuneam, mereu era altul. De-a lungul vieţii, am remarcat la alţi fraţi că au cam aceeaşi vorbire… şi cam aceeaşi rugăciune, ceea ce nu-mi prea plăcea. Nu vorbesc de fratele Traian Dorz sau de fratele Arcadie Nistor, sau de fratele Moise Velescu şi de alţi fraţi care erau mai renumiţi în Oastea Domnului. Ziceam de alţi fraţi… aşa, care aveau aceeaşi vorbire. Dar părinţii, înaintaşii Oastei Domnului pe care i-am cunoscut eu, cei mai mulţi dintre ei, 98 la sută, erau inepuizabili în a scoate din fântâna asta a darurilor, din Biblie, din Cartea Vieţii. Scoteau mereu, mereu noi şi noi învăţături pe care eu – care citisem destul de mult, pentru vârsta pe care o aveam, alte cărţi laice – nu le mai întâlnisem şi pe care nu le mai auzisem niciodată.

Ştiam că era unul dintre prietenii cei mai de taină, cei mai apropiaţi ai fratelui Traian Dorz. Deseori îl mustra fratele Traian pe fratele Popa Petru că, de regulă, pe la diversele adunări, el nu stătea în faţă niciodată. Niciodată! Stătea mereu printre fraţi, mai spre margine, aşa, şi fratele Traian, care îl iubea foarte mult şi care îl preţuia foarte mult, îi spunea uneori: „De ce-ai fugit, de ce n-ai stat acolo, să vii acolo?”.

Da, el era un om smerit şi de o mare nobleţe sufletească.

Am învăţat foarte multe de la fratele Popa Petru. Cel puţin din 1975-’76 încoace, de când am luat eu contact cu Oastea Domnului, am văzut că el era unul dintre stâlpii mari ai ei, dar mai puţin văzut… Toate văile din Bihor, de exemplu, îi erau cunoscute.

El era constructor de case, un fel de maistru ziditor de case; cam ăsta era serviciul lui. Şi lucra cu o echipă de fraţi. De cele mai multe ori tot pentru fraţi ridicau case. Şi făceau şi adunări tot timpul. Dar mai ales pe fraţii şi surorile pe care el îi frecventa, i-am văzut adeseori când intram în acele locuri de adunare că erau ca puii de rândunică care aşteptau cu ciocurile lor întinse hrana de la Dumnezeu prin fratele Popa Petru. Iar Viorel şi Viorica, şi alţi câţiva tineri erau cei care ilustrau prin cântări foarte frumoase cuvântul pe care Domnul îl aducea prin el.

Cred că aceşti fraţi pe care i-am numit mai înainte – şi pe care mereu i-aş numi cu pioşenie – au fost sfinţii poporului nostru în această perioadă. Mă refer la fratele Traian, la fratele Popa Petru de la Săucani, fratele Popa Petru de la Batiz, părintele Gavriş… Părintele Iosif a fost înainte; eu vorbesc de perioada din 1975 încoace. Părintele Iosif este piatra din vârful unghiului Oastei Domnului. Dar fratele Arcadie Nistor şi cei care au mai fost prin închisori: fratele Cornel Silaghi de la Timişoara, fratele Opriş (pe care şi pe el l-am prins în viaţă) şi mulţi alţii… despre câţiva dintre aceştia, deseori m-am întrebat: sunt oameni sau îngeri? De asemenea, nici de fratele Moise Velescu nu pot să uit şi nu vreau să uit; pentru că ei sunt oameni care au marcat istoria acestor ani foarte grei, dar şi frumoşi, în acelaşi timp, pentru noi. Cred că, dacă ar mai fi fost în viaţă şi în perioada acestor ultimi zece, cincisprezece ani, altul ar fi fost chiar mersul ţării noastre, nu numai al Lucrării Oastei Domnului. Zic asta pentru că nu pot să uit profeţia făcută de Părintele Iosif – şi fratele Traian, şi fratele Ioan Marini au spus la unison – că Lucrarea Oastei Domnului este din poporul român şi în special pentru poporul român. Că de la masa aceasta se vor hrăni şi alte popoare, este adevărat, dar ea este în special a poporului român. Şi că, dacă poporul român nu se va mântui prin Oastea Domnului, probabil că nu se va mai mântui prin nici o altă lucrare. Zic de Oastea Domnului care face parte din Biserica Ortodoxă Română şi care nu neagă, ci, dimpotrivă, urmează toată învăţătura profundă a Bisericii Ortodoxe, în general, şi a Bisericii Ortodoxe Române, în special, şi care înnobilează această Biserică printr-o adjudecare a lui Hristos în inima fiecărui ostaş care vrea să-şi dedice viaţa lui Dumnezeu, ostaş care devine o sămânţă binecuvântată pentru poporul său. Ce se întâmplă astăzi în popor nu prea cadrează cu împlinirea pozitivă a profeţiei acesteia făcute de sfinţii noştri înaintaşi. Cu toate acestea, eu cred că acesta este adevărul şi se va impune până la urmă spiritul Oastei Domnului. Duhul Oastei Domnului pe care l-au primit Părintele Iosif, fratele Traian, fratele Marini şi toţi ceilalţi fraţi pe care i-am pomenit va rămâne… şi ne va însoţi probabil în vremurile şi mai grele care se abat asupra noastră.

Dar fratele Popa Petru, cum spuneam, a fost un înger luminos, un foarte, foarte puternic susţinător al duhului Oastei şi chiar al românismului. El a trecut biruitor în eternitate şi… va fi răsplătit de Dumnezeu cu prisosinţă.

Fiind în prezenţa lui, îl urmăream în toate: şi la masă, şi la încălţat şi descălţat… la tot; pentru că am fost o fire mai analitică, mai atentă. Şi nu pot să spun decât că am văzut desăvârşire. Acesta este cuvântul pe care mi l-am format cu privire la fratele Popa Petru. Ştiu, de exemplu, că de multe ori eram uzi la picioare, ne lua frigul, oboseala, iar el mereu zâmbea, venea, mă lua de după gât şi zicea: „Nu-i aşa că ai obosit un pic? Dar Domnul îţi va da putere să mergi mai departe”. Şi parcă dintr-o dată nu mai simţeam nici frigul la picioare, nici oboseala. Da, s-a întâmplat acest lucru! Minuni… despre care nu se prea vorbeşte. Eu spun ce-am trăit eu. Nu ştiu ce stări au avut alţii. Însă ştiu că mereu trecea cu zâmbetul pe buze. Asta m-a marcat pe mine. Era un om pe care, cum am spus, nu l-am văzut niciodată supărat. Şi, ce am remarcat foarte mult, nu judeca niciodată pe nimeni.

Când deschidea Cuvântul şi începea să vorbească, simţeam o priză de 100 la sută a auditoriului, indiferent cât ar fi fost de târziu în noapte sau de obosiţi fraţii, sau… de supăraţi; era doar un murmur de putere şi de lacrimi care se auzea. Avea acest dar extraordinar de a vorbi, pe care şi oameni din lume i l-au remarcat, oameni cu multă carte sau cu multe pretenţii, dintre cei care l-au auzit.

Mi-aduc aminte, era o familie… nişte surori prin munţi undeva, singure, cu nişte copiliţe şi fratele se dusese odată să le cerceteze. Şi ne-au spus surorile că, la plecare, când să iasă pe uşă, unul din copii a zis: „Mamă, mamă, când mai vine Domnul Iisus pe la noi?”. Asta era starea pe care o transmitea omul acesta.

Atunci când am auzit că a plecat la Domnul… ştiam că a fost încununat cu răsplata Domnului. Dar – ca şi la fratele Traian, când s-a întâmplat, după aceea, şi la fratele Arcadie – de fiecare dată am simţit că ni se mai ia un sprijin, un zid care ne proteja. Pentru că ei, care erau unici prin felul lor de trăire şi prin felul în care smulgeau din înţelepciunea divină, ascunsă, firul acesta al Oastei Domnului (şi nu numai… ci al legăturii cu Dumnezeu), ne-au dispărut…

Fratele Popa Petru totdeauna făcea în aşa fel, încât să nu intre în discuţii care priveau problemele de care eram noi frământaţi la Galaţi atunci. De exemplu, în adunare la noi erau nişte stări tulburi datorită unei grupări care o luase puţin spre stânga… Şi, cum eu aveam nişte frământări şi eram mai firoscos, aşa, încercam uneori să deschid un subiect privitor la acestea. Dar el niciodată nu le dădea curs – şi asta am remarcat-o şi la fratele Traian, de foarte multe ori; dar la fratele Popa Petru, cu desăvârşire. Niciodată nu discuta despre asta. Zicea: „Hai să ne rugăm… Hai să cântăm… Domnul va avea grijă…”.

Dar cu privire la subiecte din Cuvântul lui Dumnezeu sau despre Lucrarea Oastea Domnului, acolo era mereu deschis. Niciodată n-am avut sentimentul că se chinuieşte să găsească un răspuns. Nu. Era ca un izvor care ţâşnea, ca un râu de apă vie, pur şi simplu, când atingeai un subiect. Dar de multe ori vedeam că în cuvântările, în vorbirile pe care le făcea, pur şi simplu, parcă s-ar fi înţeles cu mine despre ce anume să vorbească, pentru că de fiecare dată vorbea numai ceea ce eu aveam nevoie să ştiu şi să întreb. Simţea ce era necesar, da! Acesta era marele dar pe care l-a primit fratele Popa Petru – şi mulţi alţi fraţi ostaşi, desigur, dar el, în mod deosebit.

El este un unicat, este o bijuterie a Oastei Domnului. El n-a fost implicat în diverse stări de ceartă sau de dispute… n‑am auzit asta niciodată. Toţi vorbeam despre el numai la superlativ. Şi, de câte ori am avut necazuri în cursul vieţii, îmi aduceam aminte de zâmbetul lui… şi treceam mai uşor…

Da, aşa cum a spus copilul acela: noi L-am văzut pe Dumnezeu prin ei.

A fost şi la nunta noastră, în 13 mai 1979. A avut o vorbire extraordinară. „Iată, ei sunt ca nişte miei”, asta a fost tema vorbirii lui.

Şi tot el ne-a adus atunci un cuvânt de binecuvântare şi o scrisoare de la fratele Traian, care era foarte bolnav şi era şi foarte urmărit şi nu putea să vină, deşi a vrut să vină la nunta noastră. Am vorbit cu dânsul la telefon şi ne-a scris şi în scrisoare că şi boala, dar şi faptul că era foarte urmărit l-a reţinut. Şi atunci l-a trimis pe îngerul, pe mesagerul său. Şi mi-aduc aminte de vorbirea aceasta pe care, iată, nu o uit nici după treizeci şi cinci de ani!

Am avut – eu, cel puţin – o legătură specială cu fratele Popa Petru; şi cred că şi el a avut-o. O avea cu mulţi… cu toţi fraţii.

Nu l-am auzit niciodată osândind pe nimeni. Când era cazul, în vorbirea lui era toată mustrarea. Făcea totdeauna pledoaria pozitivului, a puterii Cuvântul lui Dumnezeu; iar pentru mine, care eram un destul de atent şi de pretenţios observator, aceasta era ca un fel de mâncare hrănitoare care avea de toate şi nu mai trebuia să-mi spună nimic în plus. De fapt, acesta este Cuvântul Domnului… şi ei ni l-au tradus în felul acesta. Nu simţeam nevoia să întreb nimic. Ba, eram aşa de mici, încât uneori ziceam că nici nu putem să adunăm atâta bogăţie, din adunare în adunare; pentru că făceam adunări… acum aici, deseară colo, mâine dincolo. Acolo, în zonă la ei. Aici în zona Galaţiului a venit doar pe la diverse nunţi. Dar, pentru că se stabilise între noi aşa o legătură specială, consideram că trebuie să mă duc eu acolo şi să stau câteva zile. Aşa că am mers, împreună cu diverşi fraţi, în perioada ’77-’87, şi chiar până în ’90. Şi după ce n-a mai fost fratele Popa Petru am mai trecut pe acolo pe la fraţi, pe la surori; dar era… cum spuneam, ca atunci când s-a aplecat un stâlp foarte important. Însă fraţii au rămas… seminţele dragostei lui, ale sacrificiului lui… pentru că asta era el: era dragoste şi sacrificiu în aceeaşi fiinţă. O dragoste necondiţionată, neobosită şi un sacrificiu al cărui izvor nu l-am înţeles. Deşi era un om firav, un om slăbuţ, avea o vitalitate fizică pe care mi-am dorit foarte mult să o am şi eu. Şi n-am avut-o.

Pot să spun că fratele Popa Petru este unul dintre trofeele Domnului; şi toţi fraţii noştri care au plecat biruitori. Trofeele sunt expuse, sunt arătate şi altora. În cazul de faţă, evocarea acestui nume îşi are rostul şi pentru ca urmaşii să înveţe din exemplul acestei vieţi. Dar ştiu că nimic nu poate egala o jumătate de oră trăită în prezenţa unui astfel de om, oricât ai citi într-o carte sau ai vedea nişte fotografii cu el. Pentru mine există un corespondent în realitate când mă uit la o poză cu fratele Popa Petru sau când citesc despre el. Şi retrăiesc stările acelea. Dar pentru cei care n-au trăit, n-au cunoscut direct asemenea oameni şi asemenea situaţii, sigur, el e personaj de legendă.

Cred că e o obligaţie morală, până la urmă, să ne cunoaştem istoria (din păcate, nu-i legală; eu aş face-o să fie legală, dacă s-ar putea, că prea ne neglijăm trecutul, în general, şi istoria). Este o obligaţie morală, dar este şi un mare câştig pentru cei care vor cunoaşte vieţile unor astfel de oameni, pe de o parte. Pe de altă parte, cred că punctul comun, punctul central prin care se poate realiza o punte de comunicare cu diverse persoane pe care chiar nu le-ai cunoscut, din alte veacuri sau milenii, este însăşi credinţa în Domnul Iisus. Cu­noscându-L pe Domnul Iisus, devii frate şi prieten, contemporan cu fiecare copil al Său din orice veac ar fi trăit şi din oricare parte a lumii. Acesta este un mare miracol şi e o realitate. Dacă te duci către Domnul şi tu şi se duce şi altul din Australia către Domnul, la punctul de întâlnire, acolo se topesc toate barierele de limbă, de culoare, de etnie şi uneori poate chiar şi de nuanţă creştină, pentru că în dragostea lui Dumnezeu intră toate acestea. Şi de aceea zic, nu poţi să-i cunoşti pe înaintaşii tăi şi istoria lor şi s-o preţuieşti, dacă nu-L cunoşti pe Domnul Iisus. El e nodul de legătură unde se face comuniunea.

Sigur, trăind în nişte vremuri extrem de materialiste astăzi, mai ales acum, din ’89 încoace, s-ar spune că, pentru poporul român, personalitatea fratelui Popa Petru n-a adus beneficii. Dar numai cine poate vedea mai departe poate să înţeleagă că, prin transformarea unui om care era rău înainte (cum eram şi eu şi cum erau şi alţii, şi cum au mărturisit-o atâţia), a unor oameni răi pentru societate: hoţi, chiar jefuitori sau criminali, sau mai ştiu eu ce… prin transformarea lor s-au adus beneficii imense poporului român şi umanităţii în general. Pentru că tot ceea ce atinge Cuvântul lui Dumnezeu, toate inimile care sunt atinse de el se transformă. Se întâmplă ca în legenda cu regele Midas, care transforma în aur orice lucru pe care punea mâna. La fel şi Cuvântul Domnului: pe orice inimă pe care o atinge, o schimbă. Din pământ sau din fier mort, o transformă în aur… pentru poporul şi pentru generaţia respectivă.

Deci Lucrarea Oastei Domnului – că vorbim despre ea, vorbind despre fraţii noştri, despre părinţii noştri – a adus servicii imense poporului nostru, chiar dacă pe un front care azi pare invizibil; dar care e totuşi real. Însă, în privinţa aceasta, numai Dumnezeu poate să facă judecata corect. Şi în sensul de a judeca, de a pedepsi, dar şi în sensul de a recunoaşte şi de a răsplăti meritele cuiva: fie că e vorba de un om sau de o lucrare, sau de o naţiune. M-am gândit de multe ori şi am înţeles de ce Domnul a spus: „Nu judecaţi, că judecata este a Mea”. Nici în sensul de a valoriza pe cineva, de a-l discerne foarte mult, nici în sensul de a-l pedepsi, adică să te transformi tu în pedepsitorul celuilalt.

Aşadar, s-au adus servicii imense neamului nostru, din punctul acesta de vedere. Dar numai la dreapta Judecată şi răsplată se va vedea cât a contat fiecare lucru, fiecare gând bun chiar. Şi, mai ales, gândul transformat în faptă, cât beneficiu a adus şi cui se datorează acel gând. Pentru că totul se datorează cuiva…

Noi Îi datorăm lui Dumnezeu, Care ne-a pregătit şi ne-a elaborat, şi ne-a derulat planul de salvare, dar, în acelaşi timp, şi celor care l-au dus mai departe. E o împreună lucrare a lui Dumnezeu cu oamenii şi, în special, cu poporul ales, care, popor ales, nu este numai poporul evreu, ci este poporul credincios ce face parte din Biserica Lui cea vie.

Viaţa fratelui Popa Petru era legată şi de Dumnezeu, şi de popor. Fiindcă-L iubea pe Dumnezeu, îşi iubea şi poporul său. La el, acestea nu s-au separat niciodată.

Ce am văzut la el însă era faptul că nu se iubea pe sine însuşi. Asta explică de ce nu se jena de hainele modeste sau de încălţămintea pe care o purta. Prea puţin se îngrijea de aspectul său exterior… însă când îl vedeai cu capul tot mereu în sus, cu părul acela alb şi frumos, ziceai că trăieşte mai mult în lumea cealaltă. Eu l-am iubit foarte mult şi i-am iubit pe oamenii care, nu că au dispreţuit viaţa pământească, dar care au preţuit mai mult celelalte valori, lăsându-le pe astea pe planul doi. În privinţa aceasta, fratele Popa Petru a fost cel mai teribil exemplu pentru mine.

M-a durut mult despărţirea de el. Orice despărţire – uneori chiar şi despărţirea de un adversar, de un duşman – doare, pentru că ne marchează. Ca nişte copii, ne-am învăţat să fim mereu protejaţi de părinţii noştri şi am avut impresia că, pe unii, prea repede ni i-a luat Dumnezeu, inclusiv pe fratele Popa Petru. Însă nu pot să spun că regret, pentru că am ajuns, după aceea, să înţeleg şi eu multe din tainele vieţii acesteia, din misterele vieţii, şi am înţeles că Dumnezeu nu face nimic la întâmplare, ci totul se petrece la momentul potrivit. Am încercat să înţeleg mesajul din plecarea fraţilor noştri – şi a fratelui Traian în ’89 – înainte, şi nu după revoluţie, când, după mintea mea, ar fi fost nevoie să mai fie. Sigur, ar fi un mare regret şi un mare rău ca, atunci când vom pleca noi din lumea asta, să fim separaţi definitiv. Asta ar fi ceva de neima­ginat şi de nedorit.

La mine a fost un dar de la Dumnezeu că, încă de când eram copil, când încă nu aflasem despre Dumnezeu, îmi plăcea să stau în preajma oamenilor mai în vârstă şi, chiar dacă nu mă băgau în seamă, pentru că eram prea copil, eram atent la ceea ce spuneau. Şi, când am avut ocazia, i-am întrebat, i‑am „sâcâit” cu diferite întrebări; pe bunicii mei, pe oameni mai bătrâni din sat… Am învăţat destul de repede ce valoare sunt părinţii noştri chiar cei care, să zicem, n-ar fi credincioşi, darmite cei care au devenit credincioşi! În momentul acela am înţeles că e un mare har şi un mare dar, şi o mare binecuvântare să ştii să preţuieşti ceea ce ai lângă tine. Se spune că nu vezi vârful unui munte când stai la poalele lui, decât dacă te depărtezi puţin. Cu cât a fost mai mare durerea despărţirii de aceşti oameni, cu atât, în timp, le-a crescut valoarea şi preţuirea mea. Şi uneori m-am gândit că ar fi trebuit să fiu mai atent şi să-i preţuiesc mai mult…

Eu cred că România, nu ştiu din ce motiv, a fost extraordinar de binecuvântată, faţă de alte popoare. A fost, cred că cel mai binecuvântat popor, după poporul evreu. Pentru că a primit această Lucrare, acest mesaj atât de limpede, atât de cristalin. Şi oamenii pe care i-a trezit această Lucrare în ţara noastră cred că se situează pe locul al doilea, după poporul ales al lui Dumnezeu. Nu facem din asta un titlu de mândrie, ba, dimpotrivă, această binecuvântare implică o mare responsabilitate. Şi, în acelaşi timp, avem o mare obligaţie morală ca noi să cunoaştem, în primul rând, aceste lucruri, să ni le adjudecăm, să fie şi ale noastre personal, ca să nu întrerupem lanţul acesta pentru generaţiile care vor urma după noi. Deci avem obligaţia, ca o za într-un lanţ, să ne ridicăm la valoarea credinţei celor dinaintea noastră şi a acelui mod de via­ţă, pentru că Dumnezeu ne-a iubit atât de mult. Avem această obligaţie morală, dar, mai mult decât obligaţie, dorinţă ar trebui să fie. Suntem binecuvântaţi toţi cei care am trăit în spaţiul acesta.

Am cunoscut foarte multe persoane din multe denomi­naţiuni creştine. Dar mereu am văzut că Oastea Domnului a fost superioară din toate punctele de vedere, prin duhul său şi prin înaintaşii pe care i-a avut.

Slăvit să fie Domnul!

Gheorghe Tiber

Frate de aur şi de miere sfântă – Popa Petru de la Săucani / Rus Ovidiu. – Sibiu :

Oastea Domnului, 2014, vol. 1

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WhatsApp chat