Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Gradinaru Dragos

Author Archives

19 noiembrie – Psalmul 131, v. 2: … după lucruri prea mari

Una dintre cele mai frumoase trăsături ale firii duhovniceşti este smerenia.

În smerenie nu este numai înfăţişarea blândă a feţei.

Nici numai renunţarea înfrânării.

Nici numai vorba domoală sau locul de pe scaunul cel mai din urmă.

Ci în smerenie este, mai ales, acea înţelepciune curată şi paşnică,

blândă şi uşor de înduplecat,

plină de milă şi de roade bune,

nefăţarnică şi nepărtinitoare (Iac. 3, 17),

care totdeauna păstrează măsura frumoasă a bunei-cuviinţe.

Ea nu trece niciodată peste marginile priceperii sale. Sau ale meritelor sale. Sau ale poziţiei sale.

Va avea totdeauna conştiinţa stării sale modeste şi din această stare va gândi, va vorbi şi va lucra, atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de oameni.

Atât faţă de cine îl cunoaşte, cât şi acolo unde este necunoscut.

 

Un om smerit cu adevărat nu se va împodobi niciodată cu lucruri care nu sunt ale lui,

nici nu va lua ideile altuia, ca să şi le dea drept ale sale.

Nici nu va fura sufletele strânse de alţii, spre a-şi face din ele şi de la ele un folos şi o laudă.

Nici nu va umbla mereu să pară ceea ce nu-i

şi să lase altora păreri mai înalte despre el, de cât este şi de cât merită.

Nici nu va ţine neapărat cu îndârjită încăpăţânare la părerile sale în mijlocul fraţilor lui,

dispreţuindu-i pe toţi ceilalţi

şi considerându-se pe sine singurul înţelept. Iar părerea lui, singurul adevăr.

Nu va lupta cu orice preţ să ajungă în locul unde nu merită nici prin munca sa,

nici prin trecutul său,

nici prin pregătirea sa duhovnicească

şi nici, mai ales, prin caracterul său.

 

Ci va avea totdeauna o echilibrată şi cuviincioasă părere despre sine,

despre posibilităţile, despre meritele şi despre orizonturile sale.

Iar această cunoaştere sinceră nu-l va duce niciodată în încurcături din care să nu mai ştie ieşi nici el – şi nici să mai ştie scoate pe alţii.

Din cauza unor astfel de oameni nechibzuiţi şi neînţelepţi a avut de suferit de multe ori Biserica lui Dumnezeu. Şi a avut multe şi mari pagube şi nenorociri Lucrarea Domnului Iisus.

Astfel de oameni nepregătiţi duhovniceşte, nesmeriţi şi neînţelepţi,

folosind în Lucrarea Domnului mijloace satanice,

au ajuns de multe ori în fruntea unui număr mai mic sau mai mare de suflete.

Apoi, mânaţi de ambiţie, de trufie, de lăcomie şi de alte patimi trupeşti, aceştia,

dând din mâini, din picioare şi din gură,

au reuşit să pătrundă tot mai spre vârf.

Şi-au luat aere de conducători, iar pe cei care meritau cu adevărat să fie îi săpau cu orice prilej şi cu orice mijloace,

spre a-i înlătura.

Din numărul acestora au fost Imeneu, Filet, Alexandru, Diotref, Arie şi alţii la fel de tulburători şi dezbinători,

făcătorii tuturor rupturilor, ai sectelor şi ai partidelor.

Căci tot ce se ridică nu împotriva păcatului, ci pentru uzurparea învăţăturii şi autorităţii rânduite şi statornicite de Dumnezeu (Rom. 13, 1; 1 Cor. 12, 28),

este pornit numai din duhul trufiei şi din nechibzuinţa acelora care nu-L au, nici nu-L urmează pe Hristos şi n-au în ei gândul care era în El (Filip. 2, 5-11).

O, de s-ar feri bietele suflete neştiutoare de conducerea lor!

Dacă ar cerceta bieţii fraţi mai cu grijă duhurile celor care-i învaţă aşa şi, mai ales, ce urmăresc ei prin aceasta,

de multe rele ar scăpa Lucrarea Domnului Iisus!

 

Preabunule Doamne,

Te rugăm, ai milă de noi şi ne izbăveşte de păcatul nechibzuinţei.

Nu ne lăsa, Doamne Iisuse, călăuziţi de gândul nebunesc al trufiei, ci de gândul smerit al înţelepciunii,

pentru a nu avea niciodată o inimă îngâmfată şi nişte priviri trufaşe,

nici să nu ne îndeletnicim cu lucruri prea mari pentru priceperea noastră,

prea înalte pentru starea noastră,

prea nemeritate pentru pregătirea noastră în Evanghelie, ca să nu ajungem nişte robi ai diavolului şi nişte unelte ale lui.

Ca să nu ajungem la nenorocirea noastră şi să nu mai nenorocim şi pe alţii.

Ci ajută-ne, Doamne Iisuse, să fim călăuziţi de buna-cuviinţă a înţelepciunii în tot ce facem şi urmărim noi,

pentru a putea cunoaşte şi pe cei care nu fac şi nu urmăresc ceea ce este folositor şi plăcut înaintea Ta.

Scapă, Doamne, Lucrarea Ta de toţi cei care vor fi robiţi de lăcomia slavei lumeşti şi nu lăsa pe nici un rob al Tău să urmeze pe un astfel de orb.

Amin.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Iisus Mântuitorul – Care S-a smerit pe Sine până la moarte de Cruce – rămâne pilda desăvârşită de smerenie pentru toate vremile şi pentru toţi oamenii. Oricine păşeşte cu adevărat pe urmele Domnului câştigă şi virtutea smereniei. Oricine intră cu adevărat în şcoala Golgotei trăieşte o viaţă de neîncetată smerenie.»

 

Preot Iosif Trifa

 

*

 

Eşti curat numai atâta câtă vreme eşti smerit;

când smerenia-ai pierdut-o, eşti un trufaş osândit

şi eşti frate câtă vreme poţi fi sincer şi curat;

dacă pierzi sinceritatea, eşti un iudă blestemat!

 

 

Cântarea Psalmului 131

 

O cântare a treptelor. Un psalm al lui David.

 

  1. Doamne, n-am în mine

inimă-ngâmfată,

nici priviri trufaşe

eu n-am niciodată,

Tu ştii, Doamne, că de-acestea eu n-am niciodată,

 

Nu m-apuc de lucruri

ce nu se cuvine,

care sunt prea nalte,

prea mari pentru mine,

Tu ştii că eu nu caut, Doamne, ce nu-i pentru mine.

 

  1. Sufletul meu, Doamne,

pururi liniştit e

ca un prunc la sânul

mamei lui iubite,

ca-nţărcatul prunc la sânul mamei lui iubite.

 

  1. Israele,-ntreaga

ta nădejde vie

pune-o numa-n Domnul

de-azi până-n vecie,

tare-n Domnul s-ai nădejdea până-n veşnicie!

18 noiembrie – Psalmul 130, v. 1: Din fundul adâncului

Adeseori se întâmplă aşa: multă vreme îţi mersese bine şi te obişnuiseşi cu bucuriile, cu tihna, cu un drum uşor şi plăcut –

şi dintr-o dată te pomeneşti într-un vârtej de necazuri, într-o lovitură ca de trăsnet şi prăbuşit într-o prăpastie parcă fără fund…

Iată aşa s-a petrecut şi cu credinciosul Domnului din psalmi, pe drumul vieţii sale cu Dumnezeu, când a ajuns aici la începutul Psalmului 130!

Ce frumos sfârşeşte el Psalmul dinaintea acestuia şi ce stare plină de încredere avea el când spunea: «… Destul m-au asuprit din tinereţe, dar nu m-au biruit!…» (v. 2).

Cât a avut el de suferit din partea vrăjmaşilor săi, dar ei nu l-au putut birui.

 

A venit însă o ispită, un atac pe neaşteptate – şi iată-l doborât… în fundul adâncului!

Dar şi de acolo strigă tot spre Dumnezeu!

Spre Domnul, Care nu păstrează mereu amintirea păcatelor, că atunci nimeni nu s-ar mai putea îndrepta înaintea Lui,

ci la El este iertare…

Spre această iertare care uită, care şterge şi care acoperă toate păcatele noastre (Ps. 85, 2-3), spre aceasta nădăjdu-ieşte sufletul credincios totdeauna,

chiar şi în cele mai grele stări ale lui.

Şi după răscumpărarea adusă de Sângele Domnului aşteaptă şi se roagă el din orice prăbuşire s-ar afla căzut (1 Ioan 2, 1-2).

Desigur, el se va feri totdeauna, cu toată grija pe care o poate avea,

ca să nu păcătuiască niciodată!…

Dar dacă totuşi se întâmplă nenorocirea de a cădea,

el nici nu se va tăvăli cu plăcere în păcat

şi nici nu se va prăbuşi în deznădejde,

ci, îndată ce se pomeneşte trântit, se va lupta să iasă, strigând după ajutorul Domnului.

Şi nu se va lăsa până când iarăşi va fi izbăvit şi scos!…

 

Dar în afară de zugrăvirea stării acesteia în care fiecare dintre noi putem cădea, dacă nu veghem cu toată grija în toată vremea,

Psalmul acesta, ca mulţi alţii, este şi el un psalm profetic.

El înfăţişează îngroparea Mântuitorului, după ce «… plugarii araseră pe spinarea Lui şi trăseseră brazde lungi pe ea…» (Ps. 129, 3).

Din pricina fărădelegilor noastre El a murit şi a fost îngropat (Isaia 53, 5-9; Rom. 3, 25).

Dar şi acolo Domnul Iisus era în părtăşie cu Dumnezeu, făcând mântuire (1 Petru 3, 18-20).

Luptând pentru uitarea şi înlăturarea fărădelegilor noastre de la noi – şi aşteptând Învierea mai mult decât străjerii dimineaţa…

O, cu ce strigăt de izbândă iese Domnul, din fundul adâncului, vestindu-ne tuturor: … Puneţi-vă nădejdea în Domnul…,

căci la El este de acum belşug de răscumpărare!…

El a răscumpărat pe ai Săi din toate nelegiuirile lor… (Rom. 4, 24-25; Evrei 5, 7-9).

 

Aceasta este strălucita noastră nădejde şi acesta este Preţul marii noastre răscumpărări! (1 Petru 1, 18-19).

Aceasta este puternica noastră temelie pe care zidim toate încredinţările noastre neclintite,

pe care ne întemeiem rugăciunile noastre,

pe care ne bizuim nădejdile noastre, în orice loc ne-am găsi şi din orice stare ne-am afla.

Chiar şi din fundul adâncului întristării, al descurajării, asupririi sau căderii, noi privim spre El.

Pe temeiul mântuirii aduse de Domnul şi Mântuitorul nostru, prin Crucea, prin îngroparea şi prin Învierea Sa,

noi nădăjduim totdeauna şi nu deznădăjduim niciodată.

 

O tu, sufletul meu şi fiul meu, chiar şi în cel mai întunecat, mai rece, mai bine păzit fund al adâncului, să nu te laşi copleşit

şi să nu deznădăjduieşti,

căci Hristos a fost şi acolo!

Iar El va veni şi te va scoate şi pe tine. Numai crede şi-L cheamă, nădăjduind puternic în El, până ce vei fi izbăvit într-adevăr!

 

Slavă Ţie, Puternic şi Etern Biruitor, Iisuse Hristoase,

Care prin moartea Ta ai plătit nelegiuirile noastre

şi prin Învierea Ta ai adus mântuirea noastră!

Te rugăm, umple inimile noastre de credinţa cea mai neclintită în răscumpărarea pe care ne-o dai prin Sângele Tău

şi de nădejdea cea mai vie că, în orice loc am ajunge, Tu ne poţi izbăvi.

Nu ne lăsa să cădem niciodată, Doamne Iisuse, ca să nu ne mai întinăm, după ce Tu ne-ai răscumpărat cu un preţ atât de mare!

Dar dacă totuşi vreun vrăjmaş ne-a trântit până în fundul adâncului,

nu ne lăsa niciodată să deznădăjduim,

ci cu credinţă să strigăm după ajutorul Tău

şi cu răbdare să-l aşteptăm până când va veni.

Pentru că Tu eşti Cel Atotputernic.

Tu ai câştigat biruinţa asupra Adâncului.

Şi Tu rămâi, Iisuse, veşnic, Biruitorul.

Amin.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

„Când te-a cuprins viforul ispitelor şi al păcatelor, când toate încercările tale să scapi de păcat, cu puterile tale, se gată prin acel faliment: «Am cercat, dar nu pot!…», când simţi acest naufragiu şi plângi cu amar, cerând mila, dragostea şi ajutorul Fiului de Sus, atunci ţi se arată Crucea, mântuirea.“

 

Preot Iosif Trifa

 

*

 

Deznădejdea e păcatul cel mai mare şi mai greu,

căci el îţi ucide-n suflet chiar pe Însuşi Dumnezeu

şi te lasă-n faţa morţii şi a iadului, zdrobit

– o, să n-ajungi niciodată la acest păcat cumplit,

căci oricât de grea să fie starea-n care ai ajuns

Dumnezeu există încă –

şi la El va fi-un răspuns!

 

 

Cântarea Psalmului 130

 

O cântare a treptelor.

 

  1. Din fundu-adâncului Te chem,

din noaptea cea mai multă,

  1. O Doamne,-ascultă-mă când gem

şi cererea-mi ascultă!

 

  1. O Doamne, dacă ai păstra

aducerea-aminte

a vinei…, cine-ar mai putea,

ca drept, să-Ţi stea nainte?

 

  1. Dar Tu în veac eşti iertător

ca toţi să Ţi se-nchine.

  1. Nădejde-aştept şi ajutor

eu numai de la Tine,

 

Aştept făgăduinţa Sa,

  1. Da, sufletu-mi se-ndreaptă

spre Domnul pentru-a-L aştepta

cum straja zorii-aşteaptă.

 

O Doamne, eu doresc atât

şi-aştept ca să-Ţi văd Faţa,

mai mult, cu mult mai mult decât

străjerii, dimineaţa!

 

  1. În Domnul pune-ţi, Israel,

nădejdea veşnic tare,

căci El e Dumnezeu, la El

belşug e de-ndurare

 

şi de răscumpărări, căci El

e milă şi iubire,

  1. El va scăpa pe Israel

de-a lui nelegiuire.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Nădejdea este o încredere adevărată în Dumnezeu, dată în inima omului prin insuflare şi iluminare de la Dumnezeu, ca să nu deznădăjduiască vreodată de harul lui Dumnezeu, atât pentru iertarea păcatelor, cât şi pentru oricare cerere, când se cere un lucru bun, fie din lucrurile vremelnice, fie din cele veşnice.»

 

Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă

 

*

 

«Nădejdea bunătăţilor viitoare îmbărbătează sufletul.»

 

Teofilact

 

*

 

Să nu cazi în deznădejde, nici în ceasul cel mai greu,

totul este cu putinţă de mai crezi în Dumnezeu;

deznădejdea e vrăjmaşul cel mai crud şi ucigaş

– chiar dacă ţi-ai pierde totul, sufletul să nu ţi-l laşi!

17 noiembrie – Psalmul 129, v. 1: Destul m-au asuprit!

Când nu nerăbdarea, ci înţelepciunea grăieşte că un lucru ajunge, atunci este într-adevăr destul!…

Când nu răutatea, care nu se mai satură de asuprire, şi nici lăcomia, care nu se mai satură de cadouri şi de comoditate, ci sinceritatea zice: «Nu-i voie!» – atunci într-adevăr nu-i voie.

Când nu mândria, care nu se mai satură de linguşiri şi de laude, şi nici lenevia, care nu se mai satură de îndoieli, de temeri şi de precauţii, ci înţelepciunea găseşte că ajunge cu acestea şi că este în sfârşit vremea să li se pună capăt

– atunci e într-adevăr aşa!

 

Suflet drag, nu găseşti oare că şi pe tine destul te-au asuprit patimile şi păcatele, din tinereţea ta şi până azi?

Nu găseşti şi tu că a sosit clipa să te predai Domnului, ca El să te scape din robia diavolului şi să fii scos din întuneric la lumina cea minunată a lui Hristos? (Fapte 26, 18).

 

Suflete cunoscător al Cuvântului celui de foc al lui Dumnezeu, nu te cutremuri tu oare că, fiind stăpânit de lăcomie,

ai primit daruri străine în schimbul vânzării fraţilor tăi

şi a stricării învăţăturii şi credinţei curate?

Suflete mândru şi încrezut, nu-ţi mai ajung ţie linguşirile şi laudele,

ci te mai laşi încă ademenit cu acestea, spre a fi folosit ca o unealtă de către duhul străin împotriva alor tăi?

Suflete leneş, oare nu-i destul cu îndoielile tale?

Nu-i destul cu temerile şi cu precauţiile care te ţin în nelucrare, în izolare, în ruptura în care stai?

Nu-i destul oare de când anii tăi, sănătatea ta şi darurile tale n-au adus nici un folos pentru Hristos şi pentru familia ta duhovnicească?

Nu te-au asuprit destul aceşti vrăjmaşi care te-au ţinut închis în nelucrare atâta vreme?

Şi cărora le robeşti încă şi azi!

 

Ba, suflete dragi, destul v-au asuprit!

Ajunge cât v-au asuprit!

Ieşiţi acum cu toată hotărârea de sub aceste asupriri şi rupeţi lanţurile cu care aceste păcate v-au ţinut în robie de atâţia ani, trăgând din greu pentru diavolul şi plătind un tribut amar iadului!

Gândiţi-vă nu numai cât aţi pierdut,

dar cât aţi fi putut câştiga de când tot pierdeţi!…

 

Ajunge, suflet nehotărât! Hotărăşte-te acum pentru Hristos!

Ajunge, frate dezbinat! Rupe orice legături cu învăţăturile străine, cu prietenii străini, cu darurile străine, cu gândurile şi cu duhul lor

şi vino în faţa Domnului şi în faţa fraţilor şi mărturiseşte-ţi cu cutremur păcatul şi rupe-o cu toate legăturile lui,

ridicându-te să osândeşti răul.

Căci, dacă vei fi sincer şi statornic,

atunci şi Dumnezeu şi fraţii te vor ierta şi te vor primi.

 

Dar, suflete dragă, bagă de seamă: dacă crezi că încă n-ai păcătuit destul şi că nu ajunge cât L-ai respins pe Domnul şi cât ai nesocotit Cuvântul Său, se poate să pieri chiar azi!

Dacă nu ajunge cât rău ai făcut, câtă tulburare ai pricinuit şi câtă pagubă şi hulă ai adus Lucrării Domnului, s-ar putea să nu-ţi îngăduie Dumnezeu ca să mai faci nici un rău.

Dacă nu ajunge câtă vreme şi câţi bani au risipit, câte lacrimi şi câte ocazii au cheltuit fraţii tăi pentru lămurirea problemei tale şi pentru mântuirea sufletului tău,

oare nu te cutremuri?

Nu te temi de clipa în care Dreptul Dumnezeu, împotriva Căruia faci toate acestea, va zice: Destul ai asuprit!…

Destul ai îndurerat, destul ai tulburat, destul ai bârfit! (Ps. 101, 5).

Cine crezi tu că va plăti atunci tot răul pe care l-ai pricinuit tu?

Cine crezi tu că va fi osândit pentru tot binele care nu s-a putut face din pricina ta, ani şi ani?…

Dacă îţi iubeşti sufletul tău şi viaţa ta şi cea alor tăi până cine ştie când, ia seama! Nu mai mânia pe Dumnezeu!

 

O Dumnezeule Înfricoşat şi Drept,

Tu, Care ai rânduit o răsplată şi ai pus un hotar tuturor lucrurilor noastre,

Te rugăm, ai milă de noi toţi şi trimite-ne de Sus înţelepciunea care să ne îndrume sănătos în toată umblarea noastră.

Nu ne lăsa, Doamne, niciodată să păcătuim!

Dar dacă totuşi slăbiciunea firii noastre ne face să cădem sau ne va ţine căzuţi un timp în vreun păcat, trezeşte-ne cât mai grabnic

şi îngrozeşte-ne cât mai puternic,

spre a ne smulge din lanţurile răului

şi a alerga la pocăinţă. Cu tot sufletul nostru. Ca să nu pierim.

 

Nu ne lăsa mai ales, Doamne, să ajungem pricină de dezbinări şi de tulburare în Biserica Ta şi între fraţii noştri.

Iar dacă cumva am ajuns, nu ne lăsa să rămânem în această stare pierzătoare, închipuindu-ne că avem dreptate, împotriva fraţilor care plâng, care ne cheamă, ne sfătuiesc şi ne aşteaptă.

Ci să ne întoarcem cu adevărat şi îndată la Tine

şi la ei.

Amin.

 

 

Cântarea Psalmului 129

 

O cântare a treptelor.

 

  1. Destul m-au asuprit cu ură

din tinereţea mea, mereu,

să spună Israel, să spună

câte-asupriri avut-am eu!…

 

  1. Destul, destul mă asupriră

din tinereţe pân’ acum,

dar nu m-au biruit nici unii

şi nu m-au doborât nicicum!

 

  1. Plugarii mi-au arat spinarea,

cu brazde lungi am fost brăzdat.

  1. Dar Domnu-i drept, tăiat-a funia

cu care cei răi m-au legat.

 

  1. Să dea napoi plini de ruşine

cei ce urăsc Sionul sfânt,

  1. Să se usuce ca şi iarba

pe-un coperiş uscat de vânt!

 

  1. Secerătorul nu-şi va umple

vreodată mâna lui cu ea,

nici cel ce leagă snopii, braţul

cu dânsa nu-şi va încărca.

 

  1. Şi câţi trec nu zic: «Fiţi cu Domnul!»

şi: «Binecuvântaţi fiţi voi!»,

nici: «În al Domnului Sfânt Nume

vă binecuvântăm şi noi!…».

 

*

*   *

 

«A avea o legătură adevărată cu Dumnezeu, a fi un adevărat copil al lui Dumnezeu înseamnă să trăieşti o viaţă legată clipă de clipă cu El, cu cerul, cu veşnicia… Înseamnă să trăieşti o viaţă de copil al lui Dumnezeu, răscumpărat prin Jertfa cea scumpă a Fiului Său. O, ce viaţă dulce şi scumpă este aceasta! Câţi însă o trăiesc?»

 

Preot Iosif Trifa

 

*

 

Ce frumos este sfârşitul celui care-a biruit,

trecând credincios prin toate şi rămas de neclintit,

ce cunună strălucită îl aşteaptă luminos

pe-un erou ce pân’ la moarte luptă drept şi credincios!

16 noiembrie – Psalmul 128, v. 1: Ferice de oricine se teme de Domnul!

Temerea de Domnul nu este numai frica de moartea trimisă de El,

sau groaza de Judecata Lui cea înfricoşată,

sau înspăimântarea de Gheena în care El va arunca şi trupul, şi sufletul acelor neascultători (Luca 12, 5; Mat. 10, 28; Apoc. 20, 14-15).

Această temere este totdeauna o frică ce îngheaţă inima şi face întreaga fiinţă a omului să tremure. Omul merge atunci după Dumnezeu numai fiindcă este silit şi n-are încotro să apuce şi să scape în altă parte.

Şi chiar dacă merge după Domnul, o astfel de inimă tremurătoare mereu de frică nu va putea gusta niciodată fericirea adevărată, pentru că în frică şi în spaimă nu este bucurie.

 

Ci adevărata temere de Dumnezeu este simţământul de iubire şi de respect pentru voia Sa, simţământul de dragoste şi de respect dus până la simţământul de evlavie şi de ascultare,

de recunoştinţă şi de îndatorare faţă de El,

pentru marea iubire pe care ne-a arătat-o.

Şi pentru marile binefaceri pe care ni le-a revărsat.

Şi pentru marile Sale haruri cărora ne-a făcut şi doreşte să ne mai facă părtaşi până în veşnicie.

Şi pentru Jertfa Fiului Său Sfânt dăruit pentru noi.

Şi pentru Sângele Său vărsat pentru mântuirea noastră.

Şi pentru revărsarea milei Sale zilnice peste noi în atâtea feluri.

Căci, în tot ce avem, în aceste dovezi ale nemărginitei Sale iubiri stă viaţa noastră.

Şi stă puterea de a pătrunde prin lumina Lui în miezul acestei iubiri, în care este apoi fericirea întregii noastre fiinţe.

 

Când sufletul temător de Dumnezeu a putut ajunge la starea de a avea o aşa cunoaştere şi aşa părtăşie cu Domnul, încât Lumina cerească să-i descopere totdeauna

– şi fără greutate – care este voia lui Dumnezeu cu el şi pentru el,

atunci nu numai că toată bucuria lui este de a face voia lui Dumnezeu, prin Hristos, dar şi toată teama lui îl va face mereu atent spre a nu greşi în ceva făcând-o.

Astfel, fericirea lui va fi cea mai mare atunci când pentru înfăptuirea voii lui Dumnezeu într-un fel n-a greşit în altul.

Când dorinţa de a face binele merge împreună cu teama de a nu greşi în nimic făcându-l.

Teama ca o ţintă bună să nu o urmăreşti pe căi care n-ar fi bune.

Şi ca pentru un scop curat să nu foloseşti nici un mijloc necurat.

Teama ca, slujind adevărului, să nu foloseşti nimic din ceea ce este ascunziş, prefăcătorie, diversiune. Şi să nu foloseşti nimic din ceea ce este numai pe jumătate, sau deloc, adevăr.

Teama de a nu aduce lui Dumnezeu vreo jertfă cu vreun cusur (Lev. 22, 20).

Căci atunci bucuria n-ar fi deplină

şi calea n-ar fi curată,

şi scopul n-ar fi binecuvântat,

şi jertfa n-ar fi primită.

Ci răul mijloc va întina bunul scop…

Şi cusurul va face ca jertfa să fie zadarnică şi netrebnică, precum o picătură de fiere într-un vas cu lapte strică şi în-veninează totul.

 

Sufletul meu şi fiul meu, dacă vrei să te bucuri şi tu întotdeauna de o fericire deplină,

şi pe drum, şi acasă,

atunci fii cu grijă pe unde mergi!

Dacă mergi spre cer, caută să nu te abaţi, niciodată, din drumul cel curat,

chiar dacă ţi se pare că peste un loc oprit ţi-ar fi mai uşor sau mai aproape să ajungi.

Nu face ca binele tău să fie vorbit de rău (Rom. 14, 16).

Caută ca dorinţa de a face voia lui Dumnezeu să-ţi fie totdeauna însoţită de teama de a nu folosi în împlinirea ei vreo vorbă, vreo cale, vreun mijloc care n-ar fi cinstit şi curat în totul.

Căci numai atunci va fi ferice de tine pe tot drumul tău, de oriunde vei pleca şi până unde vei ajunge.

 

Doamne Dumnezeul şi Stăpânul meu Cel Sfânt,

Tu, Care doreşti înfăptuirea Binelui prin mijloace bune

şi a Scopului Tău, prin mijloacele Tale,

Te rog, nu mă lăsa niciodată să mă înşel pe mine însumi cu privire la acest adevăr.

Nu mă lăsa să mă înşel că pot sluji Adevărului folosin-du-mă de minciună.

Nu mă lăsa să cred că pot fi de folos Cauzei Tale, umblând cu mijloace şi cu fapte ascunse, prefăcute, făţarnice, străine de ea.

Nu mă lăsa niciodată să urmăresc scopuri pe care să nu le pot mărturisi deschis fraţilor mei.

Nu mă lăsa să umblu cu învăţături,

sau cu persoane,

sau cu gânduri,

cu care n-aş vrea să fiu descoperit de Tine.

Nu mă lăsa să mă folosesc niciodată, în nici un scop

oricât de bun mi-ar părea că este acest scop –,

de mijloace, de gânduri şi de apucături care, în ele însele, sunt necinstite şi nevrednice.

Şi nu mă lăsa, Doamne, să mă însoţesc niciodată cu acei oameni care le folosesc pe acestea,

chiar şi folosindu-se de vreun cuvânt al Tău.

Ci, şi Ţinta mea, şi calea către atingerea ei, să-mi fie curate.

Amin.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Oaia este chipul creştinului adevărat… Ea, singură, este slabă, neajutorată, neapărată. Ea n-are nimic altceva decât blândeţea, umilinţa, supunerea. Încolo, toată soarta ei şi toată viaţa ei este în grija păstorului. Ea se simte în siguranţă nu-mai în turmă. Aşa e şi creştinul cel adevărat! El, singur, este slab, neajutorat, neapărat. El este tare numai lângă Domnul, lângă Păstorul lui. Toată soarta lui şi toată viaţa lui sunt în mâna şi grija acestui Păstor.»

 

Preot Iosif Trifa

 

 

 

Cântarea Psalmului 128

 

O cântare a treptelor.

 

  1. Ferice de orice de Domnul se va teme

şi care pe-a Lui cale umbla-va negreşit!

  1. C-atuncea de-a ta muncă te bucuri pe-orice vreme,

îţi merge pururi bine,

eşti pururi fericit.

 

  1. Nevastă-ta-i atuncea ca viţa roditoare

în casa ta, în care-i belşug atunci din plin,

în jurul mesei tale, cu feţe zâmbitoare,

vor sta copii, cum vara,

lăstarii în măslin.

 

  1. Aşa e omul care de Domnul se va teme,

aşa-i binecuvântă El viaţa pe pământ.

  1. Te binecuvânteze El, Domnu,-n orice vreme,

din sfânta-I Locuinţă,

Sionul Lui cel sfânt.

 

Viaţa ta întreagă, întregi zilele tale,

să vezi Ierusalimul cel sfânt şi strălucit,

s-ajungi să-ţi vezi urmaşii voioşi pe-a vieţii cale!

Şi pacea fie peste

Israelul iubit!

15 noiembrie – Psalmul 127, v. 1: Dacă nu zideşte Domnul…

Când Duhul lui Dumnezeu lucrează împreună cu cuvântul cuiva, acest lucru este aşa de uşor şi de puternic dovedit de roadele cuvântului său.

Pentru că partea pe care o face Dumnezeu dă întregii lucrări creştere, putere şi viaţă.

Dacă zideşte Domnul o lucrare, atunci nici o furtună şi nici un cutremur n-o vor putea nimici.

Nici o revărsare de ape şi nici un foc n-o vor putea îneca sau arde.

În furtună se va adânci şi mai puternic.

În cutremure se va întări şi mai mult.

În revărsările apelor tulburi se va statornici şi mai frumos.

Iar în încercarea focului se va curăţi şi mai deplin.

 

Dar dacă nu zideşte Domnul o lucrare, atunci în zadar vor lucra cadourile străine

şi în zadar vor umbla gurile lăudăroase,

şi în zadar vor unelti cei plătiţi,

şi în zadar vor fura cei vicleni.

Cu mijloace necinstite, cu laude ori cu bârfeli, cu unelte cumpărate şi cu suflete amăgite, în zadar – nu se va putea face niciodată o lucrare statornică.

Lucrarea aceea, înjghebarea aceea, întovărăşirea aceea nu va dura, ci se va nimici la cea dintâi încercare mai serioasă

sau la cea dintâi lovitură de la Dumnezeu.

 

Dacă nu începi lucrul tău cu deplină binecuvântare de la Dumnezeu, în deplină ascultare de voia Lui – în zadar!…

Dacă nu începi căsnicia ta cinstit, curat, serios şi hotărât pe calea voii lui Dumnezeu – în zadar!…

Dacă nu-ţi zideşti situaţia ta, rostul tău, casa ta şi toată umblarea ta pe cinste şi pe munca vrednică, în zadar!

Tot ce nu este întemeiat pe curăţie şi pe credincioşie în voia şi în Cuvântul lui Hristos,

să fii sigur că nu va vea nici durată şi nici pace.

Nici reuşită şi nici folos nu vei avea după asta, ci vei lucra degeaba.

Tot ce este fără Dumnezeu va fi nimicit!

Vei afla chinuire, dacă lucrezi fără Dumnezeu.

Vei zidi pentru alţii, dacă faci fără El.

Vei pierde mereu şi vei sfârşi în prăpastie, dacă lucrezi fără ajutorul şi călăuzirea Domnului.

Aceasta este totdeauna, până la urmă, soarta celor care încep şi lucrează fără Dumnezeu.

Aşa au sfârşit cele mai vechi încercări omeneşti fără El.

Şi aşa vor sfârşi şi cele mai noi.

 

Dar când zideşte Dumnezeu,

când Mâna Lui sprijineşte pe un om sau o lucrare, o, ce roade frumoase, vrednice şi dulci are omul!

Ce suflete curate şi statornice vezi în lucrarea asta,

ce învăţătură sănătoasă şi adevărată se face în ea,

ce lucrări mişcătoare şi fapte vrednice are lucrarea aceea la care colaborează Dumnezeu!

Iată, după astfel de roade se vede omul lui Dumnezeu şi lucrarea lui Dumnezeu!

Dacă roadele omului sunt adevărate şi durabile, atunci e semnul că Dumnezeu lucrează împreună cu el.

Dacă roadele unei lucrări sunt adevărate şi durabile, Dumnezeu zideşte împreună cu ea.

Cu un astfel de om şi cu o astfel de lucrare însoţeşte-te totdeauna,

fiindcă însoţirea lui Dumnezeu le dă sprijin şi binecuvântare.

 

Dar fereşte-te totdeauna de omul nestatornic şi necinstit, care predică dragostea, dar el trăieşte în dezbinare.

Care vorbeşte într-o lucrare, dar primeşte daruri de la altele.

Care cântă cu fraţii săi, dar doarme la străini.

Cu un astfel de lucrător, Dumnezeu nu va zidi niciodată.

Şi nici ceea ce zideşte el nu va dura.

Nici cei care se lasă zidiţi de el nu vor fi sănătoşi.

Dacă nu lucrează Dumnezeu, îndată ce cade sau pleacă omul care proptea înjghebarea aceea, va cădea şi înjghebarea făcută de el.

 

Dar dacă a zidit Domnul o lucrare, chiar dacă se duce zidarul folosit de Domnul acolo

– şi chiar dacă vor fi duşi toţi zidarii, totuşi clădirea lucrării aceleia va rămâne, pentru că Dumnezeu a făcut-o,

iar la vreme de nevoie, El poate înlocui din nou, în chip fericit, pe toţi cei pierduţi sau plecaţi, înnoind şi primenind rândurile lucrării lor,

şi lucrarea aceea va rămâne, fiindcă este făcută cu Dumnezeu!

 

Slavă Ţie, Marele nostru Dumnezeu,

Ţie, Care eşti Ziditorul tuturor celor vrednice şi adevărate şi Împreună-Lucrătorul tuturor celor mai vrednici şi mai adevăraţi ziditori!

Te rugăm, răsplăteşte-i pe toţi împreună-lucrătorii Tăi, care, lucrând cu Tine, prin Tine şi pentru Tine, au zidit între noi atât de frumos, de temeinic, de statornic lucrarea Ta.

Lucrarea rămasă după ei, fiind curăţită prin foc şi rămasă neclintită în orice cutremure, arată că ei au fost lucrătorii Tăi adevăraţi.

Fă-ne, Doamne, şi pe noi să privim sfârşitul felului lor de vieţuire şi să le urmăm credinţa (Evrei 13, 7), continuându-le frumos lucrarea.

Dar fereşte, Doamne, Biserica Ta şi Oastea Ta de lucrătorii răi ai dezbinării şi tulburărilor!

Scoate-i din Lucrarea Ta, Doamne, dacă nu-i poţi scoate pe ei din felul lor rău de a lucra

şi nu lăsa pe nici unul din ai Tăi să cadă în duhul şi în păcatul lor.

Căci numai ce este zidit cu Tine şi de către Tine nu va arde şi nu se va prăbuşi niciodată.

Amin.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

Dulce fiul meu, ascultă-mi sfatul meu şi pilda mea

şi stai în credinţa asta până când va ţine ea,

fii statornic pân la jertfă

şi fă-ţi slujba strălucit,

pentru ea părinţii-n lacrimi te-au cerut

şi te-au primit!

 

 

 

Cântarea Psalmului 127

 

O cântare a treptelor. Un psalm al lui Solomon.

 

  1. De nu zideşte Domnul, El, o casă,

degeaba vor lucra cei ce-o zidesc;

de nu păzeşte Domnul o cetate,

degeaba vor veghea cei ce-o păzesc.

 

  1. Degeaba vă sculaţi de dimineaţă

şi vă culcaţi târziu în noapte iar,

ca să mâncaţi o pâine câştigată

cu trudă, cu durere, cu amar.

 

Căci El la toţi aceia ce-L ascultă,

la preaiubiţii Lui, El le va da,

ca-n somn, şi pâinea care le lipseşte;

ei totdeauna pâinea vor avea.

 

  1. Copiii, iată, sunt o moştenire

şi-o răsplătire de la Domnul Sfânt.

  1. Cum sunt săgeţile pentru-un războinic

copiii cei din tinereţe sunt.

 

  1. Ferice-acel ce-şi umple cu ei casa,

ferice omul care-i va avea,

căci când vorbi-vor cu duşmanii-n poartă

ei nicicând ruşinaţi n-or rămânea!

14 noiembrie – Psalmul 126, v. 5: Cei ce seamănă cu lacrimi

O, ce mare deosebire este între cei ce seamănă cu lacrimi, adică lucrează şi propovăduiesc Evanghelia prin încercări şi suferinţe, dar cu smerenie, cu conştiinţa curată, cu dragoste plină de simţul răspunderii pentru Cauza lui Dumnezeu şi mântuirea ascultătorilor, cu duh de jertfă aprinsă, cu putere şi cutremur – şi ceilalţi, care seamănă fără acestea!

Între cei ce seamănă cu duhul Bisericii şi al Lucrării Domnului –

şi cei care seamănă cu duhuri străine.

Între cei care seamănă cu fraţii, din hambarul frăţietăţii

şi spre folosul Domnului şi al familiei Sale –

şi cei care seamănă cu străinul printre fraţi, sămânţă din saci străini, înveninată şi rea, care este spre folosul străinului şi al vrăjmaşului fraţilor…

 

Binecuvântaţi să fie în vecii vecilor lucrătorii cinstiţi în tot sufletul lor, care,

lepădând orice duh străin şi biruind orice ispită vrăjmaşă,

dar neclătinaţi în învăţătură şi întăriţi în credinţă, ostenesc zi şi noapte, sfătuind şi semănând la timp şi ne la timp, cu lacrimi, sămânţa Adevărului dumnezeiesc şi mântuitor, cât pot şi cum pot, oriunde pot, oricând pot şi oricui pot!

Căci numai de pe urma acestora rămân roadele curate şi eterne pentru Dumnezeu şi printre aceia care Îl caută pe El.

 

O, cum se deosebeşte ceea ce este semănat şi udat cu lacrimi dintre toate celelalte semănături!

Cât de uşor se cunoaşte urma lacrimilor curate şi a gândurilor curate,

şi a duhului curat în orice cuvânt, în orice scriere, în orice faptă, unde acestea sunt.

Cât de dulce este gustul fiecărui rod care a fost semănat şi udat cu lacrimi!

Cât de tainic şi de duios te mişcă tot ce este izvorât şi hrănit cu lacrimi!

Nimic nu poate învia cu adevărat sămânţa Cuvântului în ogorul unei inimi, nici n-o poate face să crească şi să ro-dească mai frumos şi mai dulce ca aceea pentru care au curs lacrimi sfinte şi care a fost mereu udată cu ploaia lacrimilor curate, de semănători şi de îngrijitori sfinţi.

 

O, cât de repede se vede acest lucru în orice cuvântare şi în orice cântare,

în orice biserică şi în orice lucrare unde a fost cineva să semene cu lacrimi, să ude şi să stropească, şi să hrănească cu lacrimi ceea ce s-a semănat!

Căci acolo sufletele au crescut atât de grabnic, atât de frumos şi de sănătos.

Au crescut în credinţă, în fapte şi în cunoştinţă,

au crescut în înfrânare, în evlavie, în dragostea de fraţi şi în iubirea de oameni (2 Petru 1, 5-7).

Acolo nu s-au pripăşit nici bolile ascunse ale păcatului, nici infecţiile de rătăciri dezbinătoare,

nici prăbuşirea de lepădări şi de vânzări.

Acolo şi numai acolo, Duhul lucrează şi odihneşte cu adevărat liniştit…

 

Iată, sufletul meu şi fiul meu, Lucrarea în care te-ai trezit şi te mântuieşti şi tu! Priveşte-o şi vezi cât de viu se văd peste ea şi azi, până în veci, urmele lacrimilor părintelui care a semănat în ea cel dintâi prima sămânţă din Dumnezeu!

De ce crezi tu că a rodit atât de frumos, încât toate roză-toarele şi răpitoarele vin să se îndulcească şi să se sature numai aici?

De ce sunt siliţi să o laude chiar aceia care o urăsc?

De ce se tem de ea chiar şi cei mai puternici?

În ce stă taina puterii ei, a izbânzii şi a prospeţimii ei, dacă nu în lacrimi, în darul lacrimilor ei!

O, cât de adevărat este şi va fi în veci cuvântul părintelui Iosif: «Până vor fi lacrimi în mijlocul vostru, nu vă temeţi!…

Temeţi-vă când veţi veni şi nu vor mai fi lacrimi!…

Căci atunci puteţi avea orice daruri – viaţa şi bucuria adevărată le veţi fi pierdut!…».

 

Preadulcele nostru Mântuitor şi Răscumpărător, Iisuse Doamne,

fii în vecii vecilor binecuvântat pentru trimişii Tăi cei sfinţi, care au semănat peste faţa îndurerată şi aspră a pământului acestuia al nostru, cu lacrimi de foc şi de sânge, Cuvântul Tău mântuitor!

Căci numai stropită cu lacrimile lor, cu sudoarea şi cu sângele acestora a rodit şi rodeşte încă sămânţa Credinţei Tale printre noi şi în noi!

Fii binecuvântat pentru Lucrarea de lacrimi în care m-ai trezit şi pe mine.

Fii binecuvântat pentru lacrimile părintelui meu sufletesc care au curs şi pe umărul meu, când harul Tău mi-a dăruit strălucitul şi nemeritatul prilej să-i fiu alături în urcarea calvarului său pământesc, învăluit într-o tot mai strălucită lumină cerească!…

Ultimele lui cuvinte îmi vor fi până la moarte o poruncă…

Nu doresc, Doamne Iisuse, decât să nu întinez cu nimic urmele acestor lacrimi sfinte,

nici pe fiinţa mea, nici pe învăţătura şi pe credinţa Lucrării care m-a născut, care a crescut şi a rodit până astăzi. Căci a rodit aşa numai pentru că sămânţa Adevărului semănat a fost scăldată în lacrimile acestui sfânt şi în ale celor care l-au urmat.

Ci, Te rog, Doamne Iisuse, păstreaz-o Tu Însuţi, din grija cutremurătoare pentru sfinţenia roadelor acelor lacrimi sfinte care s-au vărsat şi ale celor care se mai varsă încă, din belşug, peste ea!

Amin.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Suferinţele ajută şi la răspândirea Evangheliei lui Hristos. Puterea de răbdare şi de suferinţă a unui creştin adevărat este o predică, este doar cea mai grăitoare predică despre puterea Evangheliei. Evanghelia s-a răspândit în lume toc-mai prin pildele de răbdare şi de suferinţă pe care le-au ştiut arăta creştinii cei dintâi.»

 

Preot Iosif Trifa

 

*

 

Suferinţa nu-i pedeapsă, totdeauna, la oricine,

la cei buni, ea este-o cale de la bine spre mai bine,

la cei credincioşi, e-o treaptă spre-o mai rodnică credinţă,

la cei înzestraţi, e-un mijloc spre mai multă umilinţă.

 

 

Cântarea Psalmului 126

 

O cântare a treptelor.

 

  1. Când înapoi adus-a Domnul

pe prinşii noştri de război

parcă visam că-ntorşi sunt iarăşi

’napoi cei din Sion, ’napoi!

 

  1. Atunci, în marea bucurie,

de strigăt gura ne-o umpleam

şi cu nespusă veselie

cântam din inimă, cântam.

 

Atunci spuneam printre popoare

(miraţi de-aceea ce-am văzut):

Măreţe lucruri pentru dânşii

făcut-a Dumnezeu, făcut.

 

  1. Da, Domnul a făcut mari lucruri,

minuni nespuse, pentru noi,

de-aceea noi avem acuma

şuvoi de bucurii, şuvoi…

 

  1. Pe ceilalţi prinşi de luptă-ai noştri

napoi adu-ni-i, Doamne, Tu,

ca nişte râuri de la miazăzi

adu-ni-i, Doamne, Tu, adu!

 

  1. Toţi cei ce seamănă cu lacrimi

şi umblă pe ogor plângând,

odată, plini de veselie,

cântând vor secera, cântând.

 

  1. Cel ce pe brazde,-n plâns, aruncă

sămânţa, singur, fără soţi,

cu nesfârşită bucurie

toţi snopii şi-i va strânge, toţi!

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Nimeni nu poate fi în tovărăşia lui Hristos dezmierdân-du-se, dormitând şi lenevindu-se, ci numai cei ce trec prin ispite şi necazuri, cei care merg pe calea cea strâmtă.»

 

Sf. Ioan Gură de Aur

 

*

 

«Făgăduinţele, mărirea şi primirea bunurilor cereşti stau ascunse în necazuri şi suferinţe, în răbdare şi credinţă, ca sâmburele în sămânţa ce o aruncă cineva pe ogor.»

 

Sf. Macarie cel Mare

 

*

 

Suferinţa a dat lumii cele mai frumoase arte;

n-o urî,

ci caută-i taina

şi du-i rostul mai departe!

13 noiembrie – Psalmul 125, v. 1: … Nu se clatină, ci stă întărit

Despre statornicie s-a mai vorbit în multe rânduri şi în multe locuri, în drumul acesta al nostru prin ţinutul minunat al psalmilor.

Pentru că întreg Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu cere mereu credinciosului Său ascultător această virtute: virtutea statorniciei.

Domnul Iisus Hristos cere de la slujitorul şi ostaşul Său neîncetat statornicia – şi o cere pentru că ea este vasul de har în care Dumnezeu îi poate pune sufletului toate celelalte daruri.

Ea este mijlocul prin care Dumnezeu-Duhul Sfânt ne poate revărsa toate binefacerile Sale – şi prin care noi le putem primi şi păstra.

Omului celui nestatornic, sufletului celui nehotărât şi uşuratic, căruia acest vas îi este crăpat sau spart,

chiar dacă se revarsă spre el cu aceeaşi bunătate harul dumnezeiesc, îi este cu neputinţă a-l mai primi şi păstra.

 

De aceea, sufletul înţelept va veghea totdeauna atent ca să se păstreze tare şi să rămână mereu bine-zidit în învăţătura de la început

şi înfruntând pe potrivnicii acestei învăţături (Tit 1, 9).

Acel om, nemaiputând fi clătinat de nici un vânt de învăţătură străină

şi de nici un vicleşug al acestor învăţători străini,

va fi binecuvântat de Dumnezeu cu mari binecuvântări.

El nu se lasă biruit de nici o şiretenie din mijloacele de amăgire ale acelora care se folosesc de multe ori de oameni din mijlocul nostru spre a-şi strecura printre noi dezbinarea lor şi învăţăturile lor.

Se folosesc chiar de unii dintre cei care se numesc fraţi

şi vin în numele frăţietăţii noastre printre noi, ca să abată sufletele multora de la dreptarul învăţăturii sănătoase şi adevărate pe care ni l-au lăsat înaintaşii noştri în Domnul.

Se folosesc chiar de cei care şi-au format printre noi un nume frumos, atunci pe când păreau că sunt smeriţi şi curaţi cu inima,

dar, după ce au început să se îngâmfe şi şi-au pierdut mintea cinstită prin învăţături străine, inima lor şi-a arătat necurăţia, şi duhul lor şi-a arătat prefăcătoria.

Pe acela care el însuşi a devenit un neascultător de ceea ce trebuia să asculte, oricine îl cunoaşte, face rău dacă îl urmează.

Fiindcă duhul neascultării lui se va aşeza şi peste ascultătorii lui.

 

De aceea, cu tot respectul pe care l-am avea pentru ostenelile şi convingerile cuiva, pe care altădată l-am primit şi l-am privit ca pe un sol al Domnului nespus de ales,

îndată ce băgăm de seamă că el nu mai are nici duhul şi nici părtăşia frăţească de la început, nici învăţătura şi nici unitatea fraţilor,

cu toată durerea – dar şi cu toată hotărârea –

să ne împotrivim felului său străin de purtare şi de învăţătură, îndepărtându-ne de el!…

Noi înşine, rămânând neclătinaţi şi întăriţi pe vecie în felul cum am primit şi auzit (Apoc. 3, 3),

în învăţătura noastră dreaptă şi frumoasă de la început (1 Ioan 2, 24)

şi în Evanghelia dintâi (1 Cor. 15, 1; Gal. 1, 7-9),

căci credinţa noastră este unică, fiindcă am primit-o de la Domnul (Efes. 4, 5; Iuda 3).

 

Oricât de neînsemnaţi am fi faţă de aceşti soli, poate nespus de aleşi, noi să ne ridicăm cuviincioşi, dar hotărâţi împotriva noului duh (2 Cor. 11, 4-5)

şi să-i rugăm pe aceştia să renunţe la duhul străin şi să revină la duhul şi învăţătura frăţietăţii noastre curate şi calde, ascultători şi smeriţi,

dacă mai pot!

Iar dacă se vor păstra tot în starea aceea, continuând lucrarea stricătoare şi străină printre noi, atunci, cu durere, dar cu hotărâre, să ne depărtăm de ei,

să nu-i mai primim,

să nu-i mai căutăm,

să nu-i mai pomenim,

decât în rugăciunile îndurerate, cerându-le de la Dumnezeu vreme şi duh de pocăinţă şi îndreptare, ca să nu cadă sub anatema Lui veşnică (Gal. 1, 8-9).

 

O Preaputernic Dumnezeul nostru, în veci statornic şi neclătinat,

Te rugăm, binecuvântează Biserica şi Lucrarea Ta cu tot mai mulţi slujitori şi fii care să nu se clatine niciodată,

nici în faţa ispitelor trupeşti,

nici în faţa ispitelor duhovniceşti!

Care, şi în credinţa lor, şi în învăţătura Ta, să fie întăriţi pe vecie, prin încredinţări de neclătinat.

Pentru ca, atât cuvântul lor, cât şi trăirea, să le fie curate şi luminoase, şi de acelaşi mare preţ cu a înaintaşilor sfinţi.

O Doamne, Te rugăm, scapă Tu Lucrarea Evangheliei Tale de oameni clătinaţi şi slăbănogi!… De oameni clătinaţi în învăţătură şi slăbănogi în credinţă.

Fiindcă prin aceştia şi păcatele trupeşti, şi învăţăturile rătăcite pătrund în Lucrarea Ta şi fac pustiiri printre cei lesne-crezători sau începători dintre copiii Tăi.

Te rugăm, scoate, Doamne Iisuse, dintre noi toate aceste duhuri care ne-au făcut atâta rău şi trezeşte-i pe toţi cei de care se folosesc pentru a ne tulbura. Fă-i, Doamne, pe toţi aceştia să-şi vadă vinovăţia şi să se îndrepte.

Iar dacă nu voiesc să se îndrepte, ajută-ne să nu-i urmăm!

Amin.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«În chipul brazilor care nu-şi pierd iarna frunzele, dar totuşi primăvara fac o înmugurire nouă, sunt cei care şi-au păstrat credinţa şi prin încercarea ispitelor. Şi Duhul Sfânt vine să le dea o putere nouă.»

 

Preot Iosif Trifa

 

*

 

Cel statornic stă pe-o gleznă,

când nu poate pe-amândouă,

dar nu-şi părăseşte locul,

nici pe soare, nici pe plouă;

rămâi şi tu-ntotdeauna în întâia ta credinţă,

asta-ţi dă şi frumuseţe, şi respect, şi biruinţă!

 

 

 

OCHII MEI TE VĂD, IISUS

 

Ochii mei Te văd, Iisus,

suferind pe Cruce

pentru cei ce morţi eram

viaţă a ne-aduce,

pentru cei care era

iadul să ne-apuce

Ţi-ai dat Sângele Tău sfânt

suferind pe Cruce!…

 

Ochii mei Te văd acum

cum m-aştepţi pe mine

să las calea lumii rea

şi să vin la Tine,

cum de binecuvântări

braţele Ţi-s pline

– o, de cât amar de ani

mă aştepţi pe mine!

 

Ochii mei Te vor vedea

când vei fi-n Mărire,

sau spre-osândă să ne-alegi,

sau spre mântuire.

– Doamne,-alege-mă de-acum

pentru-a Ta iubire,

să mă poţi lua în Cer

când vei fi-n Mărire!…

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Cel mai mare şi mai împărătesc lucru pe care-l săvârşeşte Dumnezeu este să mântuiască omenirea.»

 

Clement Alexandrinul

 

 

 

 

Cântarea Psalmului 125

 

O cântare a treptelor.

 

  1. Cei ce se-ncred în Domnul

ca munţii-s neclintiţi,

stau tari cum stă Sionul

pe veacuri întăriţi.

 

  1. Precum Ierusalimul

de munţi e-mprejmuit

aşa-nconjoară Domnul

pe-ai Săi pân’ la sfârşit.

 

  1. A celor răi putere

nu mult va stăpâni,

toţi cei fără prihană

scăpaţi de ea vor fi,

 

ca mâna să nu-ntindă

câţi sunt neprihăniţi

spre tronul fărdelegii,

spre cei nelegiuiţi.

 

  1. O, varsă-Ţi, Doamne, harul

spre cei buni şi-nduraţi,

spre cei fără prihană

la inimă curaţi!

 

  1. Dar pe acei ce-apucă

pe-un drum ce nu-i al Său

să-i nimicească Domnul

cu toţi cei ce fac rău.

 

În veci să fie pacea

cu-alesul Israel

şi peste-acei ce cheamă

pe Dumnezeu, din el!

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Cel ce s-a predat cu totul lui Dumnezeu s-a făcut chitară a lui Dumnezeu şi flaut, şi biserică. Chitară, fiindcă păzeşte armo-nia virtuţilor; flaut, pentru că primeşte descoperirile dumnezeieşti prin Duhul, şi biserică, pentru că trăieşte în curăţie şi sfinţenie.»

 

Sf. Maxim Mărturisitorul

 

*

 

«În examenul cel mare al încercărilor, satana se apropie şi de noi cu ispita deznădejdii şi a cârtirii împotriva lui Dumnezeu. Pe câmpul de luptă să aruncăm atunci în faţa lui satan toată cre-dinţa noastră, toată încrederea şi alipirea noastră nestrămutată faţă de Dumnezeu – şi atunci satana va rămânea bătut.»

 

Preot Iosif Trifa

 

*

 

Mergi drept şi nu te teme de nici un vânt vrăjmaş

când Cinstea şi-Adevărul ţi-ndrumă orice paş!

12 noiembrie – Psalmul 124, v. 1: De n-ar fi fost Domnul…

Acela care, în deznădejdea sa, în durerea sa şi în apăsarea dispreţului prea îndelungat şi nedrept pe care l-a îndurat în vremea îndelungii sale suferinţe – şi care nu şi-a pierdut totuşi credinţa în Mâna lui Dumnezeu, ci a privit cu îndurerată speranţă, aşteptând să-i vină în ajutor – acela, totuşi, până la urmă, va vedea că nu s-a înşelat.

Va vedea că nu a nădăjduit în zadar,

că nu s-a rugat în zadar

şi că nu a aşteptat în zadar.

După ce vremea apăsării va fi trecut – pentru că şi apăsarea îşi are vremea ei – va vedea cum Dumnezeu va aduce ziua la care sufletul descurajat nici nu mai nădăjduia…

 

Sufletul meu, aş vrea să am acum cuvinte de flăcări cu care să te aprind şi să te înflăcărez,

căci nu ştiu cum să te mai fac să te trezeşti din toropeala descurajării care te-a cuprins acum şi care te ţine ca sub o lespede de gheaţă, de sub care să nu mai poţi vedea şi să nu mai poţi nădăjdui nimic!

Nu ştiu cum să te zgudui ca să te trezeşti, să-ţi deschizi ochii şi să mai poţi privi o dată măcar, cu o licărire de credinţă şi de nădejde,

spre Mâna lui Dumnezeu, pe care parcă ai şi uitat-o de tot de când te tot uiţi numai la mâinile oamenilor!

Spre puterea lui Dumnezeu, de care parcă ai şi uitat de când te tot temi

şi te tot fereşti mereu de puterea oamenilor.

Spre făgăduinţele lui Dumnezeu, pe care parcă nici nu ţi le mai aminteşti, de când te chinuiesc zi şi noapte numai ameninţările oamenilor.

 

O suflet al meu, trezeşte-te,

deschide-ţi ochii şi priveşte, nu la munţii cei neguroşi şi ameninţători, ci la Cerul cel senin, la Soarele cel puternic, la Stăpânul Cel Etern de deasupra lor!

Iată, de când te tot temi tu – şi totuşi nu s-au prăbuşit peste tine, căci n-a lăsat Dumnezeu!

Cât timp ai petrecut tremurând fără rost!

Câte ai fi putut face în vremea când te-ai uitat cu groază spre ei, dacă ai fi privit mai mult spre Hristos, decât spre oameni!…

De n-ar fi fost Domnul de partea ta, da, trebuia să te temi! Şi să tremuri.

De n-ar fi fost Domnul de partea ta, munţii şi stâncile acestea s-ar fi prăvălit peste tine de mult şi te-ar fi zdrobit de mult, de nici nu s-ar mai pomeni de tine astăzi. Dar El a fost cu tine şi ai scăpat!

 

Adu-ţi aminte prin ce ai trecut şi din ce te-a scăpat Domnul!

Ce munţi amari te ameninţau, dar ai scăpat!…

Oare prin puterea ta şi prin destoinicia ta ai fost izbăvit?

Oare oamenii, sau norocul, sau întâmplările te-au trecut cu viaţă până aici?

Nu, suflete adormit! Nu, suflete uituc!

Nu, suflete fricos! Nu, suflete nerecunoscător!

Ci, dacă n-ar fi fost Domnul de partea ta…,

dacă n-ar fi fost Mâna Lui, care a oprit munţii…,

dacă n-ar fi fost Puterea Lui, care a nimicit zăvoarele,

dacă n-ar fi fost dragostea Lui, care te-a îngrijit şi adăpat, şi hrănit, şi încălzit în pustiul crâncen şi amar prin care ai fost dus,

– ai fi mai scăpat tu oare din boală, din sete, din foame şi din frig? Nu, n-ai fi scăpat niciodată!

Oare ai fi mai putut tu rezista, fără să-ţi pierzi mintea, inima, nervii şi viaţa în iadul prin care ai trecut?

Nu, suflete, nu!… Dacă n-ar fi fost cu tine Dumnezeu, atât de repede ai fi ajuns şi tu, ca alţii, înghiţit de ape,

zdrobit de munţi,

ars de flăcări,

sfâşiat de fiare,

pierdut şi uitat pe veci!

 

Dar binecuvântează pe Dumnezeu, Care nu te-a dat morţii,

Care a rupt lanţul primejdios la timp

şi ţi-a salvat viaţa!

Nu uita aceasta niciodată, niciodată, niciodată,

ca să strigi neîncetat: Binecuvântat să fie Domnul, Care nu ne-a dat în dinţii lor!…

 

Da, binecuvântat să fii, Doamne, în veci şi în veci,

Tu, Care eşti mereu de partea celui ameninţat,

ca să-l aperi pe cel nevinovat şi credincios, în toate împrejurările

şi să-l izbăveşti din toate primejdiile morţii!

Binecuvântat să fii, Doamne, Care ai salvat poporul nostru din toate ameninţările vrăjmaşe atât de mari şi de îndelungate, dându-i lumina libertăţii şi a independenţei!

Te rugăm, du-l până la sfârşitul strălucit al mântuirii Tale, prin învierea vieţii lui.

Binecuvântat să fii, Doamne, Care ai trecut Biserica şi Lucrarea Ta până astăzi prin atâtea primejdii şi printre atâţia vrăjmaşi!

Te rugăm, să le duci biruitoare până la ceruri.

Binecuvântat să fii, Doamne Iisuse, Care m-ai trecut şi pe mine prin atâtea ameninţări, dar nu m-ai părăsit, ci m-ai scăpat,

stând de partea mea, până azi.

Ţine-mă, Doamne Iisuse, mereu de partea Ta, ca să fiu izbăvit până la sfârşit!

Amin.

 

 

Cântarea Psalmului 124

 

O cântare a treptelor. Un psalm al lui David.

 

  1. De n-ar fi fost de partea noastră

El, Dumnezeul nostru, El

de n-ar fi fost de partea noastră

– să spună-acuma Israel,

 

  1. De n-ar fi fost cu noi El, Domnul,

când oamenii, cu mii de mii,

s-au ridicat în contra noastră,

  1. De vii ne-ar fi-nghiţit, de vii…

 

când li s-a fost aprins mânia,

când a venit al lor puhoi…

  1. Ne-ar fi ’necat atâtea ape

şi râuri sufletul din noi.

 

  1. Ne-ar fi trecut şi peste suflet

al lor năpraznic greu tumult

şi-atâtea valuri furioase

de mult ne-ar fi ’necat, de mult.

 

  1. Slăvit să fie Domnul nostru,

căci El ne-a stat într-ajutor,

El n-a lăsat să fim daţi pradă

şi nu ne-a dat în dinţii lor!

 

  1. Ca pasărea din laţul morţii

al nostru suflet a scăpat,

căzut-a lanţul rupt, noi, slobozi

şi izbăviţi, ne-am bucurat.

 

  1. Al nostru ajutor e-n Domnul

şi-n Sfântu-I Nume-avem noi scut,

El cerurile şi pământul

cu-a Lui putere le-a făcut!

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

„Când trăieşti o viaţă îngenuncheată la picioarele Domnului, Domnul «are grijă de tine» şi de toate lipsurile tale. El se îngrijeşte de tine ca de un copil mic al Lui. El ia în grija Lui toate necazurile şi greutăţile traiului tău. Toate îţi merg cu spor şi binecuvântare.“

 

Preot Iosif Trifa

 

*

 

Drumu-ncrederii-n viaţă să-l urmezi mereu frumos

când deplin în orice vreme poţi să birui curajos;

Adevărul este veşnic – El te-ajută-n orice greu,

ţine bine minte asta,

fiul şi urmaşul meu!

11 noiembrie – Psalmul 123, v. 3: Suntem sătui de dispreţ

Tot ce este prea mult devine insuportabil.

Tot ce ţine prea îndelungat devine apăsător, chinuitor, de nemaiîndurat.

De multe ori chiar şi cu binele este aşa, nu numai cu răul.

Cum atunci să nu ajungă sătul sufletul de dispreţ, când are parte numai de el, ani şi ani de zile?

Cum să nu dorească, cu istovitoare sete, un aer curat, când, de vreme prea îndelungată, plămânii sufletului i s-au îmbâcsit numai de un aer greu şi stricat?

 

În astfel de stări, sufletul, ajuns la capătul răbdării şi al puterii sale, îşi ridică ochii plini de o nemărginită durere spre Dumnezeu, aşa precum se uită ochii robului spre mâna stăpânului său –

şi toată înfăţişarea lui ruinată, istovită şi jalnică nu cere şi nu doreşte, şi nu aşteaptă altceva decât să i se arate milă.

Milă, căci nimic altceva nu mai cere sufletul, atunci, atât de zdrobit. Nici dreptate, nici răzbunare, nici bucurie.

Numai milă!…

 

Adeseori a fost în astfel de stări şi Lucrarea lui Dumnezeu, în lunga ei istorie pe pământul acesta! Adeseori, a fost şi ea ca o vie: călcată în picioare şi râmată de mistreţi,

prădată de fiare şi bătută de grindini.

Ca o turmă risipită şi jefuită de fiare şi de tâlhari

şi chinuită de foame şi de sete,

împuţinată de strâmtorări şi de prigonitori.

Cât de jalnic şi de plângător răsună glasul unei astfel de turme către Păstorul ei ceresc!

Cât de sfâşiată arată faţa unei astfel de vii!

Când Stăpânul care o are Se uită spre ea, de câtă mâhnire I Se umple inima Lui

şi cât de hotărât Se ridică El să-i vină în ajutor!

 

Dar lucrarea de ajutorare cere adeseori mult timp, fiindcă orice mlădiţă are lovituri adânci şi orice mieluşel are o rană dureroasă.

Rămase neîngrijite de timp prea îndelungat, toate acestea se vindecă prea încet şi dor prea mult. Toate s-au întipărit prea adânc şi se uită prea greu.

Adeseori, în sufletele care au plâns prea mult, seacă tot ce este curat şi luminos

şi se veştejeşte tot ce era verde.

Iar ceea ce mai rămâne va fi până la moarte, purtând întipărirea unei nemărginite dureri şi deznădejdi, ca peste o casă trecută prin foc.

 

Vai, ce jalnic arată un suflet sătul de dispreţ,

sau o inimă prea îndelungat şi prea barbar călcată şi nedreptăţită,

sau o lucrare prea nemilos prigonită, batjocorită şi jefuită!

Cât de sfâşietoare este privirea unor ochi din care au curs îndelung prea amare şi prea multe lacrimi

şi rugăciunea preaplină de prea îndelungate şi prea chinuite gemete!

Ochii Stăpânului Bun nu pot niciodată privi şi asculta multă vreme acestea, fără ca Mâna Lui să nu intervină în ajutorul celor dărâmaţi.

 

O sufletul meu, care ai ajuns din cauza prea multului dispreţ ca o jalnică ruină duhovnicească,

nu dispera totuşi!…

Din cauză că prea mulţi prieteni te-au îndurerat, ai ajuns acum să nu te mai poţi apropia de nici unul.

Pentru că prea mulţi oameni s-au dovedit faţă de tine nişte ticăloşi, acum te fereşti de toţi oamenii.

Şi, pentru că prea crude, prea îndelungate şi prea nedrepte au fost suferinţele din trecut, ţi-ai pierdut aproape orice nădejde pentru viitor.

Totuşi, nu dispera! – Din praful în care zaci zdrobit, ridică ochii spre Mâna Stăpânului şi Mântuitorului tău puternic şi bun.

Spre Mâna puternică şi bună a Dumnezeului Iubirii, Dreptăţii şi Adevărului…

– şi crede, crede puternic şi biruitor în intervenţia Lui!

Crede, înverzeşte, înseninează-te şi ridică-te, căci vine iarăşi, vine în curând vremea să Se îndure şi de tine Dumnezeu, pentru că nici noaptea, nici furtuna, nici iarna nu ţin veşnic!

Şi Binele trebuie să vină şi el odată! Crede asta din toată inima ta!

 

Puternic şi Bun Stăpân al sufletelor zdrobite,

slavă Ţie!

Spre Tine se ridică ochii noştri sătui de lacrimi amare.

Spre Tine, rugăciunea noastră sătulă de gemete prea îndelungate.

Spre Tine, sufletul nostru sătul de prea nemeritat dispreţ.

Spre Mâna Ta, Doamne, privim cu o jalnică şi slăbită nădejde, aşteptând să vină odată vremea ca să Te înduri şi de noi…

Ai milă, Doamne, de toţi cei care se află în aceste stări deznădăjduite şi vino degrab în ajutorul lor!

Vino în ajutorul popoarelor prea îndelung robite şi le redă libertatea, lumina, bucuria, despovărarea.

Vino în ajutorul celor al căror suflet nu mai are nici o vlagă, nici o speranţă, nici o putere, nici un curaj.

Ridică-le ochii care nu mai pot nici privi spre Mâna Ta şi insuflă-le încrederea în Ziua luminoasă care se apropie şi pentru ei, prin mila Ta, Doamne.

Amin.

 

 

Cântarea Psalmului 123

 

O cântare a treptelor.

 

  1. La Tine ochii mi-i ridic,

la Tine, Doamne Mare,

la Tine, Care-n ceruri stai,

eu caut a mea scăpare!

 

  1. Cum ochii robilor privesc

spre-a domnilor lor mână,

cum ochii roabei s-aţintesc

mereu spre-a ei stăpână,

 

aşa ai noştri ochi privesc

spre Domnul nostru Mare

pân’ milă va avea de noi

şi ne va da-ndurare.

 

  1. O Doamne,-ndură-Te de noi,

ai, Doamne, de noi milă,

căci de dispreţ suntem sătui,

suntem sătui de silă!

 

  1. Sătul ni-e sufletul, sătul

de-a celor răi ocară,

de-atât dispreţ cât cei trufaşi

spre noi îl aruncară!…

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Te-a batjocorit cineva şi ţi-a spus cuvânt batjocoritor? Tu să-i răspunzi prin cuvânt bun! Te-a nesocotit şi nu te-a luat în seamă? Să te socoteşti că eşti din pământ, din el eşti zidit şi în el te vei întoarce!…»

 

Sf. Vasile cel Mare

 

*

 

«Mijlocul cel mai potrivit pentru întărirea şi împrospătarea nădejdii este rugăciunea stăruitoare.»

 

Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă

 

*

 

Dacă-i un mister Credinţa,

dacă-i Dragostea mister,

e şi mai mister Nădejdea – ancora înfiptă-n cer.

Tot ce-avem în noi Credinţă sau Iubire,

în zadar,

n-ar avea nici o putere fără al Nădejdii har!

10 noiembrie – Psalmul 122, v. 6: Pentru pacea Ierusalimului

Ierusalimul pământesc de altădată are acum pentru fiecare credincios al Domnului înţelesul cel duhovnicesc al Bisericii lui Hristos.

De aceea, buna întocmire a rugăciunilor noastre ne aduce aminte de fiecare dată ca să ne rugăm Domnului pentru pacea, pentru bunăstarea şi pentru unirea tuturor celor ai lui Hristos.

Şi de aceea, fiecare dintre noi ar trebui nu numai să ne rugăm, dar să facem totul pentru ca în Ierusalimul iubit, în Biserica lui Hristos, în Oastea Lui sfântă,

să se înstăpânească o nemaitulburată şi fericită pace a lui Dumnezeu (Filip. 4, 7),

care să păzească şi inimile, şi gândurile noastre în vieţuirea şi în părtăşia Lui.

 

Este bine să ne rugăm neîncetat, pentru ca Domnul să reverse Duhul Păcii Sale peste toată Comunitatea Creştină

şi peste toată lumea, şi peste toate neamurile – dar e şi mai bine să ne rugăm fierbinte pentru pacea Lucrării Sale.

E bine să ne rugăm pentru toţi oamenii

– şi avem o sfântă datorie să ne rugăm pentru tot poporul nostru,

ca să aibă vreme de pocăinţă şi de mântuire în pace de la Dumnezeu,

dar avem o şi mai însemnată datorie de a ne da toate silinţele, de a lucra şi a lupta,

ca să se şi ajungă la o astfel de pace!…

Binecuvântat este orice fiu şi orice slujitor al Bisericii care se roagă şi luptă pentru ca în Lucrarea Domnului şi în Biserica Sa să se ajungă la o deplină pace şi unitate lăuntrică!

Dar vinovat va fi şi pedepsit oricine întreţine sau provoacă nelinişte, neînţelegeri, dezbinări, tulburare şi certuri nemaisfârşite între credincioşii lui Dumnezeu,

pe orice motiv ar face asta!

 

Binecuvântat este şi va fi acela care se supune şi ascultă cu duh evlavios şi blând de pace şi unitate!

Dar osândit va fi acela care, în loc să părăsească păcatul dezbinării, îi părăseşte pe fraţi!

Şi, în loc să se despartă de neascultare, se desparte de învăţătură,

şi, în loc să facă pace, face sectă.

Căci, pe cât este de uşor a face răul, pe atât va fi de greu a-l îndrepta.

Şi, pe cât este de lesne a pierde pacea, pe atât va fi de anevoie a răspunde pentru ea şi a mai restabili-o iarăşi între cei care şi-au pierdut-o.

De aceea, sufletul meu şi fiul meu, caută cu toată puterea ta pacea Ierusalimului,

caută pacea acelora între care trăieşti şi trebuie să fii un fiu al păcii şi al colaborării,

un fiu al armoniei depline, rodnice şi fericite.

Numai în felul acesta vei fi binecuvântat!

 

Dar iată că acest verset din psalmi ne mai duce cu gândul şi la datoria pe care o avem, ca şi creştini, pentru acel loc pământesc spre care s-au îndreptat cu atâta dragoste şi grijă şi gândul, şi iubirea Domnului şi Mântuitorului nostru (Luca 19, 41; Isaia 62, 1).

Adică spre Ierusalimul pământesc, pe uliţele căruia, de mii de ani, au mărturisit pacea cele mai sfinte şi dumnezeieşti fiinţe a căror lumină a trecut peste faţa pământului acestuia.

Căci şi acest Ierusalim pământesc a ocupat în planurile lui Dumnezeu şi în Inima Lui, şi în Cuvântul Său, de-a lungul vremilor, un loc atât de ales şi atât de pomenit.

Dacă nu putem face mai mult pentru acest loc, spre care se îndreaptă cu dragoste şi cu durere inima tuturor popoarelor creştine, atunci, cel puţin, să nu uităm niciodată a ne ruga ca Domnul să grăbească venirea vremii de pace, de libertate şi de mântuire peste acest ţinut sfânt, pentru acest oraş şi loc atât de călcat de picioarele tuturor neamurilor,

pentru că nu s-a aplecat să sărute picioarele lui Dumnezeu, care au strălucit odată şi pe uliţele lui (Luca 21, 24).

 

Preabunule şi Milostive Dumnezeul Păcii,

slavă Ţie!…

Slavă Ţie, Celui Care eşti totdeauna pentru pace şi Care ai făcut totul ca să Te împaci cu noi, cei învrăjbiţi împo-triva Ta,

trimiţând pe Unicul Tău Fiu, spre a ne aduce împăcarea şi pacea Ta!

O Tată Sfânt şi Bun, din tot sufletul nostru Îţi mulţumim pentru acest mare har

şi din toată inima Te rugăm ajută-ne să primim această pace, încheind, prin Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, un legământ veşnic de pace cu Tine.

Spre iertarea şi mântuirea sufletelor noastre.

Ai milă, Doamne, şi de această lume, bântuită de atâtea tulburări şi războaie! Îndură-Te şi trimite-i pace. Şi pacea Ta.

Ai milă de poporul nostru şi dăruieşte-i bucuria păcii,

munca păcii,

odihna păcii,

lumina şi moştenirea păcii Tale.

Ai milă de toată Lucrarea Evangheliei Tale, de toţi credincioşii Tăi, şi revarsă peste toţi duhul păcii, al unităţii şi iubirii Tale.

Ai milă de Ierusalim, Cetatea atât de dragă Ţie…

Ai milă, cu toată amintirea duioasă a bunătăţii Tale, Doamne, şi rânduieşte-i vremea şi seninătatea păcii Tale.

Şi inimii fiecăruia din noi, Doamne, dăruieşte-i pacea Ta!

Amin.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

„Ceea ce lipseşte omenirii şi oamenilor de azi e pacea şi bucuria cea adevărată. Vuieşte lumea, vuiesc ţările şi popoarele de frământări, de nemulţumiri, de duşmănii, de necazuri. Şi vuieşte nu numai lumea, ci vuieşte în acest clocot şi viaţa oamenilor. Ori încotro ne-am întoarce ochii, nu vedem decât certuri, vrajbe, împerecheri şi duşmănii. Nu-i pace în lume, nu-i pace între popoare, nu-i pace prin ţări, nu-i pace prin sate, nu-i pace între vecini, nu-i pace în casele oamenilor şi nu-i pace în sufletul oamenilor. Aproape nicăieri nu mai găseşti azi pace şi bucurie adevărată…, pentru că lumea şi oamenii s-au depărtat de «Domnul păcii», s-au depărtat de izvorul păcii, care este Iisus Mântuitorul.“

 

Preot Iosif Trifa

 

 

 

Cântarea Psalmului 122

 

O cântare a treptelor. Un psalm al lui David.

 

  1. Cât mă bucur eu, o Doamne,

când îmi zice-oricare:

«Haidem toţi la Casa Sfântă,

haidem la-nchinare,

la a Domnului Sfânt Casă, haidem la-nchinare!»

 

  1. Paşii mei se-opresc în poarta

ta, Ierusalime!

  1. Drag Ierusalim, zidit eşti

cum nu ştie nime’,

ca făcut dintr-o bucată, cum nu ştie nime’!

 

  1. Suie-acolo seminţia,

seminţia sfântă,

după legea lui Israel

Domnului Îi cântă,

Domnului să-I dea mărire, Numelui Său cântă.

 

  1. Sunt acolo scaune multe

pentru judecare,

tronurile mari din casa

lui David, cea mare,

din a lui aleasă casă de domnie, mare.

 

  1. Ne rugăm toţi pentru pacea

ta, Ierusalime,

să se bucure de-odihnă

pe a ta nălţime,

cei care-ţi iubesc frumseţea şi a ta nălţime!

 

  1. Între zidurile tale

pacea-n veci să fie,

liniştea-n a Tale scumpe

case de domnie,

liniştea şi pacea-n toată casa-ţi de domnie!

 

  1. Pentru-ai mei fraţi şi prieteni

care sunt în tine

eu doresc în tine pacea

zilelor senine,

pacea, liniştea şi-odihna zilelor senine.

 

  1. Pentru-a Domnului Sfânt Casă

– locul Slavei Sale –

fac urări, Ierusalime,

fericirii tale,

păcii, liniştii, odihnei, fericirii tale!

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Multe sunt, în adevăr, cele ce caracterizează creştinismul, dar mai mult decât toate şi superioare tuturor sunt dragostea şi pacea!»

 

Sf. Ioan Gură de Aur

  • 1
  • 2
WhatsApp chat