Orice viaţă se naşte dintr-o moarte, şi fără o moarte nu există nici o viaţă.
Grăuntele de grâu dacă nu moare rămâne singur, dar dacă moare aduce multă roadă.
Până nu moare noaptea, nu se poate naşte ziua.
Până nu moare iarna, nu se naşte primăvara.
Până nu moare firea veche, nu se naşte firea cea nouă.
Până nu moare omul firesc din noi, nu se poate naşte omul duhovnicesc.
Altoiul nobil nu creşte pe trunchiul unui pom care are lăstari sălbatici.El creşte numai atunci când orice lăstar vechi este stârpit, rupt şi îndepărtat.
Toată taina mântuirii noastre stă în puterea şi statornicia cu care noi luptăm neîncetat să omorâm firea noastră cea veche, pentru a trăi în noi firea noastră cea nouă.
Dacă noi am murit cu Hristos prin Botez este ca să trăim acum cu El prin credinţă (Col 2, 12).
Dacă am murit pentru lume, în clipa predării noastre în slujba lui Hristos, este ca acum, după predarea aceasta, să trăim zi de zi şi clipă de clipă, până la moarte, pentru El şi slava Lui.
Dacă am luat hotărârea să intrăm în Oastea Domnului Iisus, am făcut acest lucru ieşind din gloata lui satan, spre a-L urma pe Hristos.
Cine, lăsând o hotărâre rea, nu se ţine tare de cea bună, şi, lăsând o cale rea, nu urmează statornic calea cea bună, şi, lepădându-se de satan, nu se uneşte strâns cu Hristos, şi , murind pentru lume, nu trăieşte cu toată evlavia faţă de Dumnezeu, acela în curând va ajunge din nou acolo de unde a plecat, ba încă şi mai rău. După cum este scris: Şi omul acela ajunge de şapte ori mai rău de cum fusese la început (Lc 11,24-26).
Cu lucrurile mântuirii nu-i de glumit.
Cu Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu fiecare din noi trebuie să ştim să umblăm cu toată teama, evlavia şi seriozitatea.
Dacă Dumnezeu S-a îndurat faţă de noi ca să ne aleagă pentru mântuire, acest hareste nespus de mare şi cutremurător.
O dată ce am devenit părtaşi ai harului acestuia, noi trebuie să o rupem cu păcatul, în chip cu totul hotărât, apoi să trăim cu toată frica de Dumnezeu în dreptate, cumpătare şi evlavie, lucrând neîncetat şi aşteptând fericita noastră nădejde, arătarea Slavei Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos (Tit 2, 11-13).
Avem cu Hristos un legământ…cu Hristos avem acest legământ. Cu Dumnezeu am pus juruinţa aceasta şi Duhul Sfânt a pecetluit-o…
Cum să mai scăpăm noi, dacă vom fi nepăsători faţă de mântuirea aceasta cutremurătoare?
Cum să nu fim noi alungaţi în cel mai fioros infern, când nesocotim şi dispreţuim pe Dumnezeu, întorcându-I spatele, după ce El Şi-a pus semnătura de sânge a Fiului Său pe acest document zguduitor? (Evr 2, 3; 10, 26-31).
Şi cum să mai fim dezvinovăţiţi dacă ne-am călcat legământul cel mai sfânt?
Noi am murit faţă de lume, nu ca să zăcem ca nişte morţi, ca nişte cadavre care nu mai mişcă, nu mai lucrează, nu mai respiră, nu mai vorbesc…
Ci noi am murit pentru păcat, tocmai pentru a vieţui de acum încolo pentru Hristis, pentru neprihănire, pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Vai de acel credincios care, devenind mort pentru lume, nu devine mai viu pentru Domnul, care, dacă nu mai vorbeşte ca lumea, nu mai vorbeşte nici ca Dsuhul, care, dacă nu mai merge la fapte rele, nu merge nici la binefaceri, care, dacă nu merge la cârciuma lui satan, nu merge nici la biserica şi adunarea Domnului!
Traian Dorz
din „Hristos – puterea apostoliei”
