Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Gradinaru Dragos

Author Archives

30 decembrie – Psalmul 149, v. 6: Laudele… şi sabia

După ce a trecut prin toate încercările unei vieţi îndelungate de credincioşie faţă de Dumnezeu, iată, în sfârşit, că a venit o vreme când sufletul hotărât şi statornic a ajuns în plinătatea puterii sale duhovniceşti.

Crescând în toate privinţele spre Cel Care este Capul, Hristos, el a ajuns statornic în Adevăr, adică în învăţătura Sa.

A ajuns desăvârşit în dragoste, adică unit deplin în părtăşia frăţietăţii sale (1 Ioan 2, 5).

A venit o vreme când sufletul credincios a ajuns bine zidit şi nemaiclătinat nici din Adevăr, adică din învăţătură,

nici din dragoste, adică din unitatea frăţească. Şi aceasta este dovada că el a atins statura plinătăţii sale în Hristos (Col. 1, 28; Efes. 4, 13).

 

Un astfel de suflet a ajuns vrednic de încredere şi Dumnezeu l-a pus în slujba Lui (1 Tim. 1, 12; 2 Cor. 3, 6).

Domnul Dumnezeu Şi l-a făcut împreună-lucrător cu El (1 Cor. 3, 9-13).

Şi Domnul Dumnezeu i-a încredinţat şi lui, pentru o vreme, ogorul Său, turma Sa, lucrarea Evangheliei Sale mântuitoare (Fapte 20, 28; 1 Tim. 4, 16; 1 Petru 5, 2).

În această lucrare plină de o cutremurătoare răspundere, omul vrednic de încrederea lui Dumnezeu va avea mereu trează conştiinţa răspunderii sale pentru împlinirea întocmai a fiecărui cuvânt al lui Dumnezeu

şi pentru starea fiecărui suflet încredinţat sau nu păstoririi sale (2 Cor. 11, 28-29).

 

Va mărturisi cu toată puterea adevărul învăţăturii, întocmai cum a primit-o (1 Cor. 11, 2; 15, 1-2).

Va căuta să fie mereu în acelaşi gând şi-n acelaşi fel de-a învăţa cu fraţii săi, ca nu cumva să alerge în zadar (Gal. 2, 2).

Va propovădui Cuvântul, potrivit cu învăţătura sa – şi nu altfel (Tit 1, 9)…

Făcând astfel în chip vrednic şi rodnic o slujbă mântuitoare, el va lucra totdeauna spre lauda lui Dumnezeu, Care i-a încredinţat-o spre mântuirea sa

şi a celor care îl vor asculta şi urma (1 Tim. 4, 16).

Va păstori cu grijă sufletele, hrănindu-le nu numai cu puterea şi lumina cuvintelor sale,

dar şi cu pilda unei vieţi de o tot mai smerită şi evlavioasă trăire a Cuvântului pe care îl propovăduieşte altora.

 

Acestea vor fi laudele lui Dumnezeu din gura lui şi din viaţa sa trăită pentru Hristos.

Şi aceasta este cea dintâi şi cea mai mare datorie a omului lui Dumnezeu.

Dar a doua datorie, tot aşa de mare, este lupta sa pentru a apăra Adevărul

şi de a apăra Lucrarea lui Hristos, împiedicând şi înfruntând pe potrivnicii care vin s-o fure, s-o junghie şi s-o prăpădească.

Lucrătorul care n-a ajuns să se pătrundă de această tot aşa de mare datorie faţă de Hristos, nu este un lucrător vrednic de încredere (Tit 1, 9).

 

Cine numai păstoreşte, dar nu şi apără turma Domnului, acela va osteni pentru lupi şi va munci pentru hoţi, nu pentru Hristos.

Acela ar face mai bine să nu-şi strângă turmă, decât s-o strângă pentru îngrăşarea răpitorilor şi pentru îmbogăţirea tâlharilor.

Dacă laudele lui Dumnezeu sunt adevărate în gura cuiva

şi dacă propovăduirea lui este adevărată,

atunci tot aşa de adevărată trebuie să fie şi sabia din mâna lui.

Sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu (Efes. 6, 17),

cu cele două tăişuri ale ei, de lovire şi de apărare (Evrei 4, 12).

Căci numai acela este un ostaş viteaz (Ps. 45, 3), care se ridică hotărât în apărarea învăţăturii şi a frăţietăţii sale, contra tuturor celor care se dovedesc dezbinători, tulburători şi păgubitori ai frăţietăţii creştine.

 

O Iisuse Doamne, Marele Păstor al nostru şi Capul Bisericii Tale,

fii slăvit şi binecuvântat pentru toată cinstea pe care ai dăruit-o acelora care s-au dovedit vrednici de încrederea Ta!

Te rugăm, încununează propovăduirea lor totdeauna cu roade.

Şi lupta lor, cu biruinţe.

Iisuse Doamne, ridică mereu tot mai mulţi slujitori ai Tăi cu conştiinţa răspunderii trează faţă de Tine, pentru felul cum păstoresc şi cum apără turma Ta,

pentru ca fiecare să-şi dea toate silinţele nu numai să mărturisească dragostea, ci să şi apere Adevărul.

Iisuse Doamne, Te rugăm, trezeşte în fiecare credincios al Tău din Oastea Ta o sfântă gelozie pentru păstrarea duhului curat şi a învăţăturii curate pe care le-am moştenit de la înaintaşii noştri (Evrei 13, 7),

întocmai cum le-am primit

spre a nu ne abate de la Tine întru nimic,

nici noi şi nici copiii noştri din Oastea Ta.

Amin.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

„Oastea Domnului formează pe creştinul care păşeşte înainte pe Calea Mântuirii, cu o credinţă vie, luminată şi roditoare. Oastea formează pe creştinul care păşeşte cu siguranţă pe Calea Mântuirii, grăind: «Eu ştiu că sunt un copil al lui Dumnezeu!» (Rom. 8, 16)… «Eu ştiu în Cine mă încred şi în Cine cred!» (2 Tim. 1, 12). «Eu ştiu că Mântuitorul meu trăieşte!» (Iov 19, 25). «Eu ştiu că omul meu cel vechi este răstignit!» (Rom. 6, 6)… «Eu ştiu unde sunt păcatele mele!» (2 Petru 1, 24)… «Eu ştiu acum de ce merg la biserică!»…

 

Părintele Iosif Trifa

 

*

 

Toată viaţa este-o luptă cu primejdii şi vrăjmaşi;

trebuie să ai nădejde şi curaj să nu te laşi,

bizuieşte-te puternic pe-Ajutorul credincios

– fiul meu, El totdeauna-i cu cel drept şi curajos!

 

 

 

Cântarea Psalmului 149

 

  1. Să-L lăudaţi pe Domnul

şi Numele-I cântaţi,

cântaţi cântare nouă,

în cinstea Lui cântaţi

ai Lui, când v-adunaţi!

 

  1. Se bucure Israel

de Cel Ce l-a zidit,

se veselească fiii

Sionului iubit

de Domnul lor Slăvit!

 

  1. Să laude-al Lui Nume

cu jocuri, fericiţi,

să-L laude cu tobe

şi harfe cei iubiţi,

să-I cânte fericiţi!

 

  1. Căci Domnu-are plăcere

de-al Său ales popor

şi-mbracă-n mântuire

pe toţi smeriţii lor,

pe cei fără-ajutor.

 

  1. Să salte-n bucurie

toţi câţi I-s credincioşi,

chiar noaptea-n aşternuturi

să strige bucuroşi

toţi câţi I-s credincioşi!

 

  1. A Domnului vestire

să fie-n gura lor

şi sabia cu două

tăişuri, ajutor,

vitează-n mâna lor.

 

  1. Să facă răzbunare

spre cei răi, cum a spus,

să pedepsească-oricare

popor ce nu-i supus,

nu-i Domnului supus.

 

  1. Să-i lege pe cei mândri

în lanţ şi-obezi de fier,

  1. Să facă judecata

cea scrisă lor din cer,

în contra lor din cer.

 

Aceasta este-o cinste

la câţi I-s credincioşi.

Voi, lăudaţi pe Domnul,

slăviţi-L bucuroşi,

cântaţi-I bucuroşi!…

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Creştinul trebuie să-şi încordeze neîntrerupt puterile sufleteşti, spre a potoli pornirile rele şi a birui ispitele.»

 

Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă

29 decembrie – Psalmul 149, v. 1: Cântaţi…, în adunarea credincioşilor!

Ce potrivită este în adunarea credincioşilor cântarea în comun!

Dacă «toată suflarea» trebuie să laude pe Domnul (Ps. 150, 6), într-adevăr nicăieri şi nimic nu-i mai frumos şi mai cu folos duhovnicesc pentru noi decât să participăm cu toţii la cântarea de laudă spre cinstea Domnului, în Casa Domnului, în adunarea Domnului şi în familia Domnului.

 

La început, participarea în biserică şi în adunare la cântarea laudelor Domnului, era o bucurie a tuturor credincioşilor.

«Cu glasul său» fiecare lăuda atunci Numele Domnului, împreună cu ceilalţi, din toată inima sa.

Iar acest lucru bun nu numai că umplea lăcaşul Domnului de bucurie şi de slavă,

dar şi aducea fiecărui suflet o mare binecuvântare şi mulţumire.

Atunci, tot timpul petrecut în faţa Domnului era câştigat în chip mântuitor şi fericit pentru toţi.

Păcatul n-avea când să mai fure gândurile şi să tulbure inimile, căci toate acestea erau ocupate cu grija de a cânta Domnului şi erau ocupate de puterea Duhului Sfânt Care le stăpânea.

 

Mai sunt încă locuri pe unde cântarea în comun face şi azi ca adunarea credincioşilor Domnului să petreacă în chip fericit tot timpul rugăciunii lor în Casa cea sfântă a lui Dumnezeu.

Dar ce bine ar fi dacă eforturile care se fac pentru ca peste tot să se întindă din nou acest bun obicei ar reuşi cât mai curând!

Ce momente înălţătoare ar trăi toate sufletele, când îşi împletesc glasurile în aceeaşi cântare plină de înflăcărare duhovnicească şi când se înalţă, luând cu căldură şi cu putere parte la cântarea sfântă!

Noi, fraţii mei, să deprindem acest lucru bun cu toţii, şi în adunarea Bisericii lui Hristos să ne deprindem a cânta şi noi din toată inima laudele Domnului…

În timpul cântării să cântăm cu toţii,

în timpul rugăciunii să ne rugăm, împărtăşindu-ne împreună,

căci făcând acestea din tot sufletul şi cu toată căldura inimii, vom trăi totdeauna clipe cereşti pe pământ. Aşa cum suntem şi îndemnaţi prin porunca Domnului.

În felul acesta vom gusta de fiecare dată bucurii cereşti, totdeauna noi şi înalte.

 

În faţa acestei porunci dumnezeieşti este bine să ne cercetăm pe noi înşine, în ce chip petrecem noi în adunarea credincioşilor.

Căci dacă în adunarea Bisericii lui Hristos noi nu suntem cu un gând unit cu ceilalţi,

cu o inimă unită cu celelalte

şi cu un glas şi o credinţă adânc părtaşe cu fraţii şi surorile la Lucrarea Domnului,

atunci noi suntem nişte vase nefolositoare.

Ba încă putem ajunge nişte vase de ocară, păgubitoare Casei Domnului (2 Tim. 2, 19-21).

 

Dragă suflete, vino să ascultăm de Dumnezeu! Şi vino să ne unim şi noi glasul cu al fraţilor noştri, ca să cântăm la fel Domnului în adunarea alor Lui!

Nu mai cânta altfel decât ei,

nu mai învăţa altfel,

nu mai simţi şi nu mai gândi altfel!

Fii o inimă şi o simţire cu ei (Fapte 4, 32), aşa precum era adunarea primei Biserici Creştine, în care sălăşluia cu atâta bucurie şi lucra cu atâta putere Duhul Sfânt!

Prin aceasta se va cunoaşte că ai Duhul lui Dumnezeu ca şi ei, dacă vei avea acelaşi fel de simţire, de iubire, de învăţare, de credinţă, într-un suflet şi un gând cu ei (Filip. 2, 2).

 

Altfel, teme-te! Căci dacă e supărător pentru oricine un glas care cântă altfel decât mulţimea celorlalţi, apoi cât de supărător trebuie să fie pentru Domnul, pentru Iubitorul Armoniei Desăvârşite, un credincios care, într-o adunare şi lucrare sfântă, ani de zile cântă diferit de ceilalţi,

simte diferit de ceilalţi

şi învaţă şi umblă diferit de ei!

Un „credincios“ care oricât este sfătuit să se ia după rânduiala cântării

şi după glasul celorlalţi,

şi după acelaşi ton cu ei,

dacă tot nu vrea şi nu vrea, în curând va fi dat afară.

Dacă oricât este rugat şi el nu vrea,

oricât e sfătuit şi este mustrat, este aşteptat, este implorat cu dragoste şi cu lacrimi, ani şi ani, şi el tot nu vrea, vine odată vremea să fie azvârlit afară.

 

O, cum ascultă Domnul la cântările tale, frate lăudăros şi diferit? Gândeşte-te şi ruşinează-te!

Cum priveşte Domnul refuzul tău de a te supune fraţilor

şi cum să-I placă Lui ce cânţi, când cânţi cum cânţi!

Până când să mai cânţi tot aşa, mereu altfel decât ai tăi şi contra lor?

Nu te temi de ziua când nu vei mai putea fi răbdat?

 

O Preaslăvitul nostru Mântuitor şi Domn,

binecuvântat să fie Numele Tău Cel Sfânt, Care stai în adunarea credincioşilor Tăi (Ps. 82, 1),

Care ai ochii aţintiţi asupra alor Tăi şi a Cărui ureche ia aminte la glasul lor (Ps. 34, 15).

Binecuvântează, Doamne, toate glasurile care Îţi cântă Ţie într-o dulce unire şi armonie cu toţii.

Binecuvântează toate inimile care iau parte la lucrarea de laudă pentru Tine în scumpa şi frumoasa părtăşie frăţească.

Te rugăm, Doamne Iisuse, fă-l pe fiecare credincios al Tău să alerge cu bucurie totdeauna şi să ia parte fericită la cântarea laudelor Tale, fiind una în chip desăvârşit cu toată adunarea credincioşilor în care l-ai aşezat Tu.

 

Dar, Te rugăm, ai milă în chip deosebit de toţi aceia care nu pot cânta, ci stau trişti şi muţi, neluând parte lucrătoare cu ai Tăi.

Fă-i şi pe aceştia să iasă din muţenia dezbinării lor şi să trăiască bucuria cântării în comun cu toţi ceilalţi fraţi şi surori din adunarea Ta.

Însă şi mai multă milă ai de acei care, din îndemnul unui duh străin, tulbură armonia cântării cu un fel diferit de al celorlalţi, supărând urechea Ta şi sufletele celor care sunt cu ei.

Fă-i şi pe aceştia, Doamne, să-şi potrivească vocea după frăţietatea lor, ca să-Ţi cânte şi ei la fel cu ei toţi.

Amin.

 

*

*   *

 

«Cântarea noastră nu este decât un ecou, o imitaţie a celei îngereşti. Muzica a fost creată în cer. În jurul nostru şi deasupra noastră cântă îngerii. Dacă omul e cântăreţ, aceasta se datorează unei revelaţii a Sfântului Duh. El este inspirat de către Cel de Sus.»

 

Sf. Ioan Gură de Aur

 

*

 

«Creştinismul a slăbit, pentru că au slăbit râvna şi duhul creştin – şi în măsura asta a slăbit şi s-a stins cântarea religioasă. Azi e plină lumea de cântări lumeşti, pentru că e plină lumea de oameni lumeşti. Au amuţit cântările duhovniceşti, pentru că s-au rărit oamenii duhovniceşti (Romani 8). S-a făcut greşala că în biserică şi afară de biserică nu s-a lăsat cântarea religioasă să fie a tuturor şi să aparţină tuturor. Cântarea religioasă a devenit cântare bisericească, iar cântarea bisericească a fost închisă în strană…»

 

Preot Iosif Trifa

 

*

 

Cântarea e tăcerea adânc glăsuitoare

a tainei care alte cuvinte nu mai are.

28 decembrie – Psalmul 148, v. 11: Împăraţii pământului…

Istoria pământească a omenirii, deşi este atât de scurtă, că încape în câteva zeci de pagini

şi în câteva mii de ani,

este totuşi un câmp atât de larg, pe care ochiul atent şi înţelept al unui om credincios poate vedea desfăşurându-se tot ce profeţise Sfânta Scriptură.

Ceea ce, înainte de împlinire, era Profeţie, după împlinire, devine Istorie.

Astfel Istoria nu este altceva decât o înlănţuire de împliniri ale profeţiilor Sfintei Scripturi.

Şi după cum profeţiile de ieri împlinite sunt astăzi istorie, tot aşa profeţiile de astăzi, încă neîmplinite, vor deveni mâine fapte cunoscute, fapte reale, fapte istorice.

Atât de sigur este că se va întâmpla acest lucru, cât este de sigur că s-au întâmplat acele lucruri despre care şi profeţia, şi istoria adeveresc la fel.

 

Iată, fapte istorice ca nimicirea Potopului din zilele lui Noe,

arderea Sodomei,

sau prăbuşirea Babilonului,

sau robia Ierusalimului,

sau venirea Domnului Iisus ca Mântuitor,

sau pustiirea Templului,

sau prigonirea ucenicilor din primele secole sălbatice

– sunt tot atâtea profeţii devenite istorie…

Şi iată cutremurele, foametea, ameninţările îngrozitoare, semnele cosmice, A Doua Venire a Domnului, Judecata din Urmă, nimicirea Răului şi Stăpânirea plină de slavă a lui Hristos, a Cărui Împărăţie nu va mai avea sfârşit – toate acestea sunt încă numai profeţii. Doar cu un abia perceput început de împlinire în vremea de acum,

însă mâine şi acestea, cu toată siguranţa, vor fi devenit fapte istorice.

 

Una dintre feţele cele mai zguduitoare ale profeţiilor biblice este prăbuşirea care vine totdeauna după orice înălţare a celor răi.

Cuvântul Domnului l-a înştiinţat mereu pe om să nu se trufească…, fiindcă înaintea lui Dumnezeu toţi oamenii sunt o nimica (Ps. 39, 5; Isaia 40, 7; Luca 18, 14).

Dar nimica aceasta de om şi de oameni îndată ce, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, capătă puţină linişte şi puţină putere,

începe să se îngâmfe şi începe să se umfle, de nu-şi mai încape în pielea sa, în hainele sale, în ţara lui şi între hotarele la care are dreptul dat lui de către Dumnezeu.

Şi se întinde cât mai larg şi cât mai sus,

împotriva semenilor săi şi împotriva Stăpânului său,

încălcând şi nesocotind orice drept al altora

şi orice respect faţă de ceea ce nu este permis să facă.

 

Atunci, acest nimică, ajuns în toată „puterea“ lui, asupreşte, jefuieşte, ucide, pârjoleşte şi tăgăduieşte tot ceea ce este vrednic de cinstit, de păstrat şi de ţinut.

Împotriva lui Dumnezeu ridică pumni, ridică turnuri, ridică idei, ridică legi, ridică bariere, ridică săgeţi, ridică murdării.

Împotriva semenilor săi ridică cizma şi pumnul, şi puşca.

Cinstea o dispreţuieşte.

Dreptatea o încalcă.

Credinţa o batjocoreşte.

Iubirea o profanează.

Căci legea lui îşi este el, iar dumnezeul lui îi este pântecele şi interesul.

Nu mai are ruşine.

Nu mai are teamă.

Nu mai are respect.

Nu mai are cap.

Nu mai are inimă…

Nu mai are decât jumătatea inferioară a trupului său şi înrobirea acesteia.

Iată, aceasta este nimica de om în toată „puterea“ lui!

Nimic nu s-a schimbat în miile de ani care au trecut peste el.

 

Dar vai de soarta care îl aşteaptă pe acest nimică!

Vai de pustiitor, căci în curând ajunge şi el pustiit!

Vai de „atotputernicia“ acestui nimică!…

Iată, ce s-a ales de atâţia năvălitori şi pustiitori ai altora, mai vechi sau mai noi!

Ce s-a ales de atâţia nimica şi de toată trufia acestora, care erau atât de îngâmfaţi în vremea puterii lor!

S-au ales doar nişte ruine şi nişte amintiri, peste care stăruie numai oroarea şi groaza lăsată de copitele lor, de mutrele lor, de noroiul lor.

Şi numai strigătul sângelui vărsat care cere veşnic răzbunarea lui Dumnezeu împotriva acelor ucigaşi.

Dar toţi cei viitori n-au învăţat nimic de la cei trecuţi!…

 

O, om „mare”, cât de mic eşti!

O, om „puternic“, cât de nimic eşti!

Unde este mintea ta şi unde ţi-s ochii tăi cu care să te uiţi în istoria ta, ca să înveţi cum să te porţi în clipa vieţii tale pământeşti?

Unde este capul tău, ca să se plece, înainte de a nu-l mai avea?

O Dumnezeule bun, ai milă de omul nebun şi smereşte-l înainte de a plesni! Şi coboară-l înainte de a se prăbuşi.

Pentru a se salva, înainte de a se neferici pe veci!

 

O Doamne Dumnezeule Atotputernic,

Tu eşti Singurul Stăpânitor Care nu Te vei prăbuşi niciodată

şi a Cărui Împărăţie nu va avea niciodată sfârşit!

Te rugăm, trimite duhul înţelepciunii Tale peste toţi conducătorii popoarelor, ca să nu se îngâmfe şi să nu calce voia Ta,

ca să nu vină pe neaşteptate prăbuşirea şi peste ei.

Să nu tiranizeze când sunt puternici

şi să nu fie nelegiuiţi când sunt mari,

ca să fie scutiţi de nimicirea şi osânda trimise de Tine, când le va veni ziua prăbuşirii, aduse şi cerute de răuta-tea lor.

Ci, ascultători şi smeriţi înaintea Ta, să se poată bucura şi ei, şi ai lor de pace.

Iar pe ai Tăi învaţă-i, Doamne, să nu se teamă de nici o putere lumească, oricât s-ar întinde şi s-ar lăţi aceasta.

Ci să se bizuie pe Tine în orice vreme.

Amin.

 

 

 

 

Cântarea Psalmului 148

 

Un psalm al lui Agheu şi Zaharia.

 

  1. Lăudaţi pe Domnul,

sufletul vă salte,

lăudaţi pe Domnul

cerurilor nalte,

lăudaţi pe Domnu-n toate

locurile nalte!

 

  1. Lăudaţi-L, îngeri

şi-a Lui oşti frumoase,

  1. Soarele şi luna,

stele luminoase,

lăudaţi-L, soare, lună,

stele luminoase!

 

  1. Lăudaţi-L, ceruri

mai presus de stele

şi voi, ape, care

staţi mai sus de ele,

  1. Lăudaţi al Lui Sfânt Nume

mai presus de ele!

 

Căci de-a Lui poruncă

toate-au fost făcute,

  1. Le-a-ntărit cât vecii,

le-a dat legi ţinute,

legi ce-n veci n-au să le calce,

legi în veac ţinute.

 

  1. Lăudaţi pe Domnul

tot ce-n lume poate,

şerpi din mări, adâncuri,

  1. foc şi grindini, toate,

ceaţă şi zăpadă, vânturi,

lăudaţi-L toate!

 

  1. Munţi şi dealuri, toate,

cedri, pomi cu roade,

  1. Fiare, vite, păsări,

cu-ale lor noroade,

târâtoare, păsări, toate,

cu-ale lor noroade!

 

  1. Împăraţii lumii

şi popoare, toate,

voievozi şi toţi câţi

judecă pe gloate,

  1. Tineri, tinere, bătrâni

şi copii din gloate!

 

  1. Toţi s-aducă slavă

Numelui Său Mare,

căci doar Lui se cade

slavă şi nălţare,

căci pe cer şi peste lume

numai El e Mare.

 

  1. La poporu-I, Domnul

datu-i-a tărie,

pricină de slavă

şi de bucurie,

pentru-ai Săi, în veci de slavă

şi de bucurie,

 

pentru credincioşii

fii ai lui Israel,

ce stau lângă Domnul

şi-i va bucura El…

Lăudaţi pe Domnul, veşnic

vă va bucura El!

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Poporul nostru este un popor plin de poezie şi cântare. Doar nici un alt popor nu mai are acest dar atât de mult ca poporul nostru. Şi totuşi se aud atât de rar cântările şi poeziile cele religioase! Eu m-am gândit mult şi de multe ori cum se face că… noi, un popor plin de poezie şi cântare, n-avem poezii care să cânte Jertfa Golgotei şi tainele mântuirii. Eu cred că lipsa aceasta e din pricină că peste hotarele noastre sufleteşti încă n-a suflat vântul Duhului Sfânt, iar poezia şi cântarea religioasă se ivesc numai pe urma acestui vânt. În măsura în care vântul Duhului Sfânt va sufla şi peste hotarele noastre, se vor ivi şi cântările duhovniceşti.»

 

Preot Iosif Trifa

 

*

 

Cântarea este sora cea dulce a iubirii;

nu mergi decât cu ele pe calea fericirii!

27 decembrie – Psalmul 148, v. 8: Vânturile năprasnice…

Dar locurile înalte, dacă gustă lumina cea mai curată şi stările cele mai fericite, hotarele cele mai largi şi cunoaşterea cea mai adâncă, orizonturile cele mai limpezi şi bucuriile cele mai neuitate

– au adesea parte şi de vânturile cele mai năprasnice!…

Lucrările Domnului cele mai alese şi duhovniceşti au parte adesea de cele mai năprasnice furtuni de prigoane şi încercări!

Oamenii lui Dumnezeu cei mai aleşi, ca munţii cu vârfurile cele mai înalte, au de întâmpinat în viaţa lor şi cele mai cutremurătoare lovituri şi tragedii.

Minţile cele mai luminate au fost bântuite de cele mai mari ispite,

inimile cele mai iubitoare au trebuit să sufere cel mai mult,

umerii cei mai sfinţi au trebuit să fie încărcaţi cu cele mai grele cruci,

picioarele cele mai curate au avut să sângere cel mai dureros

şi feţele cele mai nevinovate, să fie scuipate cel mai vrăjmaş.

Aşa a fost şi aşa este până azi pe pământul acesta.

 

Dar, cu toate acestea, prin toate acestea şi chiar pentru toate acestea,

toate lucrările mai alese ale lui Dumnezeu

şi toate sufletele mai alese ale lui Hristos

au adus cele mai strălucite laude lui Dumnezeu.

Niciodată n-a fost mai lăudat Numele lui Dumnezeu ca în cuptoarele de foc,

ca în gropile cu lei,

ca în catacombele prigonirilor

şi ca în vânturile năprasnice ale încercărilor, care au fost îngăduite de Dumnezeu peste Biserica Sa, peste Lucrarea Sa, peste aleşii Săi,

spre desăvârşirea lor

şi spre împlinirea poruncilor Sale!

 

Din afară totul pare de neînţeles cum şi de ce este aşa.

Pentru cei care sunt străini de Lucrarea lui Dumnezeu şi necunoscători ai felului Său de a lucra cu ai Lui, pare chiar de necrezut că aceste vânturi năprasnice vin de la Dumnezeu. Şi că ele împlinesc o poruncă a Lui, spre binele celor care Îl iubesc pe El (Rom. 8, 28; Iac. 1, 3; 1 Petru 1, 6-9).

Dar pentru cine vede că suferinţa lui Iosif era de la Domnul, spre binele alor săi (Fac. 45, 8),

că încercarea cu Goliat a fost numai spre a ieşi la iveală credinţa şi curajul lui David (1 Sam. 17),

că tot ce au făcut Irod şi Pilat din Pont, cu neamurile şi cu noroadele lui Israel, era numai ca să împlinească ce hotărâse mai dinainte Mâna lui Dumnezeu şi Sfatul Lui (Fapte 4, 27-28),

pentru acel om, care a căpătat acest fel dumnezeiesc de a cunoaşte şi de a pătrunde lucrurile care se întâmplă în viaţa celor credincioşi, toate întâmplările şi toate vânturile năprasnice îngăduite de Dumnezeu capătă un înalt înţeles şi un mare rost.

 

Ceea ce a însemnat suferinţa în viaţa lui Hristos, aceea înseamnă şi în viaţa Bisericii Sale, a Lucrării Sale şi a credincioşilor Săi (1 Cor. 1, 21).

Chiar dacă pentru cei străini de Dumnezeu aceasta apare ca o nebunie şi un lucru de mirare,

dar pentru cei care sunt pe calea mântuirii aceasta este vădit că e puterea lui Dumnezeu (1 Cor. 1, 18).

De aceea, tu, suflet credincios, nu fi dezorientat niciodată!

Vânturile năprasnice nu se dezlănţuiesc niciodată prin voia oamenilor, nici de la sine şi nici la porunci omeneşti.

Ele vin la porunca lui Dumnezeu, spre a împlini o mare lucrare de curăţire a uscăturilor, a gunoaielor şi a plevelor din cuprinsul Lucrării Domnului.

Şi vin pentru adâncirea rădăcinilor sănătoase,

şi pentru limpezirea căilor potrivite,

şi pentru dovedirea celor statornici.

 

Acestea, şi în viitor, vor veni numai când fără ele Lucrarea Domnului s-ar pierde.

Şi vor înceta odată ce scopul pentru care au fost trimise de Dumnezeu a fost împlinit între credincioşii Domnului,

spre lauda şi slujba Lui cea curată şi plăcută.

De aceea tu, sufletul meu şi fiul meu, să nu crezi pe cine spune că încercările vin prin voia sau prin porunca oamenilor. Că acela nu înţelege şi nu spune adevărul.

Spune: ce se poate oare întâmpla fără voia şi îngăduinţa Lui? (Mat. 10, 30).

 

O Atotputernic Dumnezeul nostru,

slavă veşnică Ţie, pentru că Tu porunceşti vânturilor şi valurilor şi ele Te ascultă ca pe un Stăpân (Luca 8, 25).

La porunca Ta pornesc vânturile şi valurile năprasnice

şi la porunca Ta se opresc ele.

Nici o putere din lume nu le poate porni, până nu îngădui Tu şi nici nu le poate continua după ce Tu porunceşti să se oprească.

Din porunca Ta, Doamne, au venit ele şi peste noi, ca peste Iov (Iov 1, 12).

Şi n-au dărâmat decât ceea ce era putred,

n-au spulberat decât ce era pleavă,

n-au dezgolit decât ceea ce era gol

şi n-au oprit decât ceea ce făceau rău.

Lucrarea Ta, Doamne, n-a pierdut prin furtuni decât ceea ce era nevoie să piardă: ceea ce lucra în ea ca s-o ducă la pierzare.

 

O, ce minunată lucrare au făcut şi mai fac încă vânturile năprasnice trimise de Tine!

Doamne, fă ca ele să adâncească mai puternic bunele noastre rădăcini

şi să întărească credinţa, unitatea şi rezistenţa alor Tăi.

Şi toţi tinerii copaci care se nasc acum să aibă mai adânci şi mai puternice rădăcini pentru dulcea şi multa roadă pe care le-o ceri şi le-o aştepţi Tu.

Amin.

 

*

*   *

 

Pe măsura suferinţei este şi folosul său!

Dumnezeu ne-o dă oricărui înspre bine, nu-nspre rău,

numai omul să gândească ce vrea Dumnezeu cu el

şi aflând ce vrea, s-asculte

– ăsta-i al durerii ţel!

26 decembrie – Psalmul 148, v. 1: Lăudaţi-L… în locurile cele înalte!

Puţini oameni privesc spre cer în timpul când se găsesc pe înălţimi; cei mai mulţi privesc în jos.

De la marile înălţimi omul se uită, de obicei, nu în sus, ci în jos, uimindu-se de înălţimea lui.

Când i se pare că nimic nu-i mai sus decât el, omul, fie copil, fie matur, începe să se laude pe sine, dispreţuind pe toţi ceilalţi.

Începe să strige la toţi ceilalţi de mai jos ca el.

Începe să ceară şi să aştepte laude de la ei, pentru înălţimea sa.

 

Privind la omenirea de azi, nu poţi vedea nimic mai bine decât lupta şi întrecerea dintre oameni pentru a ajunge, care mai de care, vreo înălţime din care să se poată mândri apoi şi lăuda pe sine, dispreţuind pe toţi ceilalţi şi cerând laude pentru sine.

Toată lupta oamenilor este numai de a ajunge cumva ceva mai sus decât semenii lor.

Iar ajunşi, prima grijă o au ca să se laude, să se impună, să se înfoaie, să se pretindă şi să pretindă slavă ca unui zeu…

O, ce puţini oameni, în locurile înalte se uită spre Cel Prea Înalt, ca să-L laude numai pe El

şi să recunoască, mulţumindu-I, că numai El i-a ridicat până acolo!

O, ce puţini oameni, dacă au ajuns pe-o oarecare înălţime, îşi dau cu smerenie seama de marea lor datorie de a-L lăuda şi mai ascultători pe Dumnezeu!

Dar numai aceşti puţini oameni care fac astfel sunt cu adevărat înalţi.

Căci numai smerenia şi ascultarea de Dumnezeu este adevărata înălţime

şi păstrează inima omului care le are pe înălţimile adevărate şi statornice.

 

Toate înălţimile lumii se prăbuşesc, mai curând sau mai târziu, în josnicie şi în uitare.

Toţi cei care, ajunşi ceva, dacă nu-L laudă pe Dumnezeu şi dacă nu au în ei greutatea unei smerite conştiinţe a datoriei de a-L asculta şi de a-L sluji pe El, făcând cât bine pot semenilor lor,

fie ei oricât de sus,

tot ca pleava vor fi luaţi

şi tot ca fumul se vor risipi.

Căci omul, oricine ar fi el, e o nimica.

Iar nimica aceasta de om, cu cât e mai umflată, cu atât e mai goală şi mai slabă.

Cu cât e mai sus, cu atât e mai mică şi mai nimică.

Dacă lauda lui Dumnezeu nu străluceşte peste ea, spre a-i da preţ şi frumuseţe, fleacul acesta de om sfârşeşte totdeauna în gunoi şi în foc.

 

Mulţi oameni, până când n-au ajuns încă într-o slujbă înaltă, mai lăudau pe Dumnezeu şi se mai rugau Lui, măcar de formă şi măcar din când în când.

Dar îndată ce au ajuns undeva sus, le-a fost ruşine sau le-a fost frică să-L mai laude pe Dumnezeu.

Aceasta este dovada că omul, cu cât se laudă că-i mai puternic, cu atâta se dovedeşte că-i mai slab. Cu cât strigă că-i mai sus, cu atâta e mai mic.

Până când n-a ajuns o înălţime, se mai uită omul spre Dumnezeu.

Dar îndată ce i se pare că a ajuns, vrea ca toţi să se uite numai spre el.

Pretinde închinarea şi lauda nu pentru Dumnezeu, ci pentru sine.

O, netrebnică nimică de om, ce netrebnic idol îţi faci din tine însuţi!…

 

Voi, oameni mari cu adevărat, lăudaţi-L pe Domnul!

Aceasta vă va arăta că într-adevăr sunteţi mari. Şi că nu sunteţi o fiinţă mică şi o nimică.

Lăudaţi-L, ducându-vă la Casa Domnului cu evlavie şi îngenunchind înaintea Lui cu smerenie.

Lăudaţi-L prin atitudinea voastră cinstită şi prin purtarea voastră demnă,

prin vorbirea sănătoasă şi prin trăirea virtuoasă,

şi prin lucrările voastre vrednice de urmat şi de lăudat.

Acest lucru va face şi viaţa voastră frumoasă şi numele vostru pomenit cu respect.

Lauda lui Dumnezeu va deveni laudă pentru voi.

În locurile înalte şi în stările fericite,

în clipele de mari biruinţe şi de înalte bucurii…,

de la înălţimea vârstei voastre lăudaţi-L pe Dumnezeu!

În plinătatea puterii şi sănătăţii voastre, închinaţi-vă adânc şi lăudaţi-L numai pe Dumnezeu.

Prin tot ce formează înălţime deosebită pentru noi, cu toţii suntem datori să-L lăudăm pe Dumnezeu! Căci toate acestea sunt darul Său.

Toate împrejurările şi întâmplările care au lucrat spre a putea noi ajunge sau primi acest har, au fost orânduite numai de bunătatea Lui.

De aceea Lui Singur I se cuvine toată lauda noastră pentru toate ale noastre de la El.

 

Te lăudăm pe Tine, Doamne Dumnezeul nostru Preaiubit,

şi Numele Tău Îl binecuvântăm pe veci de veci,

pentru tot ajutorul şi grija cu care conduci şi sprijineşti viaţa noastră!

Adesea, prin locuri smerite şi joase am umblat, nădăjduind spre Tine şi rugându-Te să Te înduri de noi,

iar Tu ne-ai ridicat, Doamne, cu milă şi răbdare.

Dar iartă-ne, Doamne, Te rugăm, pentru toată vinovăţia noastră că am uitat să-Ţi mulţumim după aceea şi că nu Te-am lăudat pe Tine după cuviinţă!

 

Doamne, dacă ne-ai dat o slujbă mai aleasă decât a altor semeni de ai noştri…

şi dacă ne-ai ridicat prin ceva mai sus decât pe alţii…,

şi dacă ne-ai dat un har mai deosebit decât altora, o Dumnezeul nostru binevoitor,

Te rugăm, fă-ne să înţelegem că noi suntem cu atât mai datori faţă de Tine decât alţii!

Şi simţământul datoriei noastre mai mare decât a celorlalţi, fă să ne facă să fim mai smeriţi faţă de Tine decât toţi şi să Te lăudăm cu mai multă evlavie şi ascultare decât fiecare.

Doamne, în cele mai înalte bucurii

şi în cele mai fericite locuri,

şi cu cele mai dragi fiinţe,

şi din cele mai alese stări, când fiinţa noastră trăieşte momente de neuitat,

ajută-ne să Te lăudăm din tot sufletul nostru numai pe Tine, Care ni le-ai dăruit

şi ni le mai poţi aduce!

Amin.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Rugăciunile noastre, cele mai multe, trebuie să fie de laudă şi mulţumită lui Dumnezeu! Noi, oamenii, avem de la bunul Dumnezeu atâtea daruri sufleteşti şi trupeşti (mintea, priceperea, sănătatea etc.), încât ar trebui să stăm veşnic tot în genunchi, cu rugăciuni de mulţumire către Dumnezeu. Şi pe lângă acestea avem un dar sufletesc şi mai mare: avem Jertfa şi Sângele Mântuitorului, Care a murit pentru noi, pentru iertarea şi mântuirea noastră. Când ai aflat cu adevărat acest dar al Jertfei Mântuitorului, atunci, din gura ta curge neîncetat, ca dintr-un izvor, rugăciunea de laudă şi mulţumită lui Dumnezeu.»

 

Preot Iosif Trifa

 

*

 

Nu uitaţi recunoştinţa care trebuie s-o daţi

toată viaţa Celui Care ochii vi i-a dat curaţi,

duhul – a iubi frumosul, mintea – a căuta ce-i drept,

căci recunoştinţa-i harul sufletului înţelept.

 

*

 

Nu poţi mai uşor cunoaşte pe un om ce suflet are

decât pe recunoştinţa către Cel Cărui-i datoare!

25 decembrie – Psalmul 147, v. 20: El n-a lucrat aşa cu alte neamuri

Neamul nostru ar trebui să aibă faţă de Dumnezeu aşa o credinţă nezdruncinată

şi aşa o dragoste fierbinte cum să nu mai fi avut nici un alt neam din lume.

La Sărbătoarea Naşterii lui Hristos, noi ar trebui să ne bucurăm şi să-I aducem daruri şi mulţumiri mai sfinte decât toţi.

Tot poporul nostru ar trebui să-L primească în toată fiinţa sa pe Hristos Domnul, Care parcă S-a născut şi a venit numai pentru salvarea şi eliberarea noastră! Ar trebui să asculte şi să aibă o aşa umblare ascultătoare de Dumnezeu cum să nu mai aibă nici un alt neam de pe pământ.

Căci cu noi Dumnezeu S-a arătat atât de binevoitor şi atât de puternic cum, poate, faţă de nici un alt neam nu S-a mai arătat aşa!

Căci peste nici un alt neam poate că n-au trecut chiar atâtea furtuni şi năvăliri ca peste neamul nostru.

Iată, sute de ani, o mie de ani nici o urmă n-a rămas din istoria noastră, aşa a fost de cumplit călcată de toţi!

Nu-i brazdă din tot pământul acesta să nu fi fost cedat şi recucerit de sute de ori, cu preţ crâncen şi greu.

De sute de ori a trecut peste noi pârjolul nimicitor şi de sute de ori ne-am născut ca din nou, când fumul s-a împrăştiat şi s-a făcut lumină!

Pe tot întinsul hotarelor noastre sunt numai semne ale minunilor pe care le-a făcut Dumnezeu cu noi în cursul veacurilor: Hristos, parcă, S-a născut, ca să ne salveze numai pe noi…

Niciodată să nu uităm aceasta!…

 

Cu Biserica Sa, Domnul a lucrat la fel.

Sfâşietoarea şi strălucita istorie a Bisericii Domnului pe pământ este o înşiruire de minuni făcute de Dumnezeu, prin toate veacurile, cu aceeaşi putere şi iubire pentru ea şi prin ea, în mijlocul omenirii.

Începând de atunci de când era numai un Grăunte de Grâu, Care S-a jertfit ca să aducă multă roadă (Ioan 3, 16 şi 12, 24)

– şi până la Sfârşit, când Copacul ei va adăposti toate neamurile,

toate biruinţele ei sunt dovada lucrării lui Dumnezeu,

a puterii Sale,

a purtării Sale de grijă,

a dragostei şi credincioşiei Sale faţă de ea.

 

De aceea, orice mădular al ei trebuie să nu uite aceasta niciodată, ci să trăiască cu toată frica şi evlavia fiecare cuvânt lăsat ei poruncă de către Hristos.

Şi să păstreze nestricată întreaga moştenire binecuvântată a luminii pe care i-a dăruit-o Răscumpărătorul şi Capul ei (Efes. 5, 23; Apoc. 21, 1-4).

Tot astfel, familia noastră duhovnicească a Oastei Sale, familia prin care Duhul lui Hristos ne-a născut şi pe noi din nou din învăţătura şi din puterea dată ei.

Şi ea stă în mijlocul nostru ca o strălucită dovadă a puterii lui Dumnezeu.

Şi ca o minune puternică a harului ceresc.

Şi ca o unică lucrare a dragostei lui Hristos, nu numai prin căldura şi curăţia părtăşiei ei, ci şi prin solia pe care a adus-o ea în lume.

Şi nu numai prin darurile alese şi luminoase cu care a înzestrat-o Domnul – ci şi prin existenţa ei.

Nu numai prin înălţimea descoperirilor şi a trăirii – ci tot aşa de cutremurător prin istoria ei zbuciumată!

 

De atâtea ori a fost lovită de moarte Oastea Domnului şi a fost zguduită din temelii, şi arsă necruţător, dar s-a refăcut, cu un elan şi o tinereţe de fiecare dată pline de vigoare, mai frumoasă ca întâi.

Când se va putea scrie aşa cum a fost istoria acestei Lucrări de jertfă şi de curaj divin,

abia atunci se va vedea cât de unic a fost felul în care Dumnezeu a lucrat cu ea, spre slava numai a Lui.

Dar Lucrarea aceasta sfântă şi tânără este încă numai la începutul ei!

Hristos o va mai trece încă prin multe minuni, până când tot ce i-a pregătit Dumnezeu să facă pentru El va fi împlinit desăvârşit (Efes. 2, 10).

De aceea, toţi cei aleşi de Hristos ca să-I slujească în ea au o dumnezeiască datorie de a trăi în sfinţenie,

de a-i păstra cu statornicie unitatea şi comoara ei

şi de a-i ţine curată cărarea şi învăţătura ei până la sfârşit.

 

Preaslăvit Dumnezeu şi Mântuitor al nostru,

Tu, Care Te-ai născut pentru noi şi ne-ai născut pe noi pentru Tine,

Tu, Care ai lucrat atât de minunat cu neamul nostru, ca şi cu o turmă iubită şi scumpă,

Te rugăm, du-Ţi până la capăt lucrarea Ta cu el! Fă-l un neam strălucit prin credinţa sa, prin trăirea sa, prin istoria sa şi prin fiii săi!

Tu, Care ai lucrat atât de minunat cu Biserica Ta până astăzi,

înfrumuseţează-o, lărgeşte-o şi înalţ-o până va cuprinde şi va mântui prin Jertfa Ta întreaga omenire, împlinind gândul şi dorinţa Tatălui nostru.

Tu, Care ai lucrat până astăzi cu atâta putere, bunătate şi grijă faţă de Lucrarea Oastei Tale,

Te rugăm, fii şi pe mai departe neîncetat prezent în mijlocul ei.

Curăţeşte-o, orientează-o, desăvârşeşte-o,

îmbogăţeşte-o şi poart-o biruitoare în împlinirea voii Tale.

Primeneşte-i mereu rândurile şi lucrătorii,

darurile şi roadele Duhului Sfânt,

iar recunoştinţa ei şi ascultarea de Tine pentru toate acestea fă-le nemărginite.

Amin.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

„Oastea Domnului cea dintâi a fost «dragostea cea dintâi», a fost Oastea copiilor lui Dumnezeu, care se întreceau în dragoste, în smerenie, în rugăciune, în jertfă. Şi aceasta trebuie să rămână până la sfârşit Oastea Domnului!“

 

Părintele Iosif Trifa

 

 

 

SUB CRUCEA TA…

 

Sub Crucea Ta aş sta mereu,

Iisuse,-ngenuncheat,

acolo-i viitorul meu

cel binecuvântat,

acolo-i bucuria mea

din suflet şi din grai,

acolo pace voi avea

de-aici şi până-n Rai!…

 

Sub Crucea Ta să mă ajuţi,

Iisuse,-n veci să stau,

cu toţi copiii Tăi plăcuţi

din Apa Ta să beau,

să mă hrănesc cu-al Tău Cuvânt

şi haina Ta s-o-mbrac,

crescând în tot ce-i bun şi sfânt

de-acum şi până-n veac.

 

Sub Crucea Ta să mă găseşti

când vei veni, Iisus,

să poţi cu drag să mă primeşti

la Tine-n slavă, Sus,

Acolo-n veci să-Ţi preamăresc

iubirea de nespus

prin care Harul Tău ceresc

cununa mi-a adus…

 

 

 

Cântarea Psalmului 147

 

Un psalm al lui Agheu şi Zaharia.

 

  1. Lăudaţi pe Domnul, neamuri, că-i frumos să-L lăudăm,

că-i plăcut şi se cuvine slavă numai Lui să-I dăm!

 

  1. Domnul rezideşte iarăşi azi Ierusalimul – El,

Domnul strânge surghiuniţii risipiţi din Israel,

 

  1. Domnul vindecă pe-aceia ce zdrobit au duhul lor,

le tămăduieşte rana milostiv şi răbdător,

 

  1. El socoate câte stele-s, El la toate nume-a pus,
  2. Mare-i Domnul şi Puternic, tare şi-nţelept nespus!

 

  1. Domnul nalţă pe cei umili şi-i smereşte pe cei răi,
  2. Domnului cu mulţumire să-I cântaţi din harfe-ai Săi.

 

  1. El aduce nori, dă ploaia, creşte iarba-n munţi oricând,
  2. El dă vitelor mâncarea – şi la micul corb flămând.

 

  1. Nu la cal Se uită Domnul, nici l-al omului picior,
  2. Ci pe cei smeriţi iubeşte că-n El pun nădejdea lor.

 

  1. Laudă-L, Ierusalime, tu, Sioane, slavă dă-I,
  2. El îţi apără puterea şi-nmulţeşte fiii tăi.

 

  1. Domnul îţi dă pacea ţie şi-ţi dă grâul cel mai gras,
  2. El trimite-a Lui poruncă… Glasul Său e iute-n pas.

 

  1. El ca lâna-Şi dă zăpada şi presară bruma Sa,
  2. El bucăţi Şi-aruncă gheaţa – cine-n frigu-I poate sta?

 

  1. El trimite-apoi Cuvântul Său şi toate s-au topit,

pune vântul Lui să sufle – şi curg ape liniştit.

 

  1. El descoperă lui Iacov prin Cuvântu-I voia Sa,

lui Israel, a Lui lege şi porunci, spre-a le urma.

 

  1. El n-a fost cu alte neamuri cum cu-ai Săi S-a arătat,

n-a lucrat nicicând cu nimeni cum cu dânşii a lucrat,

 

de aceea alte neamuri nu-L cunosc în acest fel.

Lăudaţi în veci pe Domnul, lăudat să fie El!…

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Dacă Oastea Domnului a făcut vreo izbândă în ţara aceasta, apoi izbânda e tocmai aceea că a pus Biblia în mâna poporului şi că, prin Biblie, a împărţit prin ţară Pâinea Vieţii printre cei flămânzi după Cuvântul lui Dumnezeu…»

 

Părintele Iosif Trifa

 

*

 

Statornicia-i semnul acelor mari eroi

ce-au biruit ispite şi valuri, şi noroi

şi şi-au păstrat prin toate, nainte şi napoi,

credinţa şi iubirea de-ostaşi şi de eroi.

24 decembrie – Psalmul 147, v. 13: El întăreşte zăvoarele porţilor

Dacă n-ar păzi Dumnezeu viaţa noastră, ea în fiecare clipă ne-ar putea fi nimicită!

Atât de slabă este viaţa noastră şi atât de multe, de felurite şi de tari sunt puterile răului şi ale morţii care ne-o ameninţă!

Dacă n-ar păzi Dumnezeu avutul nostru şi pâinea noastră, şi dacă nu ne-ar păzi Dumnezeul nostru sănătatea, casa, liniştea noastră şi tot ce avem drag pe pământ,

o, noi n-am ajunge să ne mai bucurăm de ele niciodată, fiindcă atâtea nenorociri ni le-ar pierde!

Dacă n-ar fi întărit Dumnezeu fiinţa neamului nostru, o, de când am fi fost înghiţiţi de vii cu toţii!

Dacă n-ar fi întărit Domnul, prin credinţă, răbdarea şi nădejdea noastră, ce curând le-am fi pierdut!

Şi dacă n-ar fi întărit El hotarele şi hotărârile noastre, ca să nu fim nimiciţi, gândiţi-vă ce s-ar mai fi ales oare de noi toţi? Prin ce istorie crâncenă am trecut!

 

Dar zăvoarele porţilor noastre dinspre vrăjmaşii şi cotropitorii noştri le-a întărit puterea lui Dumnezeu!

Căci numai puterea credinţei în Dumnezeu a întărit pe cei care păzeau cuprinsul nostru, când puterile care izbeau în porţile noastre erau cumplite şi sălbatice, de zeci de ori mai tari ca noi!

Numai puterea lui Dumnezeu a făcut ca acei care luptau la porţile noastre ameninţate să nu fie învinşi.

Şi numai puterea lui Dumnezeu a întărit totdeauna pe apărătorii acestui neam,

înconjurat din toate părţile, atâta vreme,

numai de ochi lacomi,

de gheare vrăjmaşe

şi de puteri potrivnice!

De aceea noi niciodată nu trebuie să uităm câtă recunoştinţă şi ascultare datorăm lui Dumnezeu, Care ne-a pus la porţi nişte zăvoare tari pe care le-a păzit Însuşi El

– şi astfel vrăjmaşul nu ne-a putut nici zdrobi, nici robi.

 

Binecuvântate fiţi voi, suflete tari şi nebiruite, care aţi fost credincioase, stând de pază moştenirii curate şi sfinte pe care ne-au lăsat-o înaintaşii noştri!

Datorită apărării voastre noi ne bucurăm astăzi de belşug, de pace, de viaţă şi de lumină.

Ce s-ar fi ales de toate acestea dacă voi n-aţi fi fost întăriţi de Dumnezeu şi n-aţi fi stat tari, neîngăduind răului să năvălească şi să dărâme?

 

O, voi, zăvoarele porţilor noastre,

voi, care aveţi cea mai aleasă şi mai grea datorie să apăraţi tot ceea ce a fost cucerit prin atâtea jertfe şi prin atâtea lupte grele

– Dumnezeu să vă întărească!

Vegheaţi mereu şi staţi tari,

păstrând curată şi neatinsă moştenirea lăsată de înaintaşii noştri!

Nu slăbiţi niciodată vegherea, căci vrăjmaşul este foarte viclean şi caută prin multe mijloace să vă facă să-l lăsaţi înlăuntru.

Nu îngăduiţi nici unei primejdii să se strecoare printre voi.

Împotriviţi-vă oricărei puteri care s-ar atinge de tot ce avem datoria să lăsăm urmaşilor noştri, întocmai cum am primit de la marii noştri înaintaşi.

Nici o cheie străină să nu vă poată deschide.

Nici o şoaptă să nu vă adoarmă.

Nici o mită să nu vă încovoaie.

Nici o ameninţare să nu vă rupă.

Nici o laudă să nu vă moaie.

Nimic să nu înfrângă hotărârea şi statornicia voastră de a păzi şi păstra curat şi întreg tezaurul care vi s-a încredinţat.

Căci de tăria şi de statornicia voastră depinde soarta întregii noastre moşteniri. De aceasta depinde viitorul nostru. Şi fericirea urmaşilor noştri… Şi mântuirea noastră veşnică (1 Cor. 15, 1).

 

Iubit frate, tu, care eşti pus să păzeşti moştenirea Lucrării lui Dumnezeu

şi comoara unor învăţături sănătoase,

şi duhul unei părtăşii sfinte,

şi solia unei vestiri scumpe, lăsată nouă de înaintaşii credinţei noastre, fii treaz şi fii treaz!

Păzeşte aceste lucruri încredinţate ţie de Hristos, mai bine decât ochii tăi şi decât viaţa ta!

Nu lăsa înlăuntru nimic străin să intre, căci aceasta va strica, va răsturna şi va nimici tot ce ţi-au lăsat scump înaintaşii tăi.

Iar Dumnezeu te va trage la răspundere înfricoşată pentru aceasta!

 

Dumnezeul nostru Cel Adevărat şi Sfânt,

Te rugăm, întăreşte zăvoarele porţilor noastre şi fă-le neînduplecate faţă de orice încercare străină,

pentru ca să ne putem totdeauna bucura de fericirea unei moşteniri libere, puternice, curate şi luminoase!…

În ceasurile de mare primejdie pune, Doamne, la porţile Lucrării Tale suflete puternice şi luptători viteji,

păzitori atenţi şi păstrători statornici ai învăţăturii şi credinţei noastre sfinte,

ai duhului şi ai părtăşiei,

spre a păstra totul întocmai cum au lăsat înaintaşii şi spre a putea înlătura orice ameninţare.

Nu-i lăsa, Doamne, să fie slabi. Nici să lege dragoste cu părtăşie faţă de duhurile din afară.

Ca nu cumva acestea, pătrunzând printre ei înăuntru, să facă lucrări nimicitoare între noi.

Ci deschide-le bine ochii şi întăreşte-le bine hotărârea de a păzi porţile Lucrării Tale curate.

Amin.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Oastea Domnului este Lucrarea Domnului, iar noi trebuie să ne apropiem cu frică şi cutremur când e vorba să ne amestecăm cu nepriceperea noastră în mersul acestei Mişcări. Noi suntem nişte copii nepricepuţi ai Domnului şi trebuie să tremurăm de frică atunci când e vorba să ne amestecăm cu sfatul nostru în Lucrarea Lui, în Planurile Lui, în Voia Lui…»

 

Părintele Iosif Trifa

23 decembrie – Psalmul 147, v. 2: Domnul zideşte iarăşi…

În legenda Mănăstirii Curtea de Argeş se spune că tot ce zidea meşterul ziua, noaptea se surpa.

Dar când a îngropat în zidire pe scumpa lui soţie, jertfa cea mai scumpă pentru el, zidul nu s-a mai dărâmat…

Jertfa aceasta i-a dat lucrului său puterea, trăinicia şi frumuseţea!

 

Tot aşa, toate dorinţele şi gândurile noastre bune nu se pot înfăptui niciodată fără Jertfa cea Scumpă a Mântuitorului nostru Preaiubit!

Dar nici fără partea de suferinţă care ni se cere nouă înşine, împreună cu suferinţa lui Hristos, pentru realizarea scopului mântuitor la care lucrăm (Col. 1, 24).

Tot ce a rămas şi va rămâne trainic şi puternic din tot ce s-a zidit cândva pe lumea aceasta şi se va mai zidi este numai realizarea lui Hristos.

Tot ceea ce a dat şi va da vreodată frumuseţe şi durată unei lucrări, este numai Jertfa lui Iisus, Răscumpărătorul nostru.

Nimic nu se înalţă fără Ea şi nici nu durează cu adevărat nimic şi niciunde fără Ea.

 

Dar ceea ce este întemeiat pe Hristos şi este legat prin El, oricât ar fi de dărâmat şi de zdrobit, Puterea lui Iisus îl va rezidi şi îl va reface.

Un suflet întemeiat pe o credinţă vie şi puternică în Jertfa Crucii Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea fi niciodată zdrobit atât de mult, încât să nu se poată înălţa iarăşi.

Puterea lui Hristos din el e mai tare decât orice prigonire, decât orice lovitură, decât orice nenorocire.

Pot să treacă peste el cât de sălbatic picioarele oamenilor.

Şi pot să-l izbească cu valuri cât de mari nenorocirile, ca pe Iov.

Şi pot să-l învăluie uneori cât de puternice flăcările nimicitoare…

Oricât de mult timp ar ţine acestea,

totuşi, îndată, după ce au trecut flăcările şi valurile,

ba chiar şi în mijlocul lor,

sufletul se reface, se rezideşte, se înalţă nebiruit din nou, prin lucrarea puterii lui Hristos!

 

O lucrare duhovnicească în care este Hristos… O lucrare sfântă care se întemeiază pe Jertfa Lui şi se hrăneşte cu Jertfa Lui, şi se pătrunde, şi se zideşte în Jertfa Crucii Sale,

lucrarea aceea nu va putea fi nimicită niciodată, de către nici o putere vrăjmaşă.

Oricât ar încerca duhul cel rău prin lovituri din afară sau prin dezbinări dinlăuntru – fiindcă este a Domnului, lucrarea aceea va rezista. Flăcările o vor sfinţi şi o vor curăţi şi ea se va desăvârşi tot mai mult. Căci Domnul o zideşte iarăşi.

Anii grei vor trece

şi uneltele vrăjmaşului se vor uza şi se vor pierde,

iar materialul slab se va lepăda,

– dar ceea ce este curat şi viu în ea, din Dumnezeu, se va reface iarăşi cu siguranţă.

 

Hristos zideşte mereu.

Hristos lucrează neîncetat.

Hristos nu-Şi lasă niciodată Lucrarea Sa să se dărâme de tot.

Vor obosi şi se vor pierde dărâmătorii, dar Meşterul şi Ziditorul Bisericii Sale nu va obosi, nici nu va fi înfrânt (1 Petru 2, 5; Efes. 2, 10).

Vor părăsi-o poate lucrătorii obosiţi şi descurajaţi,

dar El nu-Şi va lăsa niciodată Lucrarea Sa, ci o va duce până la împlinirea fericită şi strălucită a planului Său pentru care a început-o.

Iată ce măreţ se desfăşoară în mijlocul omenirii, prin veacuri, Lucrarea Bisericii Sale!

Biruitoare şi curată, Moştenirea şi Sămânţa Jertfei lui Hristos trece prin toate, ca soarele printre nori.

Nimic n-o poate nici întuneca şi nici nimici.

Ce este în ea viu şi curat străluceşte; ceea ce este mort şi întinat arde şi se spulberă, dar nimic nu o va abate de la calea ei, până când nu-şi va împlini chemarea pentru care a fost rânduită.

Căci binecuvântat este Hristos, Meşterul şi Ziditorul ei…

şi binecuvântaţi sunt cei care lucrează frumos şi curat, împreună cu El, la desăvârşirea Lucrării lui Dumnezeu (1 Cor. 3, 9-10).

Şi binecuvântate sunt pietrele vii şi ascultătoare cu care o zideşte şi o înfrumuseţează Dumnezeu-Duhul Sfânt.

 

Da, binecuvântat să fie Numele Tău, Doamne Iisuse, Marele Ziditor al Casei Tatălui!…

Binecuvântată să fie Jertfa Ta cea scumpă pe care se zideşte şi prin care trăieşte şi se desăvârşeşte statornic şi frumos această Casă Sfântă, care este Biserica şi Lucrarea Ta!

Te rugăm, grăbeşte la împlinirea ei, pentru ca Lucrarea aceasta să fie plină de strălucire veşnică, spre slava Tatălui, Făcătorul nostru.

Trimite mereu de la Tatăl pe Duhul Sfânt, Care să aducă şi să aşeze mereu tot mai multe pietre scumpe în zidurile Bisericii vii,

până când vor fi cuprinse în ea toate marginile pământului. Şi toate neamurile omenirii, pe totdeauna.

Să nu rămână afară dintre zidurile ei nimeni, ci înlăuntrul lor să se mântuiască orice suflare pe care ai izvorât-o Tu.

Astfel vor fi risipite pe totdeauna puterile întunericului şi negurile rătăcirilor,

şi amărăciunile tuturor dezbinărilor dintre noi.

Ridică, Doamne Iisuse, cât mai mulţi şi mai buni împreună-lucrători cu Tine la împlinirea acestei Slăvite Zidiri

şi rânduieşte vremi de pace şi libertate în care să se poată grabnic şi fericit împlini totul.

Amin.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

Fiul meu, desăvârşirea e nălţimea sfântă care

îţi aduce-a fericirii nemaitulburată stare

când, scăpat şi de povară, şi de-a răului putere,

umbli numai prin credinţă, nu mai umbli prin vedere!

22 decembrie – Psalmul 146, v. 8: Domnul îndreaptă pe cei încovoiaţi

Pe măsură ce sufletul credincios pătrunde în cunoaşterea lui Dumnezeu şi se adânceşte în pătrunderea lucrării Sale tainice, pe măsura aceasta el descoperă cu uimire cât de departe sunt gândurile lui Dumnezeu de gândurile oamenilor – chiar şi de ale acelora care se pretind credincioşi.

Cât de departe sunt căile Lui de ale oamenilor

şi felul Lui de a fi de al lor!…

Cu ce bucurie văd ochii credinciosului că Domnul Dumnezeu, Acela Care a făcut cerurile şi pământul, marea şi tot ce este în ea – Îşi ţine credincioşia şi statornicia, şi făgăduinţele Sale în veci, făcând dreptate celor asupriţi,

– chiar dacă cel asuprit este un necredincios, iar cel asupritor un credincios al Său!

 

Dumnezeu dă pâine celor flămânzi, indiferent dacă gura flămândă Îi mulţumeşte sau Îl înjură…

Dumnezeu izbăveşte pe cei robiţi, ori de câte lanţuri şi depărtări ar fi ei ţinuţi…

Dumnezeu deschide ochii orbilor, oricât de puternic ar fi ei lipiţi sau legaţi…

Dumnezeu îndreaptă pe cei încovoiaţi, oricât de lung timp au umblat astfel şi sub orice apăsare s-ar fi urâţit ei.

Dumnezeu iubeşte pe cei neprihăniţi, oricât de puţin pot ei ajunge prin toate eforturile lor, adesea zdrobitoare, la această stare de neprihănire.

Dumnezeu ocroteşte pe cei străini, cu atât mai mult cu cât bucuria primirii de oaspeţi ajunge tot mai rară, şi uliţele, tot mai pline de câini.

Dumnezeu sprijineşte pe orfan şi pe văduvă totdeauna, dar mai ales atunci când cei apropiaţi îi uită şi cei mai mulţi îi nesocotesc…

Şi Dumnezeu răstoarnă calea celor răi în aşa fel că, tot ce plănuiesc ei nimicitor, se întoarce asupra celor credincioşi tocmai spre binele acestora.

Căci Domnul împărăţeşte în veci şi El are nu numai grija aceasta, dar şi puterea prin care s-o facă

şi înţelepciunea prin care să o ştie.

 

Cât de minunată este dragostea şi mila Domnului cu care lucrează El cu cei încovoiaţi, îndreptându-i!

Când sufletele ajung împovărate de îngrijorări, El le ridică, uşurându-le umerii împovăraţi.

Când credinciosul ajunge bolnav de un păcat ascuns, Domnul îl vindecă prin lacrimi.

Când duhul împovărat de îndoieli nu mai poate merge drept, Domnul îl întăreşte să poată iarăşi.

Când picioarele se încovoaie şi mâinile obosesc, Domnul le înviorează cu întărire şi sănătate.

Când adunarea este chinuită de dezbinări, de lenevie, de slăbiciuni, de paralizie duhovnicească, de tot felul de neputinţe, şi starea ei este aşa că oricine se uită la aceasta clatină din cap şi doreşte să scape cât mai repede de acolo, Domnul îi vine în ajutor, înnoindu-i sufletele şi puterea.

Gârbovenia păcatelor, sub care umblă încovoiaţi toţi cei ajunşi într-o astfel de stare, le alungă toţi prietenii lor şi le îndurerează toată familia, dar Domnul ajută celor bolnavi, ridică pe cei căzuţi şi are milă de toţi.

Oricine merge odată acolo nu doreşte să mai meargă niciodată, dar Domnul nu-i părăseşte, fiindcă El Şi-a vărsat Sângele pe Golgota pentru ei, ci îi cheamă şi-i aşteaptă me-reu, până când mai este o nădejde pentru ei.

Şi oricine încearcă odată să-i descovoaie pe nişte astfel de gârboviţi şi vede cât de cu neputinţă este aceasta, oboseşte şi se depărtează curând. Numai Domnul nu!

 

Gârbovenia sufletească este nespus mai urâtă şi mai greu de vindecat decât cea trupească. Totuşi Domnul nu oboseşte iertând şi încercând să-i vindece.

O, ce privelişte tristă este un suflet care,

în loc să stea drept şi să meargă frumos,

stă gârbov şi merge încovoiat sub povara unui păcat ascuns – sau a mai multora – în timp ce Domnul şi fraţii se tot luptă să-l îndrepte.

Ce jalnică este starea când şi mai multe suflete ale aceleiaşi familii au ajuns astfel – şi orice nădejde de vindecare pare pierdută pentru ei!

Dar după ani de încercări şi după ce toţi au pierdut nădejdea de a-i mai îndrepta, totuşi o singură scăpare mai poate fi: minunea lucrării lui Hristos.

Deci să nu-i părăsim de tot niciodată pe cei ajunşi astfel! Ci să strigăm către Domnul, cu atât mai mult cu cât starea lor e mai rea.

 

Preabunule Doamne, Milostiv şi Răbdător,

Care, plin de îndurare, priveşti spre toţi cei apăsaţi…,

Care pe aceştia i-ai chemat mai duios să vină la Tine,

Te rugăm, ai milă de toţi cei osteniţi şi împovăraţi!…

Osteniţi de a mai merge pe urmele Tale şi împovăraţi cu păcate care îi încovoaie şi-i nefericesc!

Ai milă de ei, Doamne!

Vino, Doamne Iisuse, cu mare putere în ajutorul lor

şi trimite peste ei duhul Tău vindecător care să-i îndrepte.

Înlătură, Doamne, boala din fiinţa lor.

Înlătură păcatul ascuns care le închirceşte şi le anchilozează tot mai nefericit sufletul, înţepenindu-l în neascultare, în nepăsare, în îndărătnicie şi în pierzare.

Trimite peste toată familia şi adunarea care sunt atinse de boala aceasta duhul sănătăţii şi al vindecării depline.

Trimite duhul îndreptării şi al pocăinţei…

şi trimite duhul puterii şi al curăţiei.

Ca sănătoşi la învăţătură şi la credinţă, să fie şi la fapte sănătoşi.

Amin.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Închină-te şi mulţumeşte lui Dumnezeu şi toată ziua s-o petreci în cuviincioasă îndeletnicire!»

 

Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă

 

*

 

«Rugăciunea este cheia ce deschide inima omului pentru Dumnezeu, pentru darurile lui Dumnezeu.»

 

Preot Iosif Trifa

 

*

 

Nu poţi merge drept în viaţă şi nu poţi să izbuteşti

dacă tu pe rugăciune nu cauţi să te sprijineşti!

 

 

Cântarea Psalmului 146

 

Un psalm al lui Agheu şi Zaharia.

 

  1. Lăudaţi pe Domnul

toţi, întotdeauna,

laudă pe Domnul,

suflete, întruna,

suflete al meu, pe Domnul laudă-L întruna!

 

  1. Voi slăvi pe Domnul

cât trăiesc pe lume,

cât voi fi cânta-voi

Marele Său Nume,

Dumnezeul meu, cânta-Ţi-voi Marele Tău Nume.

 

  1. Nu te-ncrede-n cei mari,

căci ei n-au putere,

  1. Trec ca o suflare

şi-orice plan le piere,

orice planuri ce fac dânşii pier, când omul piere.

 

  1. Fericit e-acela

ce-ajutor Îl are

pe Domnul lui Iacov,

Dumnezeul Tare,

fericit e-acel ce-şi pune-n El nădejdea tare!

 

  1. El făcut-a cerul,

El, pământ şi mare,

căci pe veci Îşi ţine

marea-I îndurare,

cu credincioşie-Şi ţine marea-I îndurare.

 

  1. Pe-asupriţi, de-a pururi

El i-ndreptăţeşte,

la flămânzi dă pâine,

robii-i izbăveşte,

pe toţi prinşii şi-asupriţii Domnu-i izbăveşte.

 

  1. Dă le orbi vederea,

gârbovii i-ndreaptă,

Domnu-i bun cu-aceia

ce-I ţin calea dreaptă,

El iubeşte-n veac pe-aceia ce-I ţin calea dreaptă.

 

  1. Pe străini păzeşte,

pe orfani i-ajută,

dar răstoarnă calea

celor răi, pierdută,

la cei răi răstoarnă Domnul calea lor pierdută.

 

  1. Domnu-mpărăţeşte

veşnic cu tărie,

Domnul tău, Sioane,

stă pe veşnicie.

Lăudaţi pe Domnul, El e Domn pe veşnicie!

 

*

*   *

 

«Eu n-aş fi nimic, Doamne, dacă Tu n-ai fi în mine!»

 

Fericitul Augustin

21 decembrie – Psalmul 146, v. 2: Cât voi trăi…, cât voi fi

Împlinirea legământului făcut lui Dumnezeu este o datorie care nu se sfârşeşte decât o dată cu viaţa. Este o datorie sfântă care trebuie plătită neîncetat, dar nu trebuie socotită ca achitată definitiv decât când sufletul a trecut în veşnicie.

Cine spune: Am plătit destul; mai plătească şi altul! – acela este un om netrebnic şi nevrednic înaintea lui Dumnezeu.

Cine se reazemă numai pe ceea ce a plătit tatăl său, sau fraţii săi, sau copilul său – şi mândrindu-se cu acestea nu mai caută el însuşi şi nu mai vrea să facă nimic pentru Dumnezeu, dar se robeşte lumii şi firii pământeşti – acela se înşală şi se pierde singur.

Familia sa se va mântui, dacă este într-adevăr credincioasă până la sfârşit, dar el se va pierde.

Se va mântui părintele său şi fratele său, şi soţul său, şi fiul său credincios – dar fiul, sau fratele, sau soţul, sau părintele nevrednic şi nestatornic se va pierde.

Căci fiecare îşi va purta osânda (sau meritul) lui însuşi.

Neprihănirea celui neprihănit va fi (numai) peste el,

iar răutatea celui rău va fi (numai) peste el (Ezec. 18, 20-24).

 

De aceea oricine se învârtoşează faţă de Dumnezeu, fălindu-se cu meritele familiei sale, cu ale înaintaşilor săi,

ori cu ale acelora din familia sa, care, luptând, suferind şi străduindu-se, s-au făcut vrednici într-o oarecare măsură faţă de Domnul – dar el însuşi nu se smereşte şi nu luptă, acela să fie atent şi să ia seama, ca să nu se înşele singur.

Să ia bine seama că nimeni nu va fi scutit niciodată de datoria sa personală faţă de Dumnezeu, chiar dacă toţi ai lui ar fi sfinţi înaintea lui Dumnezeu. Ba chiar cu atât mai mult!

Cine a avut în familia sa un om sfânt, acela este şi mai obligat să fie şi el astfel.

Numai un om nevrednic poate să se ridice îndărătnic în faţa Domnului şi să-I spună: Noi Ţi-am dat destul!

 

Cât vom trăi şi cât vom fi, fiecare dintre noi trebuie să considerăm ca o mare cinste şi ca un mare har posibilitatea de a-L lăuda pe Dumnezeu şi de a-I putea sluji Lui.

Vai de noi când am ajuns să gândim că nu mai suntem datori să mai lăudăm pe Dumnezeu cu tot preţul vieţii noastre!

Dar pe Dumnezeu Îl lăudăm cu adevărat numai cât vom trăi şi vom face voia Sa şi cât vom fi în lumina Lui.

Îndată ce nu mai trăim duhovniceşte,

adică îndată ce încetăm viaţa de ascultare şi de rodire curată a Duhului Sfânt

şi îndată ce nu mai suntem în lumină,

şi nu mai avem părtăşie cu Hristos şi cu Lucrarea Lui,

să ştim că slujba noastră cea bună a încetat.

Laudele noastre cele vrednice şi plăcute înaintea Domnului s-au stins.

Iar în viaţa şi în inima noastră încep să dea roade lăstarii înveninaţi ai vechii firi lumeşti de care părea că scăpasem odată.

 

Sufletul meu şi fiul meu, suferă şi te luptă şi tu până la moarte ca un bun ostaş al lui Hristos,

adică aşa cum tu însuţi te-ai legat să faci!

Şi nu te rezema niciodată pe ce au făcut vreunii dintre cei apropiaţi ai tăi, dar nici măcar pe ceea ce ai făcut tu până astăzi, oricât de mult ar fi aceasta,

pentru că oricât de mult ai face, tu n-ai să poţi face decât ce erai dator să faci.

Şi fereşte-te chiar şi în inima ta să ridici vreun gând înaintea lui Dumnezeu pentru toate acestea,

căci în clipa aceea poţi pierde totul.

 

Preaslăvite Doamne, Împăratul şi Stăpânul meu,

eu sunt doar un biet vas netrebnic, făcut de Mâna Ta şi de mila Ta, spre a-Ţi sluji de laudă slavei Tale.

Nu mă lăsa, Doamne niciodată să mă înşele vrăjmaşul şi să mă ridic împotriva Stăpânului şi Făcătorului meu cu îndărătnicie şi cu nesupunere!

Nu mă lăsa, Doamne, să mă laud cu puţinul şi nevrednicul meu talent,

nici cu netrebnicul meu merit.

Căci, chiar dacă aş fi făcut ceva pentru Tine, aceasta nu numai că se datorează în întregime harului Tău, fiindcă eu sunt gol şi slab,

– dar nu este nici aşa de mult şi nici aşa de curat cum eram dator să fi făcut!

Cu atât mai mult nu mă lăsa să mă bizuiesc sau să mă laud cu ceea ce au făcut alţii pentru Tine,

ci dă-mi totdeauna un duh smerit şi râvnitor, ca să fac mereu cât mai mult şi cât mai bine voia Ta,

simţind cu ruşine că niciodată n-am făcut nici măcar cât eram dator să fac.

Amin.

WhatsApp chat