Mărturii Meditaţii Traian Dorz

APELE ADÂNCI SE LIMPEZESC GREU – Anul Nou 1922

Bolovanul războiului se lăsase la fund, dar apele stărilor agitate de el se frământau încă. Ura stârnită între oameni şi popoare de încleştarea grozavă şi îndelungată clocotea încă între neamuri, iar la graniţele noi dintre ţări nu era pace. Cei ieşiţi înfrânţi din război se agitau şi în afară şi înăuntru, neputându-se împăca cu paguba lor de teritorii, cu trufia lor îngenuncheată. Căutau prin orice mijloace, cât încă stările erau proaspete, să-şi mai cucerească măcar ceva din ceea ce pierduseră.

La graniţele cele noi şi largi ale ţării noastre se agitau mari primejdii, atât din apus, cât şi din miazăzi şi răsărit.

Limbile fiind împărţite şi învrăjbite, tot aşa erau şi religiile lor. Ura naţională alimenta ura religioasă, apoi ura socială. Şi tot ceea ce se năştea din aceste uri era numai otravă, şi sfâşiere, şi moarte.

În ţara noastră nouă şi mare, nici nu apucaseră să se liniştească chiuiturile de bucurie ale întregirii, când se şi văzură norii ameninţărilor din afară şi noroiul ticăloşirii dinlăuntru.

Vrăjmaşii lucrau cu repeziciune şi cu putere, atât prin ameninţările directe şi înarmate de lângă hotarele ţării, cât şi prin toate mijloacele învrăjbirii şi decăderii din mijlocul ei.

Lucrurile se înrăutăţeau cu o aşa repeziciune, încât era nevoie să se lucreze cu cea mai mare grabă şi cu cea mai puternică hotărâre, spre a fi salvat ceea ce se cucerise cu atâtea jertfe şi în atâtea secole.

Oamenii conştienţi vedeau că nu mai putea fi amânat nimic. Că trebuia imediat să se întreprindă tot ce se putea face pentru salvarea lucrurilor.

În frământările capetelor cu răspundere s-au propus atunci multe soluţii. Pentru alegerea celor mai bune dintre ele s-au ţinut multe consfătuiri.

Şi s-au cules multe păreri.

Pe plan religios, la Mitropolia Sibiului, era o destul de mare animaţie. În cadrul datoriilor care îi reveneau, se căutau mijloacele cele mai potrivite şi mai promiţătoare.

Într-una din consfătuirile organizate pentru acest scop, printre măsurile practice care trebuiau luate fără întârziere, era şi înfiinţarea unei gazete religioase pentru popor. Rolul acestei gazete săptămânale era să ducă lumină şi unire în lumea întunecată şi învrăjbită. Mai ales în lumea ţărănimii şi a muncitorimii, roasă de boli şi de sărăcie şi învrăjbită de politicieni, de alcool, de procese şi de dezbinări religioase.

Gazeta aceasta va fi un lucrător puternic pentru îndrumarea şi luminarea satelor noastre, pentru sudarea sufletelor româneşti în faţa primejdiei străine, pentru stârpirea relelor care nimicesc sănătatea societăţii şi pentru înviorarea vieţii religioase, singura care poate duce la salvare. Printre cei vreo zece participanţi la această consfătuire, ca unul dintre cei mai tineri şi mai din urmă, a fost chemat şi Părintele Iosif, noul duhovnic de la „Teologie“.

A vorbit mitropolitul Nicolae cu elan şi cu îngrijorare, înfăţişând din nou toată starea de lucruri care făcea grabnică şi necesară apariţia unei astfel de gazete. Redacţia va fi în chiar clădirea Consistoriului Mitropolitan, iar administraţia va fi supusă acestui Consistoriu. Va fi tipărită în Tipografia Arhidiecezană, care, în felul acesta, va fi ajutată şi ea, întrucât are mereu de luptat cu greutăţi şi deficite.

La încheierea vorbirii sale, mitropolitul a făcut un apel la toţi cei prezenţi, ca la unii care erau printre cei mai buni scriitori bisericeşti, să alcătuiască un comitet de redacţie şi să facă propuneri pentru cel mai în măsură dintre ei, care şi-ar putea lua răspunderea redactării şi apariţiei acestei gazete noi, în cele mai bune condiţii şi cu cel mai bun conţinut.

A urmat o lungă discuţie, în care toţi cei de faţă şi-au dat părerea asupra unora sau altora din problemele apariţiei foii.

S-a convenit asupra denumirii: gazeta va purta titlul de «Lumina Satelor».

S-a convenit asupra rolului şi importanţei membrilor din comitetul de redacţie, precum şi a obligaţiilor pe care trebuie să şi le asume fiecare dintre ei, de a contribui săptămânal la fiecare număr cu material cât mai nou, mai felurit şi mai bun. Pentru ca gazeta să-şi facă drum cu cinste şi cu încredere în popor şi în lume.

S-a convenit şi asupra îndemnizaţiilor pe care urmează să le încaseze cei care vor colabora la ea.

Au fost întrebaţi şi ascultaţi toţi cei prezenţi la această consfătuire.

Numai de cel mai tânăr şi mai din urmă dintre toţi n-a întrebat nimeni nimic. Ca şi cum el nici n-ar fi fost acolo.

Comitetul format a încredinţat, în mare, părintelui Policarp Moruşca grija redactării şi administrării gazetei.

Policarp Moruşca era pe atunci, la Consistoriul Mitropolitan din Sibiu, redactor la «Revista Teologică». Fusese născut în com. Cristeşti, jud. Alba, în anul 1883. În 1925, fiind şi el în pelerinajul de la Ierusalim, împreună cu Părintele Iosif, a trecut, deasemenea, prin puternice transformări sufleteşti, care au lăsat urme adânci şi în viaţa lui. Acolo, la Ierusalim, Policarp Moruşca s-a hotărât pe totdeauna la o viaţă călugărească.

După întoarcerea de la Ierusalim, a fost numit stareţ la mănăstirea Hodoş-Bodrog, de la Arad, apoi, din 1935 până în 1939, episcop al românilor din America.

A murit în 1958, în 26 octombrie, la Alba Iulia, şi a fost înmormântat acolo.

Tot timpul vieţii sale, Policarp Moruşca a fost un om adânc evlavios, dar n-a putut face mai mult decât să-i păstreze Părintelui Iosif o prietenie şi o admiraţie cam prea îndepărtate. De Lucrarea Oastei, pe care o iubea, nu s-a putut apropia decât atât cât i-a îngăduit prea marea supunere faţă de oameni. Totuşi o parte din viaţa lui s-a împletit îndeaproape cu viaţa şi lupta Părintelui Iosif, ajutându-l uneori în munca şi datoria cea grea a scrisului de la «Lumina Satelor».

Dar atunci – în şedinţa aceea de la început, când trebuia să se afle totuşi cineva care să poarte greul zilnic, corvoada redacţiei, care cerea o muncă uriaşă şi un talent puternic – cei de faţă s-au izbit de o nouă întrebare: cine să facă munca asta, căci acolo era lucru, nu glumă. Primirea scrisorilor, asigurarea materialului necesar, la timp, clasificarea pe pagini, supravegherea corecturii şi a paginaţiei, grija expediţiei, a răspunsurilor la cititori şi a apariţiei la timp cereau o jertfă. Părintele Moruşca avea şi alte însărcinări la Consistoriu; nu le putea face pe toate acestea…

Atunci s-au uitat unii la alţii, întrebând:

– Asta cine s-o facă?

– Eu nu pot! – se scuză unul; mai am funcţia cutare şi cutare.

A scrie un articol pe săptămână mai merge, o pot face şi acasă, în orele libere. Dar a mă înhăma la treaba unui redactor răspunzător, asta n-o pot. S-o facă… cutare.

– Nici eu nu pot! – răspunde cel vizat. Am şi eu familie, catedră, obligaţii, interese… A, un articol pe săptămână da, pot şi eu, dar redactor nu pot. Să fie… cutare.

– Nici eu n-o pot face!

– Nici eu! – răspund cu toţii, pe rând.

Până când cineva, privind peste toţi şi văzându-l pe cel mai tânăr şi mai din urmă care tăcuse tot timpul, zise bucuros că vor scăpa cu toţii:

– A, iată omul cel mai potrivit la locul potrivit! Nimeni n-ar putea face mai bine treaba aceasta decât Părintele Trifa. El e tânăr, e talentat, are elan şi are şi timp – adăugă, mai în serios, mai în ironie, glasul voios care îl descoperise.

– Da, da – săriră mai mulţi cu vorba. Părintele Trifa e cel mai potrivit pentru slujba de redactor al foii. El n-are nici familie, nici cine ştie ce funcţie importantă. Este cel mai tânăr şi mai liber. Şi aşa el este un proaspăt venit de la ţară, mai obişnuit cu sătenii, cu vocabularul, cu preocupările şi cu nevoile sătenilor.

– Da, da, Părinte Trifa – zise şi mitropolitul. De fapt, să spun drept, cam la dumneata mă gândeam şi eu. Eşti, într-adevăr, cel mai potrivit pentru munca aceasta, pentru că nu-i glumă ceea ce va trebui făcut. Vreau ca această gazetă să fie cea mai bună foaie pentru popor din câte se scriu azi în ţară la noi.

Dar nu te teme, nu vei fi lăsat singur. Iată, părintele Moruşca şi toţi aceşti oameni de nădejde îţi vor sta în ajutor. Ei sunt oameni cu pregătire şi cu experienţă. Colaborarea lor va asigura apariţia gazetei la timp şi într-o ţinută vrednică. Dumneata vei avea numai grija de a aranja materialul şi de a supraveghea tipărirea şi expedierea ei la timp. Cel mult, dacă vei îngriji de ştirile de umplutură la partea informativă şi de unele mici răspunsuri la scrisori. Pe lângă munca puţină, ca duhovnic la „Teologie“, o poţi face uşor şi pe asta. Ce zici?

– Bine, Înalt Prea Sfinţite, facă-se voia Domnului!

va urma

Traian Dorz,  din “Istoria unei Jertfe”, Vol. I

Lasă un răspuns