Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Aduceri aminte: «Oastea Domnului» nr.1, din 1 ianuarie 1933, număr festiv, la aniversarea a zece ani de Oaste

Aduceri aminte: «Oastea Domnului» nr.1, din 1 ianuarie 1933, număr festiv, la aniversarea a zece ani de Oaste

Aduceri aminte: «Oastea Domnului» nr.1, din 1 ianuarie 1933, număr festiv, la aniversarea a zece ani de Oaste

Suntem noi oare acum nişte urmaşi, nişte continuatori vrednici care ne regăsim conştiincioşi pe drumul lor?

Sau suntem nişte fii nevrednici care am părăsit acest drum şi luptăm să-i abatem pe alte căi şi pe alţi fraţi ai noştri care încă mai sunt pe el?

De la popasul celor cincizeci de ani de acum – să privim înapoi spre popasul primilor zece ani. Şi, în lumina lui, să ne vedem starea noastră de azi. Şi, în cutremurul lui, să luăm hotărârile care ni se impun…

Vom reda, pe cât se poate, momentul jubileului de atunci, de la primii zece ani de Oaste.

Despre el ni s-au păstrat câteva dovezi luminoase în foaia «Oastea Domnului» nr.1, din 1 ianuarie 1933, număr festiv, la aniversarea a zece ani.

Le spicuim la rând.

Citiţi-le pe îndelete şi luaţi bine aminte la ele, ca să vedeţi fiecare unde sunteţi acum faţă de atunci.

La urmă, îmi voi spune şi eu mărturia mea şi cuvântul meu!…

Să-l ascultăm acum numai pe trimisul lui Dumnezeu, pe cel care a primit solia Oastei direct din Mâinile lui Dumnezeu.

Ce spune el despre aceasta, după trecerea a zece ani?

Iată-le, la rând:

„La zece ani de Oaste: o rugăciune

Iisuse, Preadulcele meu Mântuitor! Un suflet umil şi păcătos se apleacă în faţa Crucii Tale… un vas mic şi slab pe care l-ai folosit într-o lucrare atât de mare.

Sunt zece ani, Iisuse Doamne, de când foloseşti acest vas netrebnic. Ce aş putea spune la acest hotar, decât să mă aplec plângând la picioarele Crucii Tale. Ce-aş putea spune, decât să-mi plâng cu lacrimi păcatele mele şi nevrednicia mea. Ce-aş putea face, decât să mă rog cu lacrimi fierbinţi, pentru păcatele mele, să nu părăseşti Lucrarea Ta.

Plângând mă aplec în faţa Crucii Tale şi, cu lacrimi fierbinţi, Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să Te aflu pe Tine. Tot ce s-a făcut în aceşti zece ani aceasta este: că m-ai ajutat să Te aflu pe Tine… m-ai învrednicit să gust din dragostea şi viaţa Crucii Tale şi m-ai trimis prin lume să chem şi pe alţii la «ospăţul» acesta.

La zece ani de Oaste, toţi ostaşii Tăi din ţara aceasta stăm strânşi în jurul Crucii Tale. Stăm aplecaţi la picioarele Crucii Tale în rugăciune de mulţămită că nu ne-ai lăsat să intrăm în pământ mai înainte de a Te afla şi de a Te cunoaşte cu adevărat pe Tine, Mântuitorul nostru. Ne aplecăm la picioarele Crucii Tale cu rugăciunea fierbinte şi stăruitoare să ne ţii până la sfârşit în acest loc sfânt… să picure peste noi neîncetat Sângele iertării… ca să murim cu totul faţă de lume şi să trăim cu totul numai pentru Tine.

Ne aplecăm în faţa Crucii cu rugăciune de mulţămită pentru toate câte ne-a făcut nouă Domnul:

Aşa să zicem toţi cei răscumpăraţi de Domnul… cei pe care ne-a adunat El de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi.

Prin pustie fără apă rătăceam, flămânzi şi setoşi eram… sufletul nostru lâncezea şi nu găseam nici o cetate unde să putem locui… Sufletul nostru se dezgustase de orice hrană şi era lângă porţile morţii… Atunci, în strâmtorarea noastră, strigarăm către Domnul şi El a auzit strigarea noastră şi ne conduse pe calea dreaptă, ca să ajungem la cetate de locuit… Scosu-ne-a din întuneric şi din umbra morţii şi rupt-a lanţurile noastre… El a prefăcut pustiul nostru în iaz şi pământul uscat, în izvoare de apă… Să mulţumim Domnului pentru bunătatea Lui, pentru minunile ce le-a făcut cu noi (cf. Ps. 106).

Îţi mulţumim, Preabunule Doamne, pentru toate câte ne-ai făcut nouă, păcătoşilor. Noi în lume eram şi Tu din lume ne-ai scos. Morţi eram şi, prin Jertfa Ta cea Sfântă, ne-ai înviat. Pierduţi eram şi ne-ai aflat. Muţi eram şi azi grăim. Orbi eram şi azi vedem. Ologi eram şi azi umblăm. Surzi eram şi azi auzim. Slăbănogi eram şi azi facem «armată» în Oastea Ta.

Îţi mulţumim, Preascumpul nostru Mântuitor că prin noi, nevrednicii şi păcătoşii, se arată în lume puterea Evangheliei Tale şi minunile pe care le face şi azi credinţa în Tine, Fiul lui Dumnezeu. Fă din noi, Iisuse Doamne, nişte îndărătnici nebuni pentru Tine. Fă-ne nişte mărturisitori ai Tăi şi ajută-ne să Te vestim şi altora prin vorbele noastre, prin faptele noastre, prin purtările noastre, prin toată viaţa noastră.

Îţi mulţumim, Iisuse Doamne, că prin noi, nişte vase slabe şi nevrednice, ai pornit în lume războiul cel sfânt. În mâna noastră cea slabă ai pus steag, în gura noastră cea păcătoasă ai pus trâmbiţă şi mijlocul nostru cel şubred, cu sabie l-ai încins, învrednicindu-ne să luptăm pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

A Ta este, Doamne, Oştirea aceasta – du-ne la biruinţă! Tu eşti Regele nostru şi noi suntem ostaşii Tăi. Ai Tăi suntem, nu ne părăsi, căci fără de Tine nu putem face nimic. Fă Tu, Doamne, să simţim clipă de clipă Prezenţa Ta în fronturile cele dinăuntrul nostru şi în cele din afară de noi.

Iisuse Doamne, suntem în drum spre Canaan… prin pustie… prin «ţara lupte-lor». Dă-ne neîncetat «apă din stâncă», «mană din cer» şi biruinţă asupra lui «Amalec» (firea cea veche). Condu-ne cu «stâlp de foc» şi «nor luminos», ca să păşim înainte cântând, luptând şi biruind – până vom ajunge să trecem Iordanul şi vom intra în «Canaanul» ce ni l-ai pregătit, ca să trăim cu Tine în vecii vecilor. Amin.

Duhule Sfinte, de viaţă Făcătorule! Tu ne-ai strâns de prin văile acestei lumi, într-o «Oaste mare foarte». Din nişte «oase goale», Tu ne-ai făcut nişte fiinţe vii (Ezechil 37). Din suflarea Ta, Preabinecuvântat Vânt Ceresc, a ieşit Oastea aceasta. Din suflarea Ta trăieşte şi prin suflarea Ta biruie.

Duhule Sfinte! Suflă din cele patru vânturi peste noi, ca să fim cu adevărat o Oaste de biruitori!”

„La zece ani de Oaste – o mărturisire

 «Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Iisus cel Răstignit» (I Cor. 2, 2).

Multe ar fi de spus la plinirea celor zece ani de Oaste. Fără îndoială, binefacerile acestei binecuvântate Mişcări sunt multe. Eu însă le rezum pe toate într-una singură: Oastea L-a făcut şi Îl face cunoscut pe Iisus cel Răstignit. Oastea L-a adâncit în sufletul poporului nostru pe Iisus cel Răstignit şi Jertfa Lui cea Sfântă. Toate roadele Oastei răsar din acest Izvor. Şi toate roadele de viitor ale Oastei Domnului vor răsări din adâncirea acestui izvor.

Iisus cel Răstignit! Acesta a fost programul meu în cei zece ani de Oaste şi acesta e programul Oastei. Nu e un program nou acesta. L-am aflat gata şi l-am luat gata de la dumnezeiescul Apostol Pavel.

Nimeni dintre muritorii pământului nu L-a înţeles şi nu L-a adâncit atât de mult pe Iisus cel Răstignit ca Apostolul Pavel. Şi nimeni nu L-a vestit cu atâta putere ca el. L-a vestit în prigoane, în strâmtorări, în bătăi; L-a vestit şi din temniţă, legat în lanţuri (Filip. 1, 7).

Şi nimeni dintre muritorii pământului nu L-a apărat pe Iisus cel Răstignit cu atâta îndărătnicie şi vitejie ca Apostolul Pavel. De când e pământul acesta şi până va fi – n-a avut Golgota un paznic atât de vigilent şi atât de viteaz ca Ap. Pavel.

De câte ori era vorba de «tăierea împrejur», de «carne», de «litera legii», Apostolul Pavel era de o îndărătnicie extraordinară. Îl înfruntă pe Apostolul Chifa, pune sub anatemă pe cei care predică o altă evanghelie (pe cea cu «litera legii»)… nu cruţă nimic şi pe nimeni (Gal. 1, 8).

Se dădea pe atunci o aprigă luptă între «lege» şi «har», între «literă» şi «duh», între Vechiul şi Noul Testament. În această luptă, Apostolul Pavel îi apără pe cei «născuţi din nou». Îşi apără «copilaşii lui», pe care îi născuse din nou (Gal. 4, 19). Îi apără faţă de primejdia cu «tăierea împrejur», cu «litera legii», cu întoarcerea la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase» (Gal. 4, 9-10).

Această luptă se dă şi azi. Căci Ispititorul îşi bate neîncetat capul cu un singur lucru: să-L scoată pe Iisus cel Răstignit din viaţa creştinilor şi din frământările mântuirii noastre. El umblă neîncetat să fure «mierea» şi să lase «fagurii»; să fure «duhul» şi să lase «litera»; să fure «miezul» şi să lase «găocile».

În şcoala Apostolului Pavel am învăţat şi eu să fiu un îndârjit vestitor şi apărător al lui Iisus cel Răstignit şi, până voi pleca din această lume, nu vreau să ştiu despre altceva decât să-L vestesc pe Iisus cel Răstignit şi Jertfa Lui cea Sfântă.

Puterea Oastei este Iisus cel Răstignit. Până Îl avem pe El în noi şi între noi – avem totul. Când L-am pierdut pe El – am pierdut totul. Toate silinţele noastre să fie strânse mereu în acest punct: să nu-L pierdem pe Iisus cel Răstignit. Să nu pierdem «miezul» ca să rămânem cu «găocile»; să nu pierdem «duhul» ca să rămânem cu «litera».

Sunt zece ani de Oaste. Sunt zece ani de când mă topesc în această Lucrare. Ştie Bunul Dumnezeu, poate nu e departe vremea când Domnul mă va chema «acasă». Dacă e vorba să las vreun cuvânt pentru Oaste şi fraţii ostaşi… dacă e vorba să las vreun «testament» pentru Oaste şi fraţii ostaşi, apoi acela este cel de la I Cor. 2, 2: «Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos şi pe El răstignit»”.

„Jubileul meu de 30 de ani de boală şi suferinţă

O dată cu 10 ani de Oaste, eu îmi serbez şi jubileul meu de 30 de ani de boli şi suferinţe. Sunt 30 de ani de când am trecut şi trec mereu prin spitale, sanatorii, operaţii, prin nesfârşite încercări, frământări şi suferinţe. Dacă poate zice cineva că nimica bun nu este în «carnea mea» (Rom. 7, 18), apoi acela sunt eu.

Treizeci de ani de boli şi suferinţe… Mă uit înapoi peste viaţa mea şi văd acest jubileu frânt în două. În mai bine de jumătatea lui, vedeam în suferinţă un diavol negru, un «blestem», o «soartă vitregă» de care umblam să scap. Abia după 15 ani am aflat că «diavolul» cel negru era un înger şi «blestemul» era o binecuvântare.

Suferinţa este cea mai scumpă şi mai dulce binecuvântare de care Domnul m-a învrednicit. Este îngerul ceresc care m-a trimis în braţele Domnului şi mă ţine în braţele Lui. Prin suferinţă trăiesc, prin ea muncesc. Prin ea a vorbit Cerul cu mine – şi prin ea vorbesc eu cu cititorii mei. Dacă este ceva care place în scrisul Oastei, apoi acel ceva, Duhul Sfânt l-a pus acolo prin suferinţă. Suferinţa a fost «mierea» care a uns cărţile Oastei.

O, sfântă suferinţă, însoţeşte-mă până la marginea pământului! Ţine-mă neîncetat «mai lângă Domnul meu», până în clipa când mă vei preda cu totul şi pe totdeauna în braţele Lui…”

„De ce ne urăşte Saul?

O viaţă întreagă l-a urât Saul pe David şi l-a prigonit. De ce?

Ne spune Biblia! Pentru că, după înfrângerea lui Goliat, la reîntoarcere, lui David i s-a făcut o manifestaţie de simpatie. A fost primit cu sunete de timpane şi alăute. «Şi cântau femeile şi ziceau:

Bătut-a Saul cu miile

şi David cu zecile de mii.

Şi s-a mâniat Saul foarte, spune Biblia, şi n-a plăcut în ochii lui cuvântul acesta… şi s-a uitat rău Saul la David din ziua aceea» (I Sam. 18, 7-8).

Despre Saul, ne spune Biblia că era muncit de un «duh rău». Îl chinuia «duhul cel rău» şi drăcesc al zavistiei şi invidiei. O viaţă întreagă l-a chinuit pe Saul acest duh rău şi aproape o viaţă întreagă a suferit David atacurile acestui duh…

Oastea Domnului este şi ea un mic David care a dat cu «praştia» o puternică izbitură diavolului «Goliat». Dar «duhul cel rău» al zavistiei nu se poate bucura de acest lucru. Oriunde se ridică şi azi câte un «viteaz» al Domnului şi se măsoară cu «Goliat», acolo îndată răsuflă şi azi «duhul cel rău» al zavistiei. De zece ani, e prigonită mereu şi Oastea de acest «duh rău». Ba că suntem farisei, ba că nu trebuie să purtăm numele de ostaşi, ba că nu trebuie să cântăm. Sunt şi azi «Sauli» care nu pot suferi cântecele de bucurie şi biruinţă ale celor care se măsoară cu Goliat.

Pe cei munciţi de acest «duh rău» al zavistiei să-i domolim cu cântecele iubirii noastre, aşa cum David îl domolea pe Saul cu cântecele harfei sale (I Sam.16, 23).

Iubiţi fraţi ostaşi! Sunaţi din harfa sufletului vostru cântecul cel dulce al dragostei creştine. Faceţi să se audă pe tot locul cântecul cel dulce al dragostei noastre. Cu vraja acestui cântec veţi putea domoli ura celor mai mulţi «Sauli»”.

„Până aici ne-a ajutat nouă Domnul ( I Samuil 7, 12)

Iată, un loc din Biblie foarte potrivit la plinirea celor zece ani de Oaste.

În lupta contra Filistenilor pentru cucerirea completă a Canaanului, israelitenii ajunseseră până la Bethor, unde i-au bătut pe filisteni.

«Şi a luat Samuil o piatră, spune Biblia, a pus-o între Miţpa şi Şen şi i-a pus numele Eben-Ezer, adică piatră de ajutor, zicând: Până aici ne-a ajutat Domnul» (I Sam. 7, 12).

Până aici ne-a ajutat şi nouă Domnul în cei zece ani de Oaste. În lupta pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor noastre, până aici am ajuns.

Lângă o «piatră de ajutor» poposim şi noi, iar «piatra (stânca) noastră este Hristos» (I Cor. 10, 4). «Domnul este stânca noastră, cetatea noastră, izbăvirea noastră, biruinţa noastră» (II Sam. 22, 2).

În lupta pentru Împărăţia lui Dumnezeu, multe izbelişti am avut. Şi vom mai avea, căci nu este oaste fără război şi nici biruinţă fără luptă. Noi însă vom păşi cu bărbăţie înainte.

Scumpii mei fraţi ostaşi! Să luptăm înainte cu vitejie, căci cu noi este Dumnezeu. Orice împotriviri s-ar ridica contra noastră, să luptăm înainte, căci cu noi este Dumnezeu. Oastea Domnului luptă cu îndârjire pentru drepturile lui Dumnezeu în lume şi ea trebuie să învingă.

În fruntea noastră stă Iisus Biruitorul. Şi, dacă El este cu noi, cine poate fi contra noastră?

«Iisus Regele cel Mare

Şi-a pus Oastea în mişcare».

Dacă Oastea e a Lui şi El a pus-o în mişcare, cine poate sta contra noastră?

La plinirea celor zece ani de Oaste, să ne închinăm steagurile şi sufletele în faţa Marelui nostru Rege şi Împărat, Iisus Hristos.

În faţa Ta cădem, şi Ţie, Doamne Iisuse, ne rugăm. Rămâi neîncetat cu noi şi în noi. A Ta este Oştirea aceasta – du-ne la biruinţă! Ai Tăi suntem, nu ne părăsi, căci fără de Tine nu putem face nimic. Fă Tu, Doamne Iisuse, să Te simţim clipă de clipă în fronturile noastre şi să auzim mereu preadulcile Tale Cuvinte: Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea!… Îndrăzniţi! Nu vă temeţi, căci iată Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor! (cf. Mat. 28, 20).

Fii cu noi, Preabunule Doamne, până în clipa când lupta noastră se va sfârşi… până în clipa când vom trece prin apele Iordanului (apele morţii) şi vom intra în Canaanul cel ceresc, ca să trăim cu Tine în vecii vecilor. Amin”.

„Moara şi piticul – sau rostul meu în Oastea Domnului

(…Acest tâlc minunat l-am redat pe larg în altă parte. Dar el îşi are locul său cel mai potrivit aici, fiindcă el cu acest prilej a fost scris.

Cei care l-aţi citit acolo, mai recitiţi-l încă o dată şi aici. Spre a înţelege cu toţii limpede întâmplările ce se vor petrece abia peste doi ani. Întâmplări a căror profeţie se cuprindea atât de cutremurător în cele descrise aici.

Imaginile care însoţesc textul sunt pline de pătrundere şi de limpezime. Atâta putere de revărsare a Duhului Sfânt era peste acest apostol şi rob al lui Hristos).

„Un mic David în lupta cu Goliat

Oastea Domnului în lupta cu Goliatul cel uriaş al stricăciunilor sufleteşti din vremile noastre

Un mic David s-a măsurat odinioară cu uriaşul Goliat şi l-a răpus.

Un mic David, o mică Oaste, s-a ridicat acum zece ani şi a păşit la luptă cu Goliatul cel uriaş al stricăciunilor sufleteşti de azi. E adevărat că nu l-a putut răpune, dar i-a tras şi îi trage crâncene lovituri.

Taina biruinţei lui David nu era puterea lui. N-avea decât o praştie şi o traistă cu pietre. «Şi a zis David Filisteanului: Tu vii împotriva mea cu sabie şi suliţă, iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului… El te va da în mâinile mele şi tot poporul va şti că biruinţa este a Lui» (I Sam. 17, 45-47).

Aici este cheia biruinţei lui David: el se lupta «în Numele Domnului». «Duhul Domnului Se pogora peste el şi biruia» (I Sam. 16, 13). Iar biruinţa aceasta nu era a lui, ci era a Domnului.

Aceasta este şi taina biruinţei noastre, iubiţi fraţi ostaşi. Să avem «traista» plină cu pietrele credinţei. Să slobozim «praştia» în numele Domnului. Să luptăm în Numele Domnului. Să cerem şi să aşteptăm darul şi puterea Duhului Sfânt. Şi pe urmă să spunem la toţi că biruinţa nu este a noastră, ci a Domnului.

Goliat îşi bătea joc de israeliteni, strigând: Ocară arunc astăzi asupra oştirii lui Israel… ocară vouă, israelitenilor… daţi-mi un om care să se lupte cu mine (I Sam. 17, 10).

Aşa îşi bătea joc şi Goliatul diavol de creştinii de azi: Ocară vouă, creştinilor… îmi bat joc de voi şi de numele vostru… Cine-i viteaz să păşească în luptă cu mine…

Şi a păşit un mic «David», Oastea, şi i-a tras lui «Goliat» câteva zdravene lovituri. Şi, cu ajutorul Domnului, îi va mai trage.

Un mic «David» eşti şi tu, scumpul meu frate ostaş, în lupta contra păcatelor şi răutăţilor. Nu te speria de «Goliat», ci izbeşte-l în numele Domnului”.

„Care este lupta şi biruinţa noastră şi a tuturor creştinilor vii şi luptători…

Zece ani de Oaste! Ce de locuri sunt prin Biblie de unde putem scoate învăţături pentru războiul nostru cel sfânt! Prin foile noastre am amintit multe. Iată încă unul, de la II Cronici, cap. 20:

E vorba acolo de lupta şi biruinţa lui Iosafat. Un vrăjmaş puternic se ridicase contra Ierusalimului. «În spaima sa, Iosafat şi-a îndreptat faţa către Domnul şi s-a rugat cu întregul popor. Iar Dumnezeu, prin proorocul Ezechil, le-a răspuns: Nu vă temeţi şi nu vă spăimântaţi, căci nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu va lupta pentru voi».

Vrăjmaşii au fost biruiţi şi Iosafat cu luptătorii «s-au întors veseli la Ierusalim, căci Domnul îi umpluse de bucurie şi au intrat în Ierusalim în sunete de alăute, de harfe şi trâmbiţe».

Ce istorie plină de învăţătură şi pentru războiul nostru! Oastea lui Iosafat a biruit, dar nu prin puterea ei, ci prin puterea Domnului, Care «S-a luptat pentru ei». În trei locuri din Biblie se spune că Dumnezeu S-a luptat în locul poporului Său: Ieşire 14, 13-14; V Moise 1, 26-30 şi II Cronici 20, 15. O, ce contrazicere s-ar părea aici: de-o parte, Cuvântul lui Dumnezeu zice: Staţi liniştiţi! Dumnezeu Se va lupta pentru voi (Ieşire 14, 14). Iar de altă aparte, Biblia e plină de chemări şi îndemnuri la luptă.

Lucrurile stau aşa: pentru mântuirea noastră se dau două feluri de lupte. Întâi, e lupta pe care o dă Dumnezeu. E lupta cea mare pe care a purtat-o Iisus Mântuitorul cu vrăjmaşul diavol. E lupta ce s-a gătat cu biruinţa de pe Golgota. În lupta aceasta noi nu luăm parte. E o luptă a lui Dumnezeu pentru noi. Participarea noastră la lupta aceasta e numai atât: să primim biruinţa ce ne-a câştigat-o Domnul. Aceasta a fost şi «lupta» lui Iosafat.

Fraţi ostaşi! Să nu uităm nici o clipă: lupta noastră este, întâi şi întâi, lupta lui Dumnezeu pentru noi. Noi trebuie să avem, clipă de clipă, conştiinţa că Dumnezeu luptă pentru noi… că El este lupta noastră… că El stă în fruntea noastră… că El este biruinţa noastră.

După asta vine apoi lupta noastră, partea noastră de luptă. Ştiţi care este aceasta? Este lupta ce se dă în noi înşine; este lupta ce se dă între omul nostru cel vechi şi cel nou. Aceasta este lupta pe care trebuie să o poarte orice creştin născut din nou. În drum spre Canaan, Dumnezeu le-a zis israelitenilor numai până la un loc: «Mă voi lupta pentru voi, staţi liniştiţi!». Dar, după ce au gustat din apă şi din mană, i-a trimis la luptă contra lui Amalec (Ieşire 17, 8-9).

Din clipa în care te-ai hotărât la o viaţă nouă, din clipa în care te-ai hotărât să ieşi din lume, din clipa în care ai gustat din pâinea şi apa naşterii din nou, ai intrat în război cu «Amalec», cu firea cea veche. Şi, în acest război, vei sta până la sfârşitul vieţii. Oamenii cei lumeşti n-au acest război. Ei petrec «liniştiţi» în păcate.

Să luăm aminte! Toată lupta noastră se reduce la lupta cu «omul cel vechi». Toate atacurile externe ne vin prin omul nostru cel vechi. Căci trebuie să ştim că omul nostru cel vechi are o mulţime de prieteni care îl ajută. Aliatul şi prietenul lui cel mai bun e diavolul. Prin omul nostru cel vechi ne vin atacurile vrăjmaşului diavol. Vin apoi şi ceilalţi prieteni, oamenii cei lumeşti, din lume, care, aşijderea, îl ajută pe omul cel lumesc din noi. Aici se dă lupta cea mare. Aici cade sau biruie creştinul. Aici cade sau biruie ostaşul Domnului. Cade sau biruie, după cum «s-a răstignit împreună cu Hristos» sau ba… a murit faţă de lume sau ba.

La zece ani de Oaste să nu uităm, iubiţii mei fraţi: cu această luptă vom birui şi vom intra «plini de veselie» în Ierusalimul cel ceresc unde ne aşteaptă Scumpul nostru Mântuitor ca să trăim cu El în vecii vecilor. Amin”.

La acest jubileu, la această sărbătoare, când în Cartea Oastei se umpluseră atâtea pagini cu nume multe şi mari, se cuvenea o întoarcere de privire înapoi, la cea dintâi filă, la cele dintâi pagini. În mijlocul bucuriei, ca şi în mijlocul durerii, totdeauna ai o mare mângâiere când îţi revezi prietenii tinereţii tale. Fie că vin ei la tine, fie că mergi tu la ei, întâlnirea cu prietenii copilăriei şi ai tinereţii tale, cu tovarăşii primelor tale lupte, cu soţii primelor tale încercări, este un prilej de unice şi duioase bucurii.

Gândindu-se la toate greutăţile începutului, la tot avântul şi speranţele de atunci, părintele îşi aduce acum aminte şi de bucuriile simţite la primele intrări în Oaste.

După publicarea în foaia de Anul Nou 1923 a „Chemării” şi a „Hotărârii” de intrare în Oastea Domnului, cu câtă înfrigurare se aşteptase el să vadă ce răsunet a trezit în ţară chemarea lui… Ce lupte între nădejde şi deznădejde s-au dat atunci în sufletul său…

Iar când a venit şi primul chemat… când a sosit prima hotărâre… când i s-a născut primul „copil”, ce fior fericit i-a venit în inimă, ce strigăt fericit i-a izbucnit din lacrimi…

Acum dragostea lui îi caută cu duioşie pe „primii născuţi” duhovniceşti…

Unii dintre ei au crescut mari în roade sfinte şi tari în umblarea cu Domnul. Dar sunt unii care n-au mai dat nici un semn de viaţă de atunci.

Iosif cel iubitor se duce să-şi caute fraţii, tovarăşii săi, copiii săi duhovniceşti din primul an, ca să vadă dacă mai trăiesc sau nu.

Iată amintirea, căutarea şi chemarea lui către ei la sărbătoarea celor zece ani trecuţi:

„Veteranii Oastei

Cei care plinesc anul acesta zece ani de Oaste – un apel către cei care sunt în viaţă şi în luptă

Începutul Oastei este foarte modest. Publicasem Apelul de luptă în numărul de Anul Nou 1923 şi, până la jumătatea anului, abia se înştiinţaseră vreo zece luptători. În prima adunare generală a Oastei, ţinută în praznicul Sf. Ap. Petru şi Pavel din anul 1923, abia am fost zece inşi, cu oratori şi ascultători cu tot. Abia spre sfârşitul anului au început a spori înscrierile. Dăm mai jos numele acestor «veterani»:

Ioan Buzaş, Jucul Român, jud. Târnava-Mare, e cel dintâi care şi-a cerut înscrierea în Oaste, publicat în nr. 5, din foaia «Lumina satelor», 1923 (Pe acesta l-am cunoscut bine. L-am văzut şi în 1935 când, la Rusalii, a adus la Sibiu pe fiica lui, Aurica, să pună legământul în faţa Părintelui Iosif. Cruciuliţa Oastei, Părintele Iosif i-a pus-o atunci pe piept surioarei Aurica Buzaş).

Gheorghe Greavu, cantor din Lisa, jud. Făgăraş, e al doilea, publicat cu o preafrumoasă scrisoare, în nr. 7 din «Lumina satelor», 1923.

Augustin Toma din Vecerd, jud. Târnava-Mare, scapă prin Oaste de patima beţiei şi îşi recâştigă moşioara pierdută cu băuturile. Scrie minunata poezie «O, ce dulce-i Domnul Sfânt».

(L-am cunoscut bine şi pe fratele Augustin, care venea pe atunci des la Sibiu. Stăteam totdeauna cu drag de vorbă cu el).

Urmează apoi Zaharia Ieronim din Crihalma, Achim Boholţ din Seleuşul-Mare, Iacob Simion, sergent jandarm din Oarda de Jos, Florea Alexa, epitrop, Cermei, jud. Arad.

(Pe aceştia nu-mi amintesc să-i fi văzut vreodată).

Aceştia erau înscrişi până la jumătatea anului 1923, când s-a ţinut adunarea Oastei. Mai erau câţiva care însă n-au mai dat nici un semn de viaţă; au dezertat.

Au mai venit apoi: Vasile Sacheli, din Gârbou-Cluj cu încă 9 luptători; jandarm sergent Marcu Ioan din Timişul-Săs., Târnava-Mare; cantor Petre Raica din Cetea; Hanta Ioan, Booz, Hunedoara; Pavel Pupu, Cacova; Gh. Andreica, Mândruloc, Arad; Iulius Igna, preaiubitul nostru luptător din Câmpuri-Surduc, cu încă doi fraţi.

(Pe Iulius Igna, fratele preaiubit, l-am văzut adeseori venind şi plecând cu cărţi prin ţară. Era unul dintre cei mai iubiţi de Părintele Iosif, un harnic lucrător şi un statornic frate, totdeauna vesel, totdeauna smerit, totdeauna binevoitor. A fost credincios până la moarte).

Simion Iacob şi Gh. Puntea din Băişoara; Petru Pascu din Şeulia; Ilie Crişovan din Chelmac, jud. Timiş; Ioan Brazovanu din Margini; Nicolae Ura din Poşaga de Jos, jud. Turda; Simion Paul, din Aiud şi încă vreo câţiva.

Un lucru însă am avea lipsă să ştim: câţi dintre cei scrişi în Oaste acum zece ani, în anul 1923, mai sunt acum în viaţă şi câţi mai sunt în fronturile Oastei?

Pentru toţi aceştia vrem să tipărim un fel de «diplomă», ca unora care au zece ani de luptă pentru Domnul.

Spre acest scop îi rugăm să ne scrie printr-o carte poştală.

Preaiubiţii mei fraţi veterani, care plinim zece ani de Oaste!

Să mulţumim Domnului pentru darul şi cinstea de care ne-a învrednicit şi să luptăm mai departe cu credinţă şi stăruinţă până la sfârşit.

Domnul să fie cu noi şi cu toţi cei care au venit după noi şi au intrat în războiul cel sfânt!”

Bucurându-te de prieteni însă, nu trebuie să uiţi de vrăjmaşi… Şi, slăvind pe Dumnezeu pentru izbânzi, nu trebuie să uiţi de primejdii.

Nici chiar pe vrăjmaşul cel mai mic nu trebuie să-l desconsideri.

Nici chiar de ispita şi primejdia cea mai mică nu trebuie să nu-ţi pese. Pe nebăgate de seamă, ispita creşte şi primejdia devine mare. De cele mai multe ori „vulpile mici” au făcut cele mai mari stricăciuni viei noastre scumpe.

Pentru a trezi şi mai mult vegherea asupra primejdiei care venea, solul Domnului înştiinţează, pentru cei care au urechi de auzit:

«O istorioară la zece ani de Oaste

Câinele latră degeaba la lună – dar diavolul, nu.

Câinele latră la lună. Urlă degeaba la lună. Nici o pricină n-are de lătrat şi totuşi latră.

Diavolul însă nu face aşa. El nu latră «la lună». El nu latră niciodată degeaba. El nu latră niciodată dacă n-are pentru ce.

El este un câine mai bătrân care ştie de ce latră.

Oriunde îl veţi auzi pe Satana lătrând, să ştiţi că pe acolo e un atare om al lui Dumnezeu şi atare lucru al lui Dumnezeu. De câte ori îl veţi auzi pe Satana lătrând, să ştiţi că iadul e în primejdie. Din ce va urla diavolul mai tare, să ştiţi că e semn mai bun.

Suflete dragă, te-ai întors la Dumnezeu? Ai intrat în Oastea Domnului şi Satana latră? Nu te teme de el, ci te bucură. Ar fi mai rău dacă n-ar lătra.

Când Satana nu latră după un om întors la Dumnezeu sau după o mişcare religioasă, să ştiţi că ăsta e semn rău.

Slăvit să fie Domnul! Oastea Domnului are vădit semnul cel bun: de zece ani de zile lătratul Satanei ne urmăreşte necurmat.

Nici după o altă mişcare religioasă nu a lătrat diavolul atât de mult ca după Oastea Domnului. Şi ăsta-i un semn bun; e semnul cel mai bun că suntem pe calea cea bună. Când va tăcea «câinele», atunci să ştiţi că nu e bine”.

Acum să privim în grabă la un scurt bilanţ al celor zece ani trecuţi…

Despre ceea ce s-a făcut în ţară şi peste hotare în aceşti zece ani am scris destule date şi mărturii. Dar toate acestea sunt rodul unor lupte şi osteneli al căror rezultat îl dăm mai jos, prin numărul uriaş de foi şi cărţi revărsat, peste satele şi oraşele ţării, de vadul morii „piticului” de la Sibiu.

Ca om al cifrelor şi al preţurilor, preotul Secaş, care de pe atunci începea să le cunoască şi să le învârtă pe toate, publică în foaie, şi el, cele de mai jos:

„O statistică mult-grăitoare!…

Părintele Trifa a tipărit şi a răspândit, în decurs de zece ani, peste 415 mii cărţi religioase – Ce au făcut societăţile culturale pentru cultura poporului şi ce a făcut Oastea

Avem în ţară atâtea societăţi ce lucrează pentru ridicarea şi luminarea poporului. În Ardeal, vechea societate «Astra», ce a făcut mult bine mai ales înainte de război; apoi la Bucureşti, Direcţiunea «Cultura Poporului», unde se cheltuiesc milioane, fără ca să se vadă vreun folos real şi fără ca să avem la îndemână anumite broşuri pe care să le putem pune în mâna poporului nostru setos de lumina cărţii. Se vorbeşte mult despre aceste societăţi şi, de multe ori, oameni pricepuţi şi de inimă, stau în fruntea lor; cu toate acestea, lucrarea lor nu prinde în popor.

Mult mai «norocoasă» a fost iniţiativa particulară a unui umil preot, începută acum zece ani. Cunoscător al sufletului poporului, meşter în mânuirea graiului său, Părintele Trifa a dat poporului lucrul de care avea lipsă reală acest popor: o literatură religioasă plină de vigoare, care s-a şi răspândit cu o repeziciune uimitoare, bătând orice record al cărţii cunoscut până acum la noi. Subsemnatul, ocupându-mă de activitatea Părintelui I. Trifa, am fost de-a dreptul uimit de datele ce le-am cules, de pe la diferitele edituri şi tipografii, căci m-am văzut în faţa unei munci uriaşe.

Datele de mai jos sunt cu desăvârşire autentice şi ele se întemeiază pe registrele şi colecţiile diferitelor edituri şi tipografii, unde au apărut cărţile Părintelui Iosif Trifa. E vorba de 21 de broşuri şi 7 calendare-cărţi tipărite în 415 mii exemplare – şi toate cărţi mari, lucrate sistematic (afară de două, care sunt mici tratate):

– Intraţi în Oastea Domnului         25.000 ex.

– Însemnările călătoriei la Ierusalim         13.500 ex.

– Oglinda inimii omului                30.000 ex.

– Mai lângă Domnul meu             12.000 ex.

– Corabia lui Noe                         20.000 ex.

– Sodoma şi Gomora                    10.000 ex.

– Trăim vremuri biblice                10.000 ex.

– La picioarele Stăpânului meu     15.000 ex.

– Fiul cel pierdut               10.000 ex.

– Duhul Sfânt                   3.000 ex.

– Vântul cel ceresc                       3.000 ex.

– Întâia sută de istorioare religioase          10.000 ex.

– A doua sută de istorioare religioase       3.000 ex.

– Cântaţi Domnului                      8.000 ex.

– Să creştem în Domnul                5.000 ex.

– Zacheu               5.000 ex.

– Adânciri în Evanghelia Mântuitorului    3.000 ex.

– Din pildele Mântuitorului                       18.000 ex.

– Citiri şi tâlcuiri din Biblie                       10.500 ex.

– Tâlcuirea Evangheliilor             7.000 ex.

– 25 Povestiri religioase                12.500 ex.

– Calendarul pe 1927                   15.000 ex.

– Calendarul pe 1928                   25.000 ex.

– Calendarul pe 1929                   30.000 ex.

– Calendarul pe 1930                   30.000 ex.

– Calendarul pe 1931                   30.000 ex.

– Calendarul pe 1932                   22.000 ex.

– Calendarul pe 1933                   30.000 ex.

Numărul total al cărţilor este de 233.500 exemplare, iar numărul total al Calendarelor, de 182.000. Total general: 415.000 exemplare.

Iată ce pot face râvna şi stăruinţa sau, pe limba Evangheliei grăind, iată ce poate face darul Domnului, însoţit de râvna şi jertfa omului…

Preot Gh. Secaş”

„Alături de datele de mai sus, urmează apoi datele despre alte sute de mii de cărţi şi Biblii care s-au desfăcut prin foaia «Lumina Satelor» şi pe urmă prin «Librăria Oastei»…

Pe lângă aceste multe sute de mii de cărţi s-au mai trimis în popor şi peste 6 milioane de foi religioase. Slăvit să fie Domnul pentru aceste izbânzi…”

Aceşti misionari minunaţi, cărţile Oastei, au adus în staulul Domnului atâtea oi pierdute… Şi, în întunericul veacului acestuia, atâta lumină cerească.

Asta doar în primii ani când, după cum am văzut, au trebuit învinse atâtea greutăţi uriaşe! Ceea ce a urmat însă în alţi câţiva ani după aceasta, cu toate cele altfel de greutăţi întâmpinate, a fost şi mai minunat!

Dar oare ce ar fi putut realiza până astăzi această Lucrare a Domnului, dacă n-ar fi fost împiedicată! Cât bine, câtă cerească lumină, câte realizări fericite, câte suflete aduse la Dumnezeu!

Pentru toate pierderile acestea însă va trebui să răspundă odată, în faţa Judecăţii lui Hristos – Marele Răsplătitor – toţi acei care au împiedicat şi mai împiedică încă această Lucrare a lui Dumnezeu, de la îndeplinirea misiunii pentru care a fost trimisă de El (Efes. 2, 10).

Urmează apoi, la zece ani de Oaste, mărturia unora dintre cei asupra cărora s-au revărsat marile binecuvântări cereşti prin Lucrarea Oastei.

Acest număr de foaie nu cuprinde decât mărturia unui prea mic număr dintre cei care au aflat mântuirea sufletească şi trupească prin Oastea Domnului. Dar foaia anunţă că „mărturiile multora n-au putut fi cuprinse acum. Că jubileul Oastei se va întinde peste toate celelalte numere viitoare ale foii. Întreg anul 1933 va fi un an jubileu pentru Oastea Domnului… cu rugăciuni de slavă, pentru câte ne-a făcut nouă Domnul…”

Totuşi, din cele mai puternice mărturii, redăm câteva.

Cea dintâi este a lui I. Gr. Oprişan care, printre altele, spunea următoarele:

„Un jubileu în Via Domnului

Acei dintre noi, care venim cu rândul de oameni dinaintea războiului, ne putem mai bine da seama despre trezirea ce s-a făptuit în suflete după baia cea mare a sfintelor pliniri ale neamului.

Este de-ajuns să mărturisesc, în ce priveşte Vechiul Regat, că n-am cunoscut, în umblările mele până în 1919, nici o singură biserică în care să văd o «adunare de suflete» care să ardă pentru Domnul. Erau suflete «căldicele», suflete părtaşe teoriei care mai dăinuieşte încă şi azi: «Aşa am apucat»!

Nu existau convingeri religioase, ci numai «obiceiu». Vorbesc îndeobşte. Pentru că, desigur, individual trebuie să fi fost şi oameni pe care se «sprijinea Cerul» marilor îndurări, ca pe nişte pilaştri ai rugăciunii. Altfel s-ar fi prăbuşit ţara, sunt încredinţat.

După război a venit un potop de nelegiuiri, stricăciunea a fost la culme, necredinţa umbla fără ruşine pretutindeni. Dar, ca să se plinească Scripturile, «unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul a prisosit» (Rom. 5, 20). Şi, astfel, istoria noastră duhovnicească înregistrează o trezire puternică prin Oastea Domnului. Sufletele însetate după Adevăr caută să coboare în conştiinţă ceea ce era numai obicei până atunci. Bisericile în care amvonul era mut şi luminile policandrelor stinse încep să se aprindă de Duh Sfânt. Credincioşii freamătă după vremea cea dintâi a creştinătăţii, în care «bisericile erau de lut, dar sufletele, de aur». E o râvnă sfântă, cum n-a fost niciodată la noi, după Cuvântul Domnului, pentru lucrul Lui. Credincioşii vor să fie cărămizi vii în trupul Bisericii lui Hristos, nu pietre moarte, nepăsătoare.

Răsar trâmbiţaşi duhovniceşti ai Bisericii: preoţi şi laici. Ei strigă pretutindeni, la răspântii şi-n pieţe. Ei văd primejdia nepăsării «lucrătorilor», pun goarna la gură din ceas în ceas, cheamă la mobilizare pe toţi: «Ce staţi toată ziua fără lucru?» (Matei 20, 6). «Surzii» capătă auz duhovnicesc, «muţii» încep a grăi (Luca 11, 14), «orbii» umblă după Iisus (Marcu 10, 52). Patrule duhovniceşti cercetează suferinţa. Cercetaşi ai Bisericii umblă prin spitale şi închisori. Se abat prin pieţe, prin cârciumi, să smulgă sufletele din gura iadului. Desfiinţează cârciumile şi le transformă în capele de rugăciune. Cârciumari, odinioară vrednici ostaşi ai lui Satana, trec acum în ostăşia lui Iisus. Beţivi îndrăciţi, ca şi cei din latura gadarenilor, mărturisesc minunea ce-a făcut Domnul cu ei. Magda­lene cu şapte duhuri necurate devin ambasadoarele lui Iisus, întocmai ca şi odinioară.

Iată Via cea mare a Domnului fremătând de lucrători! Iată ce a făcut Oastea Domnului!

Oastea Domnului este o armată de suflete care stăteau «toată ziua fără de lucru», care au auzit chemarea desluşită (în ceasul al unsprezecelea) şi lucrează acum Domnului de zece ani în «Via pe care a sădit-o El»: întâi prin întoarcerea lor la pocăinţă şi apoi a altora (Marcu 1, 15; Iacov 5, 20).

Dăm slavă lui Dumnezeu că, auzind o «trâmbiţă desluşită» (I Cor. 14, 8), ca aceea de la Sibiu, «au căzut în noi zidurile Ierihonului», şi acum luptăm «luptele Domnului» şi înscriem în «Cartea biruinţelor» pagini care vor rămâne mărturie.

  1. Gr. Oprişan”

Urmează mărturia frumoasă a fratelui Ioan Marini:

„A cui e sărbătoarea aceasta?

Câteva cuvinte la o aniversare scumpă

Se împlinesc zece ani de când, prin mila lui Dumnezeu, un vânt de primăvară duhovnicească suflă cu putere mereu crescândă peste hotarele acestei ţări.

Vântul Domnului a suflat cu putere prin Oastea Domnului şi a pus pe picioare o Oaste mare foarte (Ezechil 37, 10).

Astăzi avem în Biserică o mişcare de trezire la viaţă nouă, de putere şi de înfăptuire evanghelică.

Cum înverzeşte câmpul când suflă vântul cald al primăverii, aşa au înverzit mii de suflete, în bătaia Vântului cald al Duhului Sfânt. Şi, cum înfloresc viorelele răspânditoare de mireasmă pură, tot aşa au înflorit şi înfloresc mii de suflete care, izbăvite din miasma morţii şi a păcatului, răspândesc mirosul de bună-mireasmă duhovnicească al vieţii celei noi…

A acestora e serbarea Oastei. Se bucură cei care «pribegeau prin pustie, sufereau de foame şi de sete, le tânjea sufletul în ei şi nu găseau nici o cetate unde să poată locui», dar avură parte de îndurarea Domnului care-i puse pe «calea păcii» (Luca 1, 79), pe drumul cel drept ce duce la cetatea mântuirii…

Astăzi se bucură cei care şedeau în întuneric şi în umbra morţii şi trăiau legaţi în ticăloşie, pe care Domnul i-a scos prin Oastea Lui din întuneric şi umbra morţii, rupând lanţurile lor.

Astăzi sărbătoresc cei care ajunseseră până lângă porţile morţii, dar Cuvântul Domnului i-a tămăduit şi i-a scăpat de groapă (Ps. 107, 18-20).

Sărbătoresc cei care morţi erau şi au înviat, pierduţi au fost şi s-au aflat (Luca 15). Sărbătoresc miile de beţivi, pătimaşi şi alţi pierduţi în hăţişurile lui Satana, care au fost treziţi şi aduşi în braţele iubitoare ale Tatălui Ceresc prin umilul glas al gornistului Său de la Sibiu.

Se bucură aceia care n-au avut altă mângâiere decât să plângă în umbra Crucii, aşteptând să ţâşnească şi pentru ei, şi pentru Biserica pe care o iubesc, «izvoarele apelor vii».

Se bucură «orbii care văd, şchiopii care saltă ca cerbul, limba muţilor cântă de bucurie, căci în pustie au ţâşnit ape şi în pustietate, pâraie» (Isaia 35, 6).

«Nenorociţilor», «săracilor», «orbilor», «şchiopilor» şi toţi cei care aţi gus­tat şi aţi văzut că bun este Domnul, bucuraţi-vă şi cântaţi Domnului cu mulţumire! (Ps. 147, 7).

A voastră este serbarea aceasta! Bucuraţi-vă şi lăudaţi pe Cel Care Şi-a adus aminte de noi când eram căzuţi (în robia celui rău) şi ne-a izbăvit de asupritorii noştri (Ps. 135 şi 136).

Bucuraţi-vă, a noastră este sărbătoarea aceasta!

     Ioan Marini, înv., ostaş al Domnului”

Urmează apoi scurtele mărturii prin prezenţa lor, ale fraţilor Tudusciuc, Goran, Ilie Marini şi mulţi alţii.

Iar după promisiunea părintelui, se întind în urmă, peste toate numerele foilor din întregul an, mărturiile miilor şi miilor dintre cei care s-au trezit la o viaţă nouă prin trâmbiţa de aur a acestui ceresc gornist.

Printre ale celorlalţi, ceva mai târziu, mi-am unit şi eu mărturia recunoştinţei mele cu a lor, împletind-o în cununa fericită pe care dragostea fraţilor a aşezat-o duios pe fruntea însângerată a părintelui nostru drag, la jubileul lui, cel de 30 de ani de suferinţă.

De atunci am mai „sărbătorit” încă de patru ori până astăzi câte un astfel de „jubileu” de câte zece ani, pe drumul nostru prin umbra şi lumina Crucii spre Canaanul cel Ceresc.

Dar, la fiecare alţi zece ani, pe stâlpii noştri de hotar s-au înmulţit „sem­nele lui Hristos”… Şi, în istoria Oastei, s-au înscris nemuritoarele pagini scrijelate cu cuie şi cu spini.

În tăieturile acestora însă, Duhul Sfânt a turnat aurul unor strălucite şi unice binecuvântări şi roade, spre cea mai mare slavă a Numelui Său Sfânt. Şi spre cea mai înaltă mărturie despre Harul lui Dumnezeu, rămas peste această călcată în picioare, dar nebiruită, Lucrare evanghelică a lui Hristos, din ţara noastră.

La cel de al cincilea jubileu de zece ani, mărturia aducerilor-aminte însemnate în aceste cărţi, să fie un prilej de mai profundă şi mai cutremurătoare meditare.

La aniversarea tăcută şi subterană a acestei jumătăţi de veac de la plecarea acestui sol ceresc din ţara noastră spre pretutindeni, să ne aplecăm genunchii şi conştiinţele lângă vatra caldă a începutului minunat şi să ascultăm atenţi la Testamentul lăsat de „părintele nostru în Hristos Iisus, prin Evanghelie” (I Cor. 4, 15).

„Testamentul meu…

Când eram greu bolnav în Davos, m-am gândit să fac şi un fel de testament pentru Oastea Domnului. Dar, pe urmă, m-am lăsat de acest gând, zicându-mi: acest lucru nu încape în cadrul unei singure coli de hârtie. Mişcarea Oastei s-a înfiripat într-o şcoală duhovnicească, într-o lungă şcoală duhovnicească, în care Duhul Domnului a ţinut «lecţii» cu un şcolar mic şi slab. Oastea este rodul acestor lecţii.

Oastea este un ogor ce a stat sub o revărsare duhovnicească. Oastea s-a înfiripat prin revărsări duhovniceşti, iar aceste revărsări se află împrăştiate prin cărţile şi foile Oastei.

Mi-am zis deci: «testamentul» Oastei sunt cărţile şi foile ei… Acolo s-a spus ceea ce Duhul Domnului ne-a arătat să spunem.

Şi totuşi, mi-am zis eu, înainte de a intra în mormânt, ar trebui să mai las ceva rânduieli pentru Oaste. Am cumpărat cinci coli de hârtie şi am început să înşir la rânduieli pentru viitorul Oastei.

Dar un glas lăuntric mă opri şi mă întrebă aspru: Ce faci, omule? Te-ai apucat să-I porunceşti lui Dumnezeu? Te-ai apucat să-L înveţi pe Domnul ce să facă cu Mişcarea Lui, cum să-Şi conducă Lucrarea Sa?

Ruşinat, am lăsat peniţa jos şi am început să plâng: O, Doamne, iartă-l pe slăbănogul Tău şi pentru această nebunie!

Pe urmă, îmi zisei: Voi lăsa numai câteva vorbe. Mă oprii asupra cuvintelor de mai jos, pe care le scrisei cu litere mari: «Las totul în grija Domnului!».

Dar glasul cel lăuntric îl auzii iarăşi răspicat: Ce ai scris, nesocotitule? Ca să poţi lăsa ceva, trebuie să ai ceva; ca să poţi testa ceva, trebuie să ai ceva. Averea ta este Oastea, de te apuci să o testezi? A ta este Oastea, de o laşi în grija Domnului?…

Aruncai peniţa jos şi începui a plânge din nou. Căzui în genunchi, plângând cu lacrimi amare…

Când mă ridicai, mâna mea tremurândă scrise pe hârtie doar aceste trei cuvinte:

«Fie voia Ta!»

Atâta a rămas din testamentul meu, pentru care pregătisem cinci coli de hârtie…”

«Oastea Domnului» nr. 40, din 1 oct. 1933

Iată un prilej de adânci meditaţii asupra multelor hotărâri luate până atunci şi până astăzi, dar care n-au mai ajuns la realizare niciodată.

Dovadă că unele din ele nu erau după voia lui Dumnezeu, iar altele nu-şi mai aveau nici un rost, de vreme ce evenimentele ce aveau să urmeze curând vor lua un cu totul alt curs decât cel omeneşte întrezărit.

Una din acele hotărâri care „nu-şi mai avea rostul” era: cu prilejul împlinirii a zece ani de Oaste, să se aleagă un comitet de fraţi (mai ales, dintre cei de la Bucureşti), pe numele cărora să fie testate, pentru Oaste, Tipografia, Librăria şi toate celelalte bunuri procurate de Părintele Iosif şi puse în slujba Domnului.

Acest testament n-a mai avut loc… „Evenimentele” l-au împiedicat, fiindcă peste câţiva ani Domnul va îngădui ca acestea să fie răpite, printr-o judecată nedreaptă, de către o lăcomie hrăpăreaţă, pe care n-o va sătura decât focul veşnic.

Azi, frumoasa „Mireasă a Vântului”, care împrăştiase atât de minunat mireasma lui Hristos câţiva ani, rugineşte şi putrezeşte îngropată în pivniţele Mitropoliei. Satana poate jubila, mulţumit deocamdată de slujba făcută de cei prin care lucrase spre sugrumarea Cuvântului lui Dumnezeu şi a aceluia care înălţase muntele acesta minunat din nimic.

O altă hotărâre ce nu s-a mai realizat niciodată, deşi s-a depus pentru ea multe osteneli şi s-au făcut multe planuri, nu numai din afară, dar chiar şi dinăuntrul Oastei, a fost problema statutelor. A unor rânduieli şi a unei legalizări.

Rând pe rând s-au făcut măsurători şi s-au aşezat temelii pentru „constru­irea” unor astfel de ziduri pentru Oaste… Dar de fiecare dată a venit Domnul şi le-a măturat. Au fost şi încercări sincere, au fost şi încercări mincinoase, dar nici unele n-au reuşit.

Astfel, până astăzi s-a dovedit că Domnul vrea ca această Lucrare a Lui să nu aibă alt Dreptar decât Învăţătura Evangheliei Sale. Să nu aibă alt statut decât Cuvântul şi Duhul Sfânt. Şi să nu aibă altă organizare decât cea a dragostei dintâi şi a voluntariatului duhovnicesc de la început.

În această Lucrare, vină oricine vrea… căci tot nu va rămâne decât acela care poate trăi în dragoste şi poate umbla în adevăr. Care primeşte cu smerenie şi credincioşie cuvintele singurului Testament fericit:

„Fie voia Ta!”

O, Preadulce Iisuse, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Slavă veşnică Ţie!

La acest popas ne aplecăm şi noi genunchii în faţa Ta, în faţa Trecutului şi în faţa Viitorului Oastei Tale şi iscălim şi noi cu lacrimi, împreună cu primul dintre noi, acest binecuvântat Testament.

Îţi mulţumim din tot sufletul nostru pentru toate biruinţele pe care noi le-am avut din pricina Ta până acum. Şi Te rugăm din tot sufletul să ne ierţi pentru toate înfrângerile pe care „Tu” le-ai avut din pricina noastră…

Îţi mulţumim pentru toţi acei minunaţi eroi şi sfinţi ai credinţei, care au trecut biruitori prin luptele grele şi prin moarte, până au intrat în lumina Ierusalimului Ceresc.

Şi Te rugăm cu durere pentru cei care s-au lepădat sau au căzut, pierind pe totdeauna, ei, cei care erau cândva atât de aproape de cunună…

Îţi mulţumim pentru slăvitele Tale minuni şi pentru marile Tale izbăviri prin care ne-ai trecut şi ne-ai adus până aici. Şi Te rugăm, fii şi mai departe în fruntea noastră Căpetenia şi Desăvârşirea care să ne duci până la biruinţa finală.

Îţi mulţumim pentru sufletele şi adunările rămase credincioase pe calea dintâi. Acestea sunt mereu fericite, roditoare şi unite.

Şi Te rugăm să ai milă de sufletele şi adunările care, deşi poartă numele Oastei Tale, nu mai au de mult nici învăţătura, nici umblarea pe care s-au legat cu juruinţă mare să le urmeze până la sfârşit. Aceste suflete şi adunări fac slujba dezbinării şi a tulburărilor, pricinuind atâta rău şi ruinând atâtea binecuvântări.

Ştim însă că Lucrarea Oastei este a Ta şi, binecuvântând Numele Tău pentru această fericită încredinţare, rămânem liniştiţi la picioarele Tale, deplin încredinţaţi că Tu ai şi Puterea, şi Voinţa să o duci la biruinţă.

Binecuvântează, Dumnezeul nostru, Duhul acestei Sfinte Lucrări, Îngerul ei, Solia ei… Dă-i putere în lupta cu toate duhurile vrăjmaşe dinăuntru şi din afară. Dă-i biruinţă în toate încercările prin care ai s-o mai treci pentru curăţirea ei şi slava Ta. Şi dă-i roade tot mai minunate prin revărsarea Duhului Tău sfinţitor şi inspirat.

Binecuvântează, Doamne, lucrătorii şi mijloacele prin care duci mărturia Ta. Înmulţeşte numărul şi roadele lor spre grăbirea venirii Împărăţiei Tale fericite pentru care ne rugăm.

Binecuvântează, Doamne, mamele, soţiile, surorile şi fiicele ei, sufletele de dragoste, de rugăciune, de jertfă şi de binefaceri, pentru ca slujba lor fericită să întregească armonios pe cea a fraţilor, spre desăvârşirea Bisericii Tale vii.

Binecuvântează, Doamne, tineretul scump al Sfintei Tale Lucrări, înzestrează-l cu toate darurile Duhului Sfânt, pentru a creşte viteaz, curat şi rodnic, pentru ca steagul credinţei, plugul Evangheliei şi focul dragostei Tale să aibă dintre ei vrednici purtători în toate generaţiile şi în toate părţile pământului, până la Ziua Venirii Tale Slăvite.

Binecuvântează, Doamne, vremile pe care le trăim, făcându-le paşnice şi rodnice pentru toate creaturile Tale şi pentru toată creaţiunea Ta.

Binecuvântează, Doamne, Biserica noastră, ţara noastră şi neamul nostru, în care ne-ai rânduit să ne naştem trupeşte din părinţii noştri, iar sufleteşte, din Duhul şi Cuvântul Tău.

Revarsă-le o veşnică pace şi bucurie din belşug şi uneşte toate inimile noastre, într-un puternic avânt de recunoştinţă şi dragoste, la picioarele Tale, pentru ca Venirea Ta să ne afle ca pe o Biserică vie, curată şi sfântă, fără pată, fără zbârcitură şi fără orice alt cusur de felul acesta.

Pentru ca Tu să ne poţi primi pe toţi în fericirea şi lumina Ta Veşnică, în care i-ai dus pe marii şi sfinţii noştri înaintaşi.

Fă-ne şi nouă parte de reunirea cu ei în Împărăţia Ta cea Cerească şi de petrecerea cu Tine în Canaanul Ceresc către care am pornit însufleţiţi de aceeaşi credinţă şi ne-am luptat înflăcăraţi de aceeaşi dragoste în Oastea Ta.

Slavă veşnică Ţie, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Iisus Hristos! Amin.

 

Istoria unei jertfe / Traian Dorz. – Ed. a 2-a, rev. – Sibiu: Oastea Domnului, 2016 – vol. 4

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WhatsApp chat