La 31 ianuarie 1937, «Isus Biruitorul» apare într-o haină deosebită. Este tipărit în două culori: roşu şi albastru (ca haina lui Iosif după vânzarea sa)… Pe prima pagină apare titlul: „Pe drumul Crucii Domnului Iisus”, cu următorul cuprins:
„Privitor la conflictul de la Oastea Domnului n-am mai scris demult nimic. În timpul din urmă, lucrurile apucaseră pe o cale de înţelegere şi ne rugam Domnului să se facă voia Lui. Pe urmă s-a ivit o altă greutate (vechea!), mai gingaşă decât toate: Statutele Oastei, pe care le dăm la pag. 5 şi 6.
Declar din capul locului că, în principiu, nu sunt contra statutelor, când e vorba de legarea Mişcării de Biserică şi încadrarea ei în Biserică. Cu o singură dorinţă însă: aceste statute să fie făcute în o formă norocoasă care să folosească şi Bisericii şi Mişcării.
În acest înţeles, în prima audienţă, din timpul din urmă, m-am bucurat când Î. P. S. Sa mi-a spus că se pregătesc nişte statute ale Oastei: o rânduială care să pună la punct şi toate chestiunile de la Oaste, precizându-mi-se şi mie locul şi rostul ce-l am în această Mişcare. Mi s-a spus să am răbdare, căci statutele sunt în lucrare şi mi se vor arăta. Dar, între timp, statutele au fost duse spre aprobare la Sf. Sinod, eu neavând nici un singur cuvânt la întocmirea lor. Mi s-au arătat numai pe urmă, după aprobarea lor, ca un fapt împlinit. Am fost pus în faţa unui fapt împlinit.
Dar asta încă n-ar fi, desigur, ceva rău, dacă aceste statute s-ar fi făcut în o formă potrivită pentru Oaste. Dar aşa cum s-au făcut, statutele sunt nepotrivite pentru creaţia şi spiritul Oastei. Iar aceasta, fiindcă s-a purces într-un chip cu totul neînţeles. Cu redactarea statutelor a fost încredinţat preotul Gheorghe Maior din Sibiu, care nu are absolut nici un fel de legătură cu Oastea Domnului şi cu spiritul ei. Dimpotrivă, era un înverşunat critician al Oastei.
Societăţi obişnuite, cu statute şi reguli obişnuite, avem destule. Oastea era ceva nou, era ceva pronunţat spiritual. Oastea nici n-avea nevoie de statute; statutul ei fiind câmpul cel larg al învăţăturilor Bisericii şi ale Bibliei. Şi strictul control spiritual al Bisericii. Şi, dacă s-a ţinut să i se dea Oastei şi statute, apoi acest lucru trebuia făcut cu cea mai mare băgare de seamă, pentru ca să nu sufere spiritualitatea pronunţată a acestei Mişcări.
Oastea era o ţâşnire duhovnicească, era o binecuvântată Mişcare duhovnicească şi trebuia evitat tot ceea ce ar fi împiedicat această ţâşnire. În primul congres al Oastei spuneam: «Eu am ţinut să fac Bisericii mele un dar şi greşeala mea poate e aceea că nu am început cu litera legii, ci am izbit mai întâi Stânca, pentru a ţâşni apa cea vie. Şi iată că apa a ţâşnit. Apele curg acum din toate părţile. Bisericii îi revine datoria să capteze revărsarea apelor…». Ori statutele împiedică, în forma în care s-au făcut, captarea acestor ape.
Oastea era un voluntariat de preoţi şi laici. Era un voluntariat creat cu mare trudă şi jertfă, care înrola mereu preoţi şi laici în războiul cel sfânt contra păcatelor. Or, prin felul cum sunt făcute statutele, acest voluntariat a încetat. Oastea şi-a pierdut tocmai ceea ce era miezul şi fiinţa ei.
Oastea era moara de apă care umbla cu revărsarea cea duhovnicească a apelor vii. Şi trebuia evitat tot ceea ce ar putea lua apa de la moară.
Oastea era moara de vânt care umbla cu suflarea Vântului ceresc. Şi trebuia evitat tot ce împiedica această suflare, pentru că «vântul suflă numai acolo unde voieşte» (Ioan 3, 8).
Oastea era un copil-minune, cum i-a zis cineva. În 14 ani crescuse până la o statură de om mare (Efes. 4, 13), iar acestui copil mare i s-a croit o haină nepotrivită (statutele), deoarece copilul n-a fost chemat la probă. I s-a făcut o haină fără să fie probată pe statura lui.
Oastea era «vinul» cel nou care căuta un burduf nou, după spusele Domnului: „Căci nimeni nu pune vinul cel nou într-un burduf vechi” (Luca 5, 37). Prin statute, Oastei trebuia să i se dea un burduf nou, o formă nouă, pentru ca, aşa cum iarăşi zice Mântuitorul, să se păstreze amândouă – şi vinul, şi burduful – căci altcum, cu nişte statute nepotrivite, două lucruri se pot întâmpla: sau se strică vinul Oastei, sau se sparge burduful statutelor.
Statutele, aşa cum sunt, înseamnă stingerea Oastei, iar eu nu mă pot face complice la asasinarea unei Mişcări în care Domnul S-a folosit şi de mine. Eu nu pot face acest lucru pentru că, în Oastea Domnului, eu am o răspundere, iar în mine este un suflet care trebuie mântuit. Aşa îmi spune conştiinţa mea şi nu pot face altfel. Aşa să-mi ajute Dumnezeu.
Pe lângă statute a mai venit apoi ceva care a îngreuiat situaţia. În audienţa din seara zilei de 21 dec. 1936, Î. P. S. Sa mi-a spus că trebuie neapărat să sistez foaia «Isus Biruitorul» şi să mă reîntorc la «Lumina Satelor», păr. Secaş rămânând şi el tot ca redactor. Şi mi-a dat apoi să înţeleg că, o dată cu statutele, la foile Oastei şi la Oastea Domnului se vor face unele întregiri.
Între altele, Î. P. S. Sa mi-a spus că foile Oastei se vor ocupa şi cu societatea «Sfântului Gheorghe», având societatea aceasta locul ei în foaie sau un supliment al ei. Eu i-am spus Î. P. S. Sale că Oastea Domnului a fost creată într‑un spirit deosebit care nu se potriveşte cu spiritul în care a fost creată societatea «Sfântul Gheorghe» care, în statutele ei, are un punct pentru dreptul de a aranja petreceri şi jocuri, ceea ce nu se potriveşte cu spiritul Oastei.
– Da, mi-a răspuns Î. P. S. Sa, e drept că societatea «Sf. Gheorghe» are în statute un paragraf pentru aranjarea de petreceri şi jocuri, dar acest paragraf eu l-am făcut şi m-am gândit mult când l-am pus acolo, pentru că tinerii au lipsă de anumite distracţii. Dansurile, spunea Î. P. S. Sa, nu sunt oprite… dacă Sf. Părinţi au ieşit contra lor e pentru că dansurile de pe atunci veneau de la păgâni, dar în decursul vremii ele au fost asimilate de Biserica creştină (adică, cum s-ar zice, s-au încreştinat şi ele!)… Biserica creştină – şi în special Biserica noastră – a avut şi are darul de a asimila totul… intransigenţa Oastei nu poate câştiga tinerii… trebuie să le lăsăm anumite distracţii pentru a-i putea aduce la Hristos… obiceiul e mai tare ca legea…
De 14 ani am strigat mereu la Oaste intransigenţa Cuvântului lui Dumnezeu: «Nu slujiţi la doi domni… Nu amestecaţi grâul cu paiele (Ieremia 23, 28)… Nu amestecaţi binele cu răul, virtutea cu păcatul, căci ce legătură ar putea avea Hristos cu Veliar şi lumina cu întunericul?» (II Cor. 6, 15). Şi acum plâng de durere văzându-mă atât de crud izbit în lupta aceasta.
Plâng de durere… şi în plânsul şi în zbuciumul acesta îmi vine în gând acel sectar din Munţii Apuseni care, în o discuţie cu el, îmi arunca mereu în faţă acuza că Biserica mea este o mamă stearpă ce nu mai poate naşte prunci.
– Aveţi mereu – zicea sectarul – tot aceiaşi beţivi şi suduitori, în semn că Biserica voastră nu mai poate face convertiri la o viaţă nouă.
Această ocară m-a urmărit mereu în cei 14 ani de Oaste, silindu-mă, prin muncă şi jertfă, să dau dovadă că şi Biserica mea poate naşte oameni noi.
Şi acum plâng de durere, văzându-mă izbit atât de crud în lupta aceasta.
Într-un articol al meu, «De ce tremur şi mă cutremur?», spuneam: Nu doresc altceva decât o pace care să mă lase liber în războiul cu păcatul. Nu doresc altceva decât o Oaste care să se poată război cu păcatul. Să se lase Oastei, sub strictul control şi îndrumare a Bisericii, voluntariatul ei, libertatea ei de luptă necruţătoare cu păcatul. O Oaste care să poată urmări păcatul oriunde, chiar şi dacă acel păcat a ajuns la uşa bisericii, pentru ca, pe urmă, să avem marea bucurie de a avea o «Biserică curată şi fără pată» (Efes. 5, 27).
Nimic altceva nu cer Bisericii mele şi mai-marilor mei decât să fiu lăsat a lucra şi a mă jertfi mai departe în această luptă a Oastei, până în clipa când Domnul va voi să mă cheme la odihna Lui.
Atât ceream eu Bisericii mele; şi istoria nepărtinitoare va arăta cât mi-a dat.
În ultima audienţă, Î. P. S. Sa mi-a spus categoric să mă decid îndată de vreau să intru în ascultare şi în disciplina Bisericii.
Eu am răspuns că nu mă pot decide, sufleteşte, din cauza statutelor (la care se adăugase între timp şi audienţa din 21 decembrie).
Mi-a luat în nume de rău acest răspuns, spunându-mi-se că «nu mă pot adapta spiritului ortodox şi Bisericii ortodoxe din pricina că am citit scrieri sectare şi sunt influenţat de aceste scrieri etc., etc.»…
Dar răspunsul meu era zbuciumul răspunderii mele pe care o am în Oastea Domnului. Din cauza acestui zbucium nu m-am putut decide în câteva clipe, nu m-am putut decide în câteva săptămâni, pentru că aştept şi eu împărăţia lui Dumnezeu şi am şi eu un suflet de mântuit. După 14 ani de luptă, după o via-ţă atât de zbuciumată, nu pot acum, la sfârşit, să plec spre mormânt, ducând cu mine pierzarea sufletului meu şi al altora.
Sunt 14 ani de zile de când mă lupt în fronturile Oastei pentru Cauza Domnului, pentru viaţa creştină cea vie, pentru trăirea Evangheliei în toată curăţia ei. Iar acum, după 14 ani de luptă, nu mă pot face eu însumi trădătorul cauzei Domnului. Nu pot eu însumi să trădez cauza şi lupta Domnului, amestecând grâul cu paiele, virtutea cu păcatul, lumina cu întunericul.
Cuprins de acest zbucium de conştiinţă religioasă, voi striga şi aici: «Nu pot altfel, aşa să-mi ajute Dumnezeu!»
În suplimentul acestei foi[1] arătăm pe larg (sub titlul: «Ce mi s-a cerut, şi ce am dat») mersul din urmă al conflictului.
Conflictul s-ar fi putut aplana cu bine, dacă toate chestiunile de la Oaste s-ar fi discutat amănunţit, cu răgaz şi în linişte. Spre acest scop eu propusesem şi un sfat al Oastei cu toţi conducătorii ei mai de seamă, preoţi şi laici, din toată ţara, în care să alcătuim «ostăşeşte» regulamentul ei, mai ales după ce statutele nu fuseseră făcute într-un chip norocos şi însuşi Î. P. S. Sa spunea că trebuie acoperite anumite lacune, prin Regulament. În acest sfat, premergător intrării în statute, urma să chibzuim frăţeşte, prin rugăciune, asupra tuturor chestiunilor şi luptelor de viitor ale Oastei.
Acest sfat ar fi adunat şi ar fi înfrăţit în dragostea cea dintâi pe luptătorii Oastei şi el ar fi avut un viu răsunet şi pe fronturile Oastei.
Dar, în loc de acest răgaz care ar fi adus o binecuvântare, lucrurile s-au grăbit. În ultima audienţă, cu toate că încă nu era nimic definitiv soluţionat – nici Regulamentul, nici chestiunea foilor etc. – am fost somat să mă decid imediat. Iar ezitarea mea, într-o chestiune atât de gingaşă, a fost luată drept o declaraţie de rupere cu Biserica.
Stau liniştit în faţa lui Dumnezeu, în faţa Bisericii, în faţa istoriei că nu sunt vinovat de acuzele ce mi se aduc!
Mai curând ori mai târziu, Bunul Dumnezeu, Biserica, neamul şi istoria îmi vor face dreptate.
Iubiţii mei fraţi!
Am ţinut să vă lămuresc cu aceste amănunte şi mărturisiri, pentru că se vor porni iarăşi contra mea potopul acuzelor că sunt: «încăpăţânat, eretic, sectar, tulburător de Biserică etc…».
Vă îndemn, iubiţii mei, să fiţi liniştiţi. Dacă eu am aici, la Sibiu, o cruce grea, voi n-aveţi cu nimeni nimic, nici cu preoţii, nici mai ales cu Biserica, pe care cu toţii o iubim.
Eu n-am îndemnat niciodată pe nimeni contra nimănui, decât contra păcatului.
Orice ar fi să mi se întâmple, eu îmi voi păstra până la sfârşit dragostea mea faţă de Biserica strămoşească, cu care n-am avut nici un conflict de credinţă.
Şi voi păstra şi recunoştinţa mea faţă de Î. P. S. Sa pentru tot binele ce mi l-a făcut, simţind până la sfârşit durerea că, mai mult din pricina aplicării practice a luptei de la Oastea Domnului, a venit această ruptură.
Fraţii mei, Duhul mă înştiinţează că mă aşteaptă necazuri, dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bine calea şi slujba ce am primit-o de la Domnul Iisus (Fapte 20, 23-24). De la început, calea mea şi calea Oastei a fost calea crucii, calea jertfei.
Şi calea aceasta nu s-a sfârşit. Am ajuns acum la suişul cel mai greu, la urcuşul din urmă:
«Vă rog, iubiţii mei, să nu vă pierdeţi cumpătul din pricina necazurilor mele» (Efes. 3, 13). Trebuia să se întâmple şi aceasta. Orice jertfă adevărată îşi are drumul Crucii. Aceasta a fost şi este soarta de totdeauna a ucenicilor Domnului, care şi-au luat pe suflet misiunea lor şi s-au jertfit pentru Domnul. Drept răsplată li s-a întins pe urmă cununa de spini.
Eu plec pe drumul crucii… Vă rog, iubiţii mei, să mă însoţiţi cu rugăciunile voastre în acest drum. Vă rog să vă rugaţi pentru mine, ca Domnul să mă întărească.
Doamne Iisuse, ştiu că mă aşteaptă cruci noi şi necazuri noi. Dar Tu ştii, Doamne, că robul Tău nu şi-a precupeţit niciodată viaţă lui cea trecătoare. Voi suferi totul pentru Tine, pentru ca pe urmă să trec în odihna Ta cea dulce şi scumpă.
În mâinile Tale, Doamne Iisuse, îmi încredinţez viaţa mea şi viitorul meu. Ia-mă sub ocrotirea Ta cea sfântă şi facă-se cu mine deplin voia Ta.
Preot Iosif Trifa”
[1] Începând cu primul număr din 1936, foaia «Isus Biruitorul» conţinea în paginile ei un supliment intitulat «Oastea Domnului Isus Biruitorul» [N. ed.]
Traian Dorz, din “Istoria unei Jertfe”, Vol. 2
