Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Traian DORZ

Traian DORZ

Traian DORZ

 

CÂND M-AM NĂSCUT…

CÂND M-AM NĂSCUT…

 

Când m-am născut cu trupul acesta printre voi
era şi nor, şi noapte, şi iarnă, şi război…,
ce stări nefericite, cum s-au răsfrânt durut
cu toată-amărăciunea pe viaţa mea de lut!

Când m-am născut cu duhul, din Duhul Cel Divin,
era şi primăvară, şi pace, şi senin,
tot cerul cu pământul se-mbrăţişau zâmbind
privindu-mi viaţa nouă din lacrimi zămislind.

Din ea, pe câte drumuri apoi am străbătut,
împrăştiat-am darnic al lacrimii avut,
nemaifiind pe lume decât un călător
cu cât duc mai puţine pot merge mai uşor!

Când Mâine înc-o dată mă voi renaşte iar
va străluci Cuprinsul de-un nou şi veşnic har
şi-abia-n a treia viaţă voi strânge fericit
ce-n celelalte două am ars şi-am dăruit!…

(din Cântări de Drum)

 

”Ajunsesem la sfârşitul celor şapte clase primare, care se prelungiseră mai mult cu doi ani, în care, după moartea bunului Savu Halbac, nu am avut învăţător deloc.

Examenul de sfârşitul şcolii l-am dat la Beiuş, împreună cu alte vreo opt sau zece şcoli mai fruntaşe din jur, care şi ele nu aveau decât tot cam patru, cinci elevi în clasa ultimă fiecare.

Am fost premiat, iar preotul care ne predase Religia, drept răsplată pentru răspunsurile mele, mi-a dat ca premiu din partea lui cartea „Corabia lui Noe”, scrisă de părintele Iosif Trifa din Sibiu, conducătorul Oastei Domului. Momentul acesta a fost cea dintâi întâlnire a mea cu numele acestui om trimis de Dumnezeu. Şi cu numele acestei Lucrări a lui Hristos.

M-am uitat la carte cu sete, ca s-o citesc. Undeva în adâncul fiinţei mele, aveau o rezonanţă atât de adâncă toate cele ce-mi vorbeau despre Dumnezeu. Am privit apoi cu lăcomie la mâna celui care-mi dăduse cartea, căci mai avea şi altele. Iar lângă ele avea împăturită o gazetă pe care, în grabă citindu-i titlul, mi s-a părut că scrie «Lumina Stelelor». Dar după aceea am văzut că scria «Lumina Satelor».

 

Am mai primit atunci şi alt premiu, în bani, câţiva lei. Cu banii aceştia, la întoarcerea spre casă, împreună cu cei patru colegi ai mei de clasă, trecând pe lângă vitrina cofetăriei şi văzând acolo o tavă mare cu prăjituri, nu ne-am mai răbdat până ce am intrat cu toţii înăuntru şi am cumpărat pe toţi banii premiului meu numai prăjituri cu cremă şi le-am împărţit frăţeşte între noi. Erau poate primele prăjituri pe care le mâncam. Până acasă cred că ne-am tot lins degetele şi am vorbit numai despre bunătatea lor şi a celorlalte care mai erau acolo.

 

După despărţirea de ceilalţi colegi, am început încă de pe drum să-mi citesc cartea primită premiu. Ce noi erau pentru mine toate cele ce le citeam în cartea asta! Şi ce mişcat îmi era sufletul citindu-le!

A doua zi ştiu că era Duminica Rusaliilor anului 1930, ziua de 8 iunie. Şi ştiu că, după biserică, am stat numai acasă, citind cartea mea, de care nu mă mai puteam despărţi.

Era cam pe la ceasul trei după-amiază când ajunsesem la ultimele pagini ale cărţii unde scria despre mişcarea duhovnicească a „Oastei Domnului”, care începuse în ţara şi în Biserica noastră cu şapte ani înainte şi care este o chemare din partea Domnului şi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru fiecare suflet la o hotărâre de viaţă nouă, predată total lui Dumnezeu. Pentru că numai aşa putem fi mântuiţi din potopul păcatelor de acum şi din potopul pedepsei veşnice care îi aşteaptă pe toţi cei care păcătuiesc, dar nu vor să se întoarcă la Dumnezeu.

 

Ceea ce m-a zguduit cel mai mult au fost ultimele cuvinte ale chemării, care spuneau cam aşa:

„Cititorule, ţi-a plăcut această carte? Poate că ţi-a plăcut. Poate că prin multe locuri ai şi plâns citind-o (de unde ştia oare scriitorul că, într-adevăr, plânsesem?).

Dar dacă tu nu cazi acum la picioarele Crucii Mântuitorului, să plângi cu lacrimi amare pentru păcatele tale şi nu-ţi predai viaţa ta Domnului Iisus, cu legământ sfânt, ca să nu mai păcătuieşti, plăcerea ta trecătoare nu-ţi va folosi la nimic. Tu vei rămâne tot în păcatele tale până ce, pe neaşteptate, va veni şi peste tine potopul pierzării, cum a venit peste cei din vremea lui Noe, care n-au ascultat de chemarea lui Dumnezeu şi de chemarea lui Noe de atunci.

Deci lasă totul şi vino chiar acum să te predai Domnului, începe o viaţă nouă cu o naştere din nou, intrând chiar astăzi în Oastea Domnului. Apoi trăieşte pentru totdeauna o viaţă cu Domnul, mergând şi chemând şi pe alţii la o astfel de viaţă.

În felul acesta – şi numai în felul acesta – vei primi iertarea păcatelor tale şi vei moşteni la sfârşitul vieţii tale împărăţia cerească.

Sunt numai două stări: ori în corabie, ori afară.

Dacă eşti afară, intră îndată în corabia mântuirii, ca nu cumva să vină pe neaşteptate potopul şi moartea şi să te afle nemântuit. Vino chiar acum, înainte de a închide cartea asta – şi te predă Domnului, ca să fii pentru totdeauna cu El…”

 

Soarele strălucea puternic peste tot cerul fără nici un nor, căci eram pe prispa casei când citeam aceste cuvinte de foc, cu inima aprinsă de dogoarea lor.

Rândunelele cântau în nucul din curte, graurii şi cucul cântau mai departe, prin perii şi cireşii grădinii, iar în toată casa şi curtea asta eram numai eu singur.

Simţeam că trebuie neapărat şi numaidecât să mă arunc undeva în genunchi şi să dau drumul şuvoiului de lacrimi pe care nu mi le mai puteam stăpâni. Că trebuie să-mi descarc sufletul strigând lui Dumnezeu pocăinţa mea, întoarcerea mea, predarea mea, legământul meu…

Dar unde să mă duc ca să nu mă vadă nimeni, ca să nu mă tulbure nimeni, ca să nu mă audă nimeni, – să fiu numai eu singur cu Mântuitorul meu, Căruia să-I pot spune şi să-I pot da tot, tot, tot… Şi să-mi poată şi El spune şi da totul?

Aproape era numai şura cu fân… Acolo sus în podul şurii, nu va şti nimeni să vină. Acolo voi putea fi singur să plâng, să mă rog, să-I spun Domnului meu tot ce mă apasă, să-mi descarc inima.

M-am suit acolo şi, pe fânul uscat, m-am prăbuşit în genunchi, am izbucnit într-un plâns nestăpânit şi cu mâinile ridicate, înălţate şi frământate, am început să strig şi să şoptesc, rugându-mă şi pocăindu-mă cum nu gândisem că se poate niciodată. Mă topeam în faţa Domnului şi Dumnezeului meu, înaintea Căruia stăteam într-un fel în care cred că numai o singură dată în viaţă se poate sta aşa.

Toată fiinţa mea era numai flăcări, cuvintele mele erau de foc, lacrimile mele ardeau şi inima mea părea o vatră de jar aprins. Din ochii mei şiroiau pe amândoi obrajii nu stropi de lacrimi, ci două râuri neîntrerupte, cum gândesc că n-a mai plâns nimeni, cum gândeam că nici nu se poate plânge. Cum cred că nici n-a mai putut plânge nimeni decât într-o astfel de stare.

 

M-am rugat şi m-am predat Tatălui,

m-am rugat şi m-am predat Fiului,

m-am rugat şi m-am predat Sfântului Duh… Fiecărei Persoane a Sfintei Treimi, pentru că Fiecăreia Îi păcătuisem şi Fiecare trebuia să mă sfinţească.

Apoi m-am predat pentru totdeauna, cu cel mai puternic legământ, Unicului Dumnezeu Întreit, în numele şi în Jertfa Unicului Mântuitor Iisus Hristos, prin Care le făceam toate acestea.

Aşa ştiu că am făcut… dar de unde mi-a venit îndemnul să fac în aşa fel legământul meu, – asta nu ştiu. Ştiu numai că aşa am făcut. Nu ştiu nici câtă vreme m-am rugat, – eram cu totul dus din lumea aceasta. Mi se părea că sunt aievea pe Golgota, acolo la picioarele Crucii Mântuitorului meu Iisus, numai cu El Singur, numai eu şi cu El Singur. Că din mâinile, din picioarele, din fruntea şi din coasta Sa picură aievea peste mine Sângele Lui Sfânt, cald, dulce, uşurător. Că mă spală, mă curăţă, mă înnoieşte, începând cu creierul meu, apoi ochii mei, gura mea, inima mea, mâinile mele, picioarele mele, toată fiinţa mea de sus şi până jos.

Că în acelaşi timp mi se ia de peste mine, de sus în jos, ceva ca o pătură de gheaţă, ceva ca o lespede de piatră, ceva ca un strat de noroi. Şi că devin ceva nou, ceva uşor, ceva fericit, fericit, fericit…

 

Când m-am trezit din starea aceasta, sub genunchii mei, fânul era ud de lacrimi. Iar eu simţeam că aş putea să zbor cu atâta uşurinţă cu câtă păşeam.

Într-adevăr simţeam că nu mai am pe mine nici un fel de greutate pământească, aşa cum parcă nici n-aş fi avut un trup omenesc.

O frică sfântă şi fericită simţii că mă cuprinde, dacă nu cumva am căpătat un alt trup şi dacă nu urmează să mi se întâmple ceva ceresc şi nemaicunoscut. Să fiu răpit de ceva şi dus cine ştie unde, să mi se facă ceva, nu ştiu ce.

Nu ştiam că aceasta mi se şi întâmplase.

O pace luminoasă şi nemărginită îmi umpluse tot sufletul din mine, cu tot seninul şi toată frumuseţea cerului şi a pământului, cu toată sărbătoarea strălucită din afara mea.

Am ieşit în grădină, dar parcă nu mai ştiam să umblu. Nu mai simţeam pământul sub picioare. Simţeam numai că tot trebuie să mă rog, că tot am nevoie să-I spun încă şi încă Domnului meu Iisus Hristos dragostea mea, mulţumirile mele, fericirea nemărginită a recunoştinţei mele nemărginite…

 

M-am uitat spre soare… Ştiu şi acum unde era atunci. Era vremea să scot vacile şi boii la câmp, căci nimeni nu mai era acasă. Am mers fericit cu ele la iarbă la luncă. Acolo erau multe tufişuri crescute pe malul apei şi, în timp ce vitele păşteau, eu am căutat locul cel mai ascuns dintre sălcii şi arini, cu setea de a mă arunca iarăşi în genunchi şi în braţele rugăciunii mele fericite.

În tot timpul, atunci şi după aceea, nu mai doream nimic altceva decât să găsesc locuri ascunse şi clipe liniştite, să mă pot ruga cât mai mult şi cât mai singur. Singur cu Dulcele, cu Dragul, cu Scumpul meu Mântuitor, să-I cuprind picioarele Crucii Lui la inima mea, să-mi deschid zăgazurile lacrimilor şi să mă rog Lui mult-mult şi dulce-dulce. Nemărginit de mult şi negrăit de dulce…

 

Pe atunci era obiceiul ca toţi cei care intrau în Oastea Domnului, punând legământ cum făcusem eu, singuri sau în mijlocul adunărilor frăţeşti, să anunţe asta printr-o scrisoare la Centrul Oastei din Sibiu.

Am scris şi eu despre hotărârea mea, rugându-l pe părintele Iosif Trifa să mă înscrie şi pe mine în rândul celor care intră în Oastea Domnului şi să mă socotească şi pe mine ca un mic ostaş al Domnului Iisus, trimiţându-mi şi mie foaia «Oastea Domnului».

Peste o lună de zile am primit foaia «Lumina Satelor», în care, printre mulţi alţii care ceruseră acest lucru, şi ei ca şi mine, am citit scris şi numele meu. Ce adânc a tresărit inima mea văzându-mi pentru prima dată şi numele meu înscris într-o foaie sfântă, printre atâtea nume necunoscute din toată ţara, dar care însemnau tot atâtea inimi care luaseră acelaşi sfânt legământ ca şi mine…

De acum nu mai eram singur.”

 (din Hristos – mărturia mea, pag. 48-51)

Literatura sensibilităţii religioase româneşti a avut în poetul Traian Dorz una din vocile sale de o expresie cu totul aparte, am putea spune unica, prin profunzimea trăirii religioase.

Poetul a văzut lumina zilei în noaptea de Crăciun a anului 1914, în cătunul Râturi (azi Livada Beiuşului) din comuna Mizieş, judetul Bihor, în apropiere de Beiuş. Părinţii săi, Constantin şi Maria, erau buni gospodari şi creştini respectaţi în sat pentru cinstea şi vrednicia lor. Era unicul copil la părinţi şi, bineînţeles, aceştia voiau să-l vadă ajungând un bun gospodar la casa lui şi un sprijin de nădejde la batrâneţe. Băiatul însă se simţea născut pentru altceva, mai bun.

Iubea cartea, citise tot ce era de citit în micuţa biblioteca a şcolii primare şi în aceea a bunului său învăţător, Savu Halbac. Dar, tocmai acum, la terminarea celor şapte clase, a intervenit ceva, un eveniment-cheie, în viaţa copilului Traian Dorz, care i-a schimbat traiectoria existentei sale.

La examenul de încheiere a celor şapte clase primare, susţinut la Beiuş în 7 iunie 1930, a fost premiat, iar preotul care preda Religia, pentru răspunsurile exemplare la aceasta disciplina, i-a dat ca premiu special cartea “Corabia lui Noe”, de preotul Iosif Trifa, din Sibiu. Autorul era întemeietorul şi conducătorul pământesc al Mişcarii Oastea Domnului, înfiinţată la 1 ianuarie 1923, la Sibiu, o lucrare de regenerare moral-spirituală a poporului nostru în graniţele ortodoxiei străbune. Cartea l-a zguduit puternic pe proaspătul absolvent. În 8 iunie, în duminica Rusaliilor, terminând lectura cărţii, simti că trebuie să-şi schimbe viaţa, aşa cum autorul, în final, o propunea fiecărui cititor.

Printr-o scrisoare adresată centrului Oastei din Sibiu, îl ruga pe Părintele Iosif Trifa să-l înscrie şi pe el în rândurile ostaşilor şi să-i trimită foaia “Oastea Domnului”, suplimentul duhovnicesc al săptamânalului “Lumina Satelor”. Ambele erau redactate de către preotul sibian.

Frecventarea cărţilor din biblioteca şcolii şi pe cele ale profesorului de religie care l-a premiat a avut două consecinţe importante asupra adolescentului. Prima era aceea că poate să aspire la ceva mai mult decât majoritatea tinerilor de vârsta lui şi deci să iasă din perimetrul vieţii rurale. Ca urmare, fără ştirea părinţilor, se prezintă la examenul de admitere la “Şcoala de Arte şi Meserii” din Beiuş. Reuşeşte printre primii, dar tatăl său îi dă de urmă şi-i interzice să urmeze cursurile acestei şcoli. La fel păţeşte şi în urma reuşitei la “Liceul Militar” din Târgu Mureş. Sunt primele interdicţii care intervin în viaţa lui.

A doua consecinţă, şi cea mai importantă, a fost aceea ca lectura cărţilor Oastei Domnului şi a foilor ei religioase i-a trezit pe nesimţite dorinţa şi disponibilitatea sufletească de a scrie el însuşi versuri spre slava lui Dumnezeu. Astfel trimite primele sale încercări Părintelui Iosif Trifa, iar acesta, intuindu-i talentul si evoluţia viitoare, i le publică în “Lumina Satelor”. Exerciţiul acesta creator însemna pentru el o descărcare şi o împlinire, în acelasi timp. În spiritul ostaşiei, începe deplasările prin satele din jurul Beiuşului, în misiune cu cartea şi cu propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu.

Când a împlinit vârsta de 18 ani, părinţii îl silesc să se căsătorească, crezând că întemeierea unei familii va pune capăt plecărilor sale misionare. Dimpotrivă, situaţia familială se înrăutăţeşte. În lucrarea sa autobiografica “Hristos – mărturia mea” (3 vol.) sunt înfăţişate aceste frământări care, în cele din urmă, sfârşesc prin chemarea pe care i-o face Părintele Iosif Trifa, în 1934, de a merge la Sibiu.

Aici, alături de mentorul sau, va începe o bogată activitate publicistică, lucrând la redactarea periodicelor “Oastea Domnului”, “Isus Biruitorul”, “Ecoul”, “Glasul Dreptăţii”, “Ostaşul Domnului” etc. Tot la Sibiu îi va aparea şi primul volum de versuri, “La Golgota”. Din 1938 si până în 1943, împreună cu învăţătorul Ioan Marini, va fi redactor la Oradea, la Cluj sau în alte locuri din ţară al publicaţiilor religioase: “Ogorul Domnului”, “Viaţa Creştină”, “Misionarul Vieţii Creştine”, “Familia Creştină”, precum şi al calendarelor-almanah ale acestora. N-a mai urmat nici o şcoală, dar va evolua spiritualiceşte ca un autodidact de elită, până ce Dumnezeu îl va chema la El.

Timp de mai bine de şase decenii, Traian Dorz va fi unul din cei mai buni misionari ai Oastei Domnului, psalmist şi propovăduitor neînfricat. Blestemul interdicţiilor a planat însă mereu asupra lui, parcă pentru a-l împiedica cu orice preţ să-şi împlinească chemarea pentru care Dumnezeu l-a rânduit. Aproximativ optsprezece ani, părinţii şi soţia, care nu i-au înteles aceasta chemare, au iscat fel şi fel de oprelişti pentru a-l împiedica să-L vestească pe Iisus Hristos aşa cum cerea Biserica cea Luptătoare. Începând cu anul 1948, când regimul necredinţei a preluat puterea politica, sugrumând libertăţile religioase, şi până la moartea sa, în 20 iunie 1989, interdicţiile s-au permanentizat şi diversificat. Oastea Domnului, mişcare a ortodoxiei militante, a fost declarată “secta cea mai periculoasă” şi scoasă în afara Legii pentru că nu voia să renunţe la crezul ei creştin, ci, dimpotrivă, să-l menţină viu în constiinţa credincioşilor Bisericii noastre bune şi străbune.

De-a lungul existenţei sale zbuciumate, presărată cu scurte pauze, poetul a totalizat peste şaisprezece ani de închisoare. În 1959, a fost condamnat la şaptesprezece ani de muncă silnică pentru întreaga lui activitate. Decretul de graţiere generală din 1964 îi va reda libertatea. Va fi însă supravegheat pas cu pas şi împiedicat sistematic să scrie şi să-şi manifeste convingerile sale. Domiciliile forţate, chemările inopinate la organele de securitate îl vor ţine mereu într-o stare de alertă. Interdicţiile devin acum şi mai supărătoare şi umilitoare.

Cândva, într-un trecut de tristă amintire, a nu ştiu câta “secţie” dintr-un nechemat şi obtuz “Comitet Central” al Partidului Comunist, care avea pretenţia să ia locul lui Dumnezeu în lume, a hotărât, într-o şedinţă de pomină, “axata pe problemele muncii scriitoriceşti – că numitul Traian Dorz, fiind un mistic retrograd, n-are dreptul să scrie, ba, mai mult, n-are nici talent!” Era ca şi cum cineva ar porunci soarelui să nu mai lumineze sau izvorului cristalin să nu mai curgă, sau vulcanului să nu mai erupa.

Astfel, după cum afirmam în rândurile precedente, mai bine de şaptesprezece ani şi alţi ani grei de presupusă libertate, aceşti oameni nesăbuiţi s-au jucat “de-a privighetoarea şi colivia” cu poetul Traian Dorz. Dar cântăreţul încătuşat n-a putut fi oprit. El a devenit, cum spunea un admirator al său, “o harfă spânzurată de-o streaşină de închisoare”, vorbind întregii lumi despre credinţa în Hristos şi despre calvarul României creştine.

În pauzele de “libertate”, cu domiciliul obligatoriu la Livada Beiuşului, trudind din zori şi până-n noapte la muncile câmpului, seara, întors acasă istovit, “cu mâini bătătorite de sapă şi de ger”, după o cină frugală, se aşeza în pat, unde, acoperindu-se complet cu pătura, la lumina lanternei, îşi scria poeziile şi meditaţiile creştine. Miliţianul satului sau paznicii de noapte, dacă zăreau cumva vreo luminiţă înăuntru, băteau în geam, aducându-i aminte că “n-are voie să scrie!”. Trebuia să doarmă, să fie bun de muncă a doua zi pe “ogoarele înfrăţite şi înfloritoare ale colectivei”.

Astfel şi-a petrecut multe nopţi, plângând, rugându-se şi scriind, acest trandafir al Golgotei, despre care călăii veacului, zdrobindu-l, n-au ştiut că-i vor spori şi răspândi şi mai mult mireasma gândului şi a simţirii sale.

Nu mai vorbim de cele aproape 200 de poezii create în închisoare fie scriindu-le pe câte un ciob de sticlă găsit din întâmplare şi apoi memorate, fie bazat numai pe memorie. În aceste condiţii grele de neînchipuit, cu multe sacrificii, lipsuri şi riscuri de tot felul, au fost create în închisoare şi lagare de muncă forţată ori în precarele pauze de libertate cele aproximativ 100 de titluri de lucrări.

Unele volume din aceasta vasta opera cuprind eseistica religioasă, meditaţii creştine, altele sunt nişte avântate pledoarii pentru păstrarea credinţei, iar altele, povestiri pentru copii – de toate vârstele. Poeziile sale totalizează un număr de peste 5000 de titluri, la care se mai adaugă 7000 de proverbe versificate, din înţelepciunea românească şi aceea a diferitelor popoare.

Din toata această opera, doar câteva volume de poezii au văzut lumina tiparului, până în 1947. Creaţia poetica a acestor ani este strânsă în volumul “Spre Tara dragostei”, apărut în 1947. După 1948, timp de mai bine de patruzeci de ani, nu s-a tiparit în ţară nici o carte dorziană. În schimb, precum în Evul Mediu, a înflorit epoca tenace a copiştilor. Manuscrisele erau copiate cu mâna sau la maşina de scris, în clandestinitate şi în condiţii de mare risc. Existenţa acestor acţiuni dovedeşte cât de mare era setea după literatura creştina în catacombele Estului. Tot atât de primejdioasă şi ilegală era raspândirea operei prin benzi magnetice.

Totuşi măcar o parte din opera poetică a lui Traian Dorz a văzut lumina tiparului, în străinatate, prin bunăvoinţa şi dragostea mai mult sau mai puţin dezinteresate ale unor credincioşi neoprotestanti. Mentionam că acceptul pentru tipărirea acestor lucrări a fost dat de către autor numai după repetatele încercări de publicare eşuate în România.

Tipărirea în afara ţării a acestor cărţi a atras mânia autorităţilor comuniste care, în ciuda tuturor aşteptărilor, tocmai într-o perioada de o mai mare deschidere spre Occident prin relaţii economice şi culturale, în 1982, l-au arestat pe poet şi l-au condamnat la doi ani de închisoare pentru delictul de tipărire şi răspândire de literatură interzisă. Probabil, trebuia ca jertfa să fie dusă până la desăvârşire. În urma intervenţiei publice din străinătate, a fost eliberat după câteva luni.

Ajuns din nou în mijlocul fraţilor săi de credinţă, eroul creştin îşi va continua lupta cu şi mai multă dârzenie pentru apărarea adevărului şi pentru recunoaşterea Mişcării Oastei Domnului în adevărata ei lumină de către autorităţile de stat şi de către păstorii şi ierarhii de atunci ai Bisericii Ortodoxe.

Tema majoră a creaţiei dorziene o constituie Golgota – izvorul neţărmuritei şi veşnicei iubiri – şi biruinţa învierii lui Iisus cel Răstignit. Pentru unii, poetul ar putea să pară o lira monocordă: Iisus, Iisus, Iisus. Dar pe aceasta lira, cântarea poetului ne face să simţim adâncimile inefabile ale credinţei. Aceasta, pentru că în Iisus, aşa cum ne spune apostolul neamurilor, “sunt ascunse toate vistieriile înţelepciunii şi ale cunostinţei” (Col. 2, 2-3) şi de aici, îndemnul aceluiaşi apostol: “Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă în dragoste, care este legătura desăvârşirii” (Ibid. 3, 14). Iar dacă Dumnezeu este iubire, atunci înţelegem de ce acest poet este un cântăreţ înfocat al Iubirii. Din acest ocean fără margini izvorăsc toate apele creaţiei sale lirice. Realităţile vieţii şi ale istoriei devin, pe harfa sa, tot atâtea râuri care, transfigurate şi primind aura veşniciei, se reîntorc tot în el, găsindu-şi şi împlinirea, şi desavârşirea.

În volumul “Locurile noastre sfinte” – o îmbinare fericită între poezie şi proză – locurile, evenimentele şi personalităţile istoriei noastre nu sunt văzute doar sub aspectul lor real. Poetul scoate la lumină tocmai planul spiritual al acestora, făcându-ne să vedem partea lor nevăzuta cu ochiul omenesc, dar care devin palpabile prin ochiul credinţei. Astfel, toate aceste realităţi primesc o dimensiune hieratică, devenind nişte uriaşe fresce în catedrala istoriei noastre. Meşterul Manole, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Horia, Alba Iulia, Târgu Jiu, Curtea de Argeş, Mureşul, Oltul, bisericile şi troiţele maramureşene, toate acestea se transformă în personaje sau în locuri emblematice ale spaţiului nostru mioritic, ducându-ne în final spre Patria de dincolo de zare. În acest fel, această carte-album se transformă într-un manual de educaţie a tuturor generaţiilor, autorul devenind un pedagog naţional.

La fel de original în valenţele sale spiritual-morale este şi volumul “Minune şi Taină“, dedicat Maicii Domnului. Preacurata Născătoare de Dumnezeu, în viziunea poetului, este în acelaşi timp şi modelul de mamă pentru toate femeile din lume. Maica Domnului înfăţişata de poetul transilvanean trăieşte sub cerul românesc, în tara aceasta din care a făcut o grădina a sa. De aceea şi gesturile sale, şi grija pentru Pruncul Sfânt ne aduc în faţa imaginea mamei după cea mai bună şi sfântă tradiţie a acestor meleaguri. Din acest unghi spiritual, poetul a “românizat” întreaga imagine a Maicii Domnului în cel mai nobil înţeles al cuvântului.

Într-o vreme ca aceea a zilelor noastre, în care interesul pentru poezie scade tot mai mult, publicul găsind alte căi pentru a-şi hrăni şi desfăta sufletul şi pentru a-şi satisface setea de frumos, poezia psalmistului bihorean are o mare putere de a mişca inimile şi conştiinţele, de a le transforma, înnoindu-le, prin Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

La peste o mie din poeziile sale li s-au creat melodii adecvate, intrând astfel în biserici, în mânăstiri şi în alte medii religioase din ţară şi de peste hotare. Dovadă ne-o ofera cea de-a doăsprezecea ediţie a acestor cântari nemuritoare, ce apare sub titlul “Să cântăm Domnului“.

Cu toate ca poetul a cunoscut suferinţa pe toate treptele ei, el rămâne un poet al luminii, al iubirii, al credinţei şi smereniei. Versurile sale îmbracă expresia imnului şi a odei sau devin, când e cazul, cântec de luptă care apără drepturile lui Dumnezeu într-o lume în care cel rău se sileşte pe orice cale să apere drepturile omului la păcat, adică la desfigurarea sa moral-spirituală. Aşadar, aceste versuri au devenit niste cântari luptătoare.

În noaptea spre dimineaţa zilei de 20 iunie 1989, Traian Dorz se întâlnea cu Luceafărul Dimineţii. Sufletul lui îşi anunţa răsăritul pe firmamentul altei lumi, acolo unde îl aşteptau braţele deschise al Mirelui său Ceresc, de a Cărui întâlnire i-a ars în dor nestins întreaga viaţă. El i-a luat de pe umăr crucea şi i-a asezat pe frunte strălucitoarea cunună a biruinţelor. Privighetoarea a părăsit cuibul ei de lut, spre a se aşeza pe una din crengile pomului vieţii veşnice.

Prin patosul ideilor, prin calitatea expresiei poetice, prin mesajul ei divin-uman, opera creată de Traian Dorz îl situează în constelaţia unor mari creatori ai sensibilităţii religioase, precum ieroschimonahul Daniil Tudor, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru, Ioan Alexandru, iar prin conotaţiile mistice, de ce nu, şi cu Daniel Turcea.

Putem afirma cu toată convingerea ca poetul interzis Traian Dorz de-abia acum, dupa moartea lui, îşi începe cariera literară.

WhatsApp chat