Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Gradinaru Dragos

Author Archives

8 februarie – Cuvintele gurii şi cugetele inimii

8 februarie – Psalmul 19, v. 14: Cuvintele gurii şi cugetele inimii

… Iar după ce ai privit la ceruri, ascultând glasul lor,

după ce te-ai uitat peste pământ ca să vezi lucrările desfăşurate de Slava lui Dumnezeu,

după ce te-ai încredinţat astfel de existenţa Lui,

de prezenţa Lui,

de judecăţile Lui…

şi de atenta veghere permanentă a Lui asupra tuturor celor ce trec şi se petrec peste pământ şi peste cer (Rom. 1, 19-21),

— vei ajunge neapărat la tine însuţi.

Vei ajunge la cuvintele gurii tale şi la cugetele inimii tale,

adică la tot ce cuprinzi în fiinţa ta şi exteriorizezi din ea,

în existenţa şi mişcarea ta,

unde eşti şi cât eşti.

 

Vei ajunge să vezi ce însemnezi tu pe pământ

şi ce spun „cerurile“ tale, adică lumea ta duhovnicească,

cugetele minţii şi inimii tale,

ce spun cuvintele gurii, adică realizările trăirii tale,

şi ce mărturisesc lucrările mâinilor tale şi urmele paşilor tăi zilnic printre oameni

sau pe sub ei

sau peste ei!

Vei ajunge să vezi cum se văd şi cât se văd realizările şi intenţiile tale,

cum apar cuvintele şi cugetele inimii tale,

în lumina curăţiei revărsate de slava lui Dumnezeu

şi în condiţiile cerute de vrednicia lucrărilor Lui!

Vei ajunge să vezi că fără o atentă cercetare a întregii tale fiinţe şi lucrări, nu vei putea ajunge niciodată la cunoaşterea adevărului despre nimic.

Nici despre Dumnezeu,

nici despre căile şi lucrările Sale,

nici despre starea şi rostul nostru.

Iar dacă nu avem această cunoaştere, cum vom putea umbla sănătos?

Cum vom putea vorbi drept?

Cum vom putea cugeta cinstit?

Şi cum vom putea ajunge bine?

 

Drag suflet de om, oricine ai fi: bătrân sau tânăr

şi oricum ai fi: credincios sau necredincios, —

ia bine seama asupra tuturor acestor lucruri de mai sus!

Căci acestea sunt condiţiile vieţii sau ale morţii tale,

ale fericirii sau ale nefericirii tale,

în toată existenţa ta trecătoare şi eternă.

Înainte de orice alte obligaţii pe care le-ai avea pe pământ faţă de vreo fiinţă sau faţă de vreo idee,

tu ai cea mai dintâi obligaţie faţă de Creatorul fiinţei tale.

Nu neglija această obligaţie

şi nu mai amâna împlinirea cerută de ea.

Viaţa asta pe pământ este atât de scurtă şi de nesigură pentru toţi,

iar moartea, atât de grabnică şi de sigură pentru fiecare din noi.

Nu mai amâna!

Trage-ţi cuvintele gurii şi cugetele inimii tale în faţa judecăţii adevărului şi nu le cruţa.

Aruncă-ţi-le în lumina voii lui Dumnezeu şi priveşte-le cum apar.

Condamnă cu asprime ce este vrednic de condamnat.

Aruncă ce este vrednic de lepădat.

Încurajează ce este sfânt.

Şi aşază totul sub ascultarea sfinţitoare a Crucii lui Iisus,

spre o şi mai deplină realizare, în umbra şi în lumina ei.

Atunci şi „cerurile“ tale, inima şi gândurile tale, duhul şi sufletul tău, adevărul şi iubirea din tine — vor spune slava lui Dumnezeu. Şi vor sluji acesteia cu toate intenţiile şi realizările tale.

Atunci şi „pământul“ tău, adică fiinţa ta trupească, umblând în înfrânare şi vrednicie, va mărturisi tot mai frumos despre lucrările lui Hristos, spunând:

 

Slavă veşnică Ţie, Unuia, Dumnezeul şi Tatăl nostru,

Făcătorul cerului şi al pământului,

al celor spirituale şi al celor materiale,

al celor de Sus şi al celor de jos…

Cu toată lumea fiinţei mele doresc să mă închin Ţie şi să trăiesc umblând în ordinea şi ascultarea rânduielilor Tale.

Cu toate cuvintele gurii şi cugetele inimii mele doresc să Te slăvesc şi să Te mărturisesc şi eu numai pe Tine,

fiind încredinţat că singura şi adevărata fericire pentru mine izvorăşte numai din ascultarea deplină a voii Tale. Şi stă în trăirea mea deplină în lumina voii Tale, Doamne.

Ajută-mă, Te rog, la aceasta.

Amin.

 

 

 

 

 

 

Cântarea Psalmului 19

 

Un psalm al lui David. Către mai-marele cântăreţilor

 

  1. Cerurile-ntregi spun slava

Domnului cea mare

şi întinsul lor vesteşte

marea Lui lucrare.

  1. O zi spune altei zile

acest lucru-ntruna

şi o noapte dă la alta

ştire-ntotdeauna.

 

  1. Toate-acestea fără vorbe

care să răsune

  1. Dar puterea lor răzbate

marginea de lume.

El în ceruri a-ntins cortul

soarelui ce iese

  1. Ca un mire din odaia

nunţii lui alese.

 

  1. Dintr-un colţ de cer la altul

faţa lui pătrunde

şi nimic de-a lui căldură

nu se poate-ascunde.

  1. Legea Domnului e sfântă,

sufletu-nsenină,

mărturia Lui e dreaptă,

dă la toţi lumină.

 

  1. Rânduielile-I curate

sunt a vieţii rază,

sfânta Lui poruncă pururi

ochii-i luminează.

  1. Frica Lui este curată

ţine pe vecie,

judecăţile-I sunt drepte,

veşnic au să ţie.

 

  1. Sunt mai scumpe ca mult aur

şi ca orice-avere,

sunt mai dulci decât e dulce

fagurul de miere.

  1. Robul Tău înţelepciunea

de la ele-şi are,

pentru cine le păzeşte

plata este mare…

 

  1. Cine-şi recunoaşte vina

cea din neştiinţă? —

iartă-mi relele de care

n-am eu cunoştinţă.

  1. Scapă-Ţi robul de-ngâmfare

şi de-a ei robie,

că-atunci fără de prihană

viaţa o să-mi fie.

 

  1. O, primeşte-mi, Doamne, glasul

meu cu îndurare,

Domnul meu, Mântuitorul,

Stânca mea cea tare…

6 februarie – Cu cel bun, Tu eşti bun, Doamne

6 februarie – Psalmul 18, v. 25: Cu cel bun, Tu eşti bun, Doamne

Nu există nici o cale a Domnului care să nu fie bună

sau să nu ducă la bine pe credinciosul care, cu o inimă bună şi smerită înaintea lui Dumnezeu, caută să trăiască în ascultarea voii Lui (1 Cor. 10, 13).

Nu există nici un lucru în care dragostea lui Dumnezeu să nu ascundă vreo binecuvântare pentru fiul şi robul smerit al Cuvântului Său (Ier. 29, 11-14).

Nu există nici o zi şi nici o împrejurare din viaţa omului bun în care Dumnezeu să nu Se arate faţă de el plin de bunătate şi de iubire.

Căci toate cărările Domnului sunt bunătate şi credincioşie pentru cei care se tem de El (2 Petru 2, 9).

 

În zilele când toate se petrec aşa cum noi le credem bune, uşor ne putem încredinţa de dovezile văzute ale bunătăţii Domnului.

Greu este însă în zilele când privim cu spaimă şi cu cutremur la întâmplări zguduitoare, care se ivesc în viaţa sau în familia câte unui om bun.

Când nenorociri grele se abat peste casa şi familia câte unui om drept, ca asupra lui Iov.

Atunci parcă se clatină din temelii şi se surpă toată încredinţarea pe care ne-o făcusem despre bunătatea şi grija ocrotitoare a lui Dumnezeu…

Despre deosebirea dintre cel drept şi cel nedrept.

Despre valoarea sau zădărnicia credinţei

despre temeinicia sau şubrezenia ei.

 

Dar aceasta este numai pentru că pe unde intră o mare durere rămân deschise toate porţile inimii.

Iar în urma ei dau năvală tot felul de gânduri blestemate şi tâlhăreşti,

care vin să prade şi să nimicească tot ce găsesc curat şi frumos în suflet.

Când Dumnezeu face câte un lucru pe care noi nu-l înţelegem acum (Ioan 13, 7), adeseori se ridică în inima noastră primejdioase gânduri de revoltă,

de cârtire şi de îndoială

şi jignim înţelepciunea lui Dumnezeu, Care lucrează în toate.

Pentru că nu înţelegem cum se poate moartea violentă a unei mame bune dintre şapte copii mici…

Sau îndelungata zăcere în nemişcare pe pat, ani de zile, a unui tată adânc credincios…

Sau atâtea altfel de lovituri neaşteptate,

sau pierderi dureroase,

sau nenorociri zguduitoare ce se petrec cu unii dintre oamenii cei mai buni şi credincioşi.

Iar pentru că nu le putem înţelege,

adesea suntem ispitiţi să cârtim..

Şi atâtea gânduri dureroase cu semne de întrebare se ridică în inimile noastre, fără răspuns.

Şi totuşi Dumnezeu este bun în toate lucrările Lui şi fără de vină în toate căile Sale!

El nu poate fi ispitit să facă rău (Iac. 1, 13). Şi oricât s-ar mira neînţelegerea noastră, totuşi, toate lucrările acestea se petrec în folosul celor care-L iubesc pe El (Rom. 8, 28).

 

 

O Marele şi Bunul nostru Dumnezeu, Te rugăm să ai nesfârşită milă de toţi credincioşii Tăi care sunt greu încercaţi şi nu pot şti ce să mai creadă când înţelepciunea Ta iubitoare va găsi necesar pentru mântuirea lor să întrebuinţeze căi pe care ei nu le pot pricepe atunci când se petrec

şi nu-i lăsa să cârtească împotriva Ta,

nici să se îndoiască de dragostea Ta faţă de ei, căci odată vor vedea adevărul Tău.

Doamne, când ochii noştri prea îndureraţi se feresc de privirile Tale,

când inima noastră prea zdrobită,

ruptă prin durere de părtăşia încrederii în Tine, parcă Te ocoleşte,

când toate gândurile noastre ne vor striga: te-ai înşelat!

— atunci, Doamne, fă să auzim mai puternic ca oricând Cuvântul Tău cel dulce şi adevărat: Eu sunt Acelaşi!… (Isaia 46, 4).

Fă, Doamne, să înţelegem că numai din cauză că noi nu cunoaştem cele ascunse din trecut şi din viitor

sau legătura dintre cele văzute şi cele nevăzute,

sau ce s-ar fi întâmplat dacă nu era asta, —

numai din această pricină ne este cu neputinţă să credem că totul este spre bine şi nu spre rău.

Fă, Doamne, să credem că n-avem dreptate să cârtim niciodată împotriva lucrărilor Tale,

ci, smeriţi şi răbdători, să ne aducem aminte despre toate dovezile Tale iubitoare de mai nainte

şi să ne aruncăm cu aceeaşi încredere în braţele Tale şi pentru viitor,

ca să fim mângâiaţi.

Amin.

 

 

Cântarea Psalmului 18

 

Un psalm al lui David, robul Domnului. Către mai-marele cântăreţilor. David a spus cuvintele cântării acesteia când l-a scăpat Domnul din mâinile tuturor vrăjmaşilor săi şi din mâna lui Saul. El a zis:

 

  1. Doamne, Te iubesc din suflet, Doamne Sfânt, Tăria mea,
  2. Tu-mi eşti Stânca, Cetăţuia şi scăparea-n vremea grea,

Tu-mi eşti, Doamne, Stânca Tare, stânca-n care mă ascund,

Scutul meu şi-ntăritura unde cei răi nu pătrund.

 

  1. Eu, «Slăvit să fie Domnul!» strig când sunt primejduit

şi de-ai mei vrăjmaşi puternici într-o clipă-s izbăvit.

  1. Mă-ncinsese-a’ morţii lanţuri şi pieirea mă-ngrozea,
  2. A mormântului şi-a morţii legătură mă ţinea.

 

  1. Dar în marea-mi strâmtorare L-am chemat pe El degrab’,

El mi-a ascultat din ceruri glasul strigătului slab.

  1. Şi-atunci, zguduind pământul, cu mânie l-a mişcat.
  2. Foc a-mprăştiat din gura-I, jar aprins a revărsat…

 

  1. S-a plecat nainte-I cerul şi S-a coborât pe nor
  2. Pe aripi de vânt plutit-a şi pe heruvim, în zbor
  3. Haină-avea din întuneric, cort — din ape şi din nori
  4. Din răsfrângerea luminii nori de foc ieşeau şi sori.

 

  1. Domnul a tunat din ceruri glas cu grindini şi cu foc
  2. Risipind săgeţi de trăznet, pe vrăjmaşi i-a-nfrânt pe loc.
  3. Atunci s-a văzut Adâncul şi-ale lumii temelii,

la mustrarea Ta, o Doamne, la a’ Tale vijelii.

 

  1. El, de Sus, întins-a Mâna-I şi de jos m-a ridicat,

dintre valuri mari de ape El m-a scos şi m-a scăpat,

  1. De potrivnicul mai tare, de vrăjmaş, m-a izbăvit.
  2. Năvălise peste mine, însă El m-a ocrotit.

 

  1. El m-a scos la larg, scăpându-mi viaţa, fiindcă mă iubea.
  2. După-a mea neprihănire Dumnezeu îmi răsplătea,
  3. Căci a’ Lui cărări păzit-am şi-mpotrivă-I n-am greşit.
  4. Legea Lui şi-a’ Lui cuvinte mi-au fost dragi şi le-am păzit.

 

  1. Fără vină-am fost spre Domnul, m-am păzit de calea rea
  2. Iar El mi-a plătit aceasta după neprihana mea.
  3. Cu cel bun, Tu, bun eşti, Doamne
  4. Şi cu cel curat — curat,

însă, după stricăciunea-i, Te arăţi cu cel stricat.

 

  1. Nalţi poporul ce se pleacă şi smereşti pe cei trufaşi.
  2. Tu-mi aprinzi a mea lumină, la-ntuneric nu mă laşi.
  3. Sfărm cu Tine oşti ‘narmate şi sar zidul întărit.
  4. Tu, în tot ce faci, o Doamne, eşti în veac desăvârşit,

 

Încercat Îţi e Cuvântul, scutul nostru de-orice fel.

  1. Cine-i Dumnezeu ca Domnul, cine-I Stâncă-afar’ de El?
  2. Dumnezeul meu mă-ncinge cu puteri, ca drept să merg,
  3. Cu picioare iuţi mă face pe nălţime să alerg.

 

  1. El mi-nvaţă mâna-n lupte şi ţin arcul tare-ntins.
  2. Tu-mi dai scutul mântuirii şi mă faci de neînvins,
  3. Tu-mi lărgeşti a mea cărare, ca să n-alunec nicicând
  4. Urmăresc şi-ajung vrăjmaşii, îi zdrobesc pe toţi călcând…

 

  1. Îi zdrobesc să nu mai poată din noroi a se scula.
  2. Tu mi-ai dat putere-n lupte şi vrăjmaşu-n mâna mea
  3. Tu-mi faci pe vrăjmaşi să fugă, de pot eu să-i nimicesc
  4. Ei Te strigă, dar nu scapă…
  5. Domnul lasă să-i zdrobesc.

 

  1. Tu mă scapi din ne-nţelegeri când poporu-i mâniat,

Tu mă pui fruntaş de neamuri, iar străinu-mi stă plecat

  1. Toţi m-ascultă şi-mi cer sfaturi
  2. Vin în faţă-mi tremurând…
  3. Să trăiască veşnic Domnul, Stânca mea de orişicând!

 

O, slăvit să fie Domnul mântuirii mele mari,

  1. Dumnezeu, răzbunătorul ce-mi supune neamuri tari.
  2. Tu mă izbăveşti de-a pururi de vrăjmaşi şi-asupritori

Tu mă nalţi cu mult deasupra celor răi şi-urmăritori.

 

  1. De aceea printre neamuri, Doamne,-n veci Te-oi lăuda

Slava Numelui Tău mare totdeauna voi cânta.

  1. El dă izbăviri la Unsul şi-Mpăratul Său pe plac,

lui David şi seminţiei alor lui de-acum şi-n veac.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Viaţa aceasta este o arenă, iar cel care-i în arenă şi la lupte nu se poate bucura de tihnă, dacă vrea să fie încununat.

Deci dacă vrei să fii încununat, alege viaţa cea aspră şi plină de osteneli, ca ostenindu-te aici puţină vreme, să te desfătezi Dincolo de necontenită cinste.»

 

Sf. Ioan Gură de Aur

 

5 Februarie – Eu am strigat: «Slăvit să fie Domnul!»

5 februarie – Psalmul 18, v. 3: Eu am strigat: «Slăvit să fie Domnul!»

De atunci de când fericitul psalmist a strigat slăvitul Nume al Domnului şi îndată a fost izbăvit de vrăjmaşii lui, —

o, câte nenumărate mii de credincioşi ai Domnului au mai strigat, cu o astfel de credinţă, Numele Lui cel Tare, în primejdii

şi îndată i-a izbăvit El.

În toate veacurile şi în toate popoarele, o, cât de nenumărate mii au fost aceştia!…

Toţi aceştia sunt şi vor fi veşnic nişte dovezi vii,

nişte mărturii puternice ale dumnezeirii Sale, în faţa tuturor acelora care, cu o totală lipsă de cunoaştere şi de pricepere,

îndrăznesc să spună: Nu este Dumnezeu!

Noi, cei care, când am fost înconjuraţi de legăturile robiei,

şi îngroziţi de valurile pieirii,

şi înfăşuraţi de îngheţul mormântului,

şi prinşi de lanţurile morţii,

am strigat după ajutorul Numelui Său Sfânt

şi am fost izbăviţi, —

cu ce bucurie am strigat: Slăvit să fie Domnul!

 

Când, doborât de tot, am strigat şi eu: izbăveşte-mă, că nu mai pot, Doamne,

ridică-mă, că nu mai pot, Iisuse,

opreşte-i, că nu mai pot, Mântuitorul meu, —

El mi-a auzit strigătul care n-avea nici măcar tăria şoaptei

şi îndată mi-a trimis răspunsul Lui: vânturile s-au liniştit,

valurile s-au oprit,

vuietul a încetat deplin —

şi s-a făcut o linişte mare (Mat. 8, 26).

Iar eu am strigat uimit: Slăvit să fie Domnul!

 

Slăvit să fie Domnul  — o, ce cuvinte scumpe şi pline de recunoştinţă sunt acestea!

De câte ori le-am plâns,

le-am strigat,

le-am şoptit

sau le-am cântat, plin de bucurie sau de uimire,

cu ochii plini de lacrimi

şi cu mâinile uscate, întinse spre cer,

încă tremurând între teamă şi izbăvire!

 

Slăvit să fie Domnul, — ce strigăt fericit este acesta când fiinţa mea întreagă se alipeşte de Sânul cel plin de iubire al Preaiubitului meu Mântuitor

şi când Inima Lui o aud bătând atât de cald, de puternic, de dulce şi iubitor, atât de aproape de buzele mele,

de lacrimile mele,

de rănile şi de singurătatea durerii mele…

 

Slăvit să fie Domnul, Care mi-a adeverit şi mie, când am strigat după El, că este Viu şi Adevărat, Puternic şi Iubitor în vecii vecilor.

Fiindcă şi eu aveam nevoie să-L cunosc şi din vedere, nu numai din credinţă.

De aceea m-a dus în locuri şi în împrejurări fără de care niciodată n-aş fi putut avea faţă de Dumnezeu nici încredinţarea, nici cunoaşterea şi nici recunoştinţa pe care acolo le-am dobândit.

Slăvit să fie Domnul, Care astfel, în fiecare neam şi în fiecare rând de oameni,

în fiecare timp şi în fiecare împrejurare,

Se arată Viu şi clar multora dintre ei,

pe care apoi îi trimite către ceilalţi spre a mărturisi cu tărie despre El…

despre minunile săvârşite cu grabă şi cu mare putere în ajutorul lor.

Astfel, cei care îi aud şi cred pot avea nu numai o cunoaştere vie despre Dumnezeu, dar şi nădejdea şi dovada că El le poate veni şi lor în ajutor la nevoie.

Iar celor care nu vor voi să creadă pe mărturia vie a celor izbăviţi, aceştia să le slujească totuşi de mărturie acuzatoare în Ziua Judecăţii tuturor.

 

Slăvit să fii Tu, Domnul şi Mântuitorul sufletului şi al trupului meu,

strig şi eu neîncetat, Iisuse Doamne, unindu-mi glasul recunoştinţei mele cu toţi ceilalţi ai Tăi

care, cu un cuget vrednic de crezare

şi cu un trup ce mai poartă încă pe el urmele morţii din care au fost scăpaţi numai de Tine, preamăresc Marele Tău Nume Izbăvitor.

Căci dacă Tu n-ai fi Viu şi Adevărat, aceste mărturii n-ar mai exista astăzi printre cei vii…

 

Slăvit să fii Tu, Doamne, în veci, strigăm din toată inima, lăudăm Numele Tău Care ne-ai izbăvit,

zdrobind dinţii leilor,

zguduind munţii,

despicând marea

şi sfârmând porţile mormântului.

 

Slăvit să fii Tu, Doamne, — niciodată nu vom uita nici una din minunile Tale făcute cu noi şi între noi!

Totdeauna vom ridica mâinile pe care Tu ni le-ai dezlegat în faţa lumii întregi, până vom coborî în mormânt

şi vom striga adeverind: noi n-am mai trăi, dacă n-ar fi fost El, Viul şi Puternicul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru.

Slăvit să fie Sfântul Lui Nume în veci!

Amin.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Nu ne putem înălţa mai curând spre Dumnezeu decât când avem mereu privirea aţintită în sus şi întreţinem o dorinţă neîntreruptă către şi mai sus, nemulţumindu-ne cu ce am câştigat, ci considerând ca o pierdere dacă nu ajungem mai sus.»

 

Sf. Grigorie de Nissa

 

*

 

Orişicare-i osebirea dintre-o viaţă şi-altă viaţă

n-află unul numai bine

şi-altul numai rău în faţă,

are Dumnezeu de grijă de-unul azi,

de altul mâine,

fără nici o bucurie însă nimeni nu rămâne!

4 Februarie – Te iubesc din inimă, Doamne

4 februarie – Psalmul 18, v. 1 : Te iubesc din inimă, Doamne

O, ce dulci şi fericite sunt aceste cuvinte, izvorâte din marea recunoştinţă a sufletului care s-a bucurat de o strălucită izbăvire din partea lui Dumnezeu!

Nu există o mai mare fericire pe pământ

şi nici o mai adâncă dovadă a adevăratei încredinţări despre puterea şi iubirea Domnului nostru Iisus Hristos, Viul nostru Dumnezeu şi Mântuitor (Ioan 20, 28).

Şi nici nu mai există o stare pământească mai înaltă decât aceea,

trăită mai mult în cer decât pe pământ,

pe care o atinge sufletul care, la grea cumpănă fiind, strigă către Dumnezeu

şi vede cum puterea Lui intervine limpede şi îndată pentru el,

punând în mişcare pe toţi cei care trebuie să rezolve văzut ceea ce el ceruse nevăzut lui Dumnezeu.

Toţi cei pe care Dumnezeu îi pune în slujba lui în clipa aceea, nu ştiu nimic. Ei simt numai că trebuie să facă totul pentru el.

Chiar dacă în trufia lor dispreţuiesc pe acela în folosul căruia lucrează,

ei nu pot face decât aşa cum îi mână Dumnezeu.

Spre a împlini rugăciunea omului Său

şi voia Lui.

3 Februarie – Oamenii lumii acesteia

3 februarie – Psalmul 17, v. 14: Oamenii lumii acesteia

 

Ce bun lucru este pentru orice om cumpătat când, prin felul muncii lui sau prin al firii sale, se poate ţinea cât mai departe de oamenii lumii acesteia.

De mulţimea gălăgioasă şi stricată.

De tovărăşiile desfrânate şi pierzătoare.

De societatea zgomotoasă şi uşuratică.

De anturajul vicios şi blestemat al oamenilor lumeşti.

Al acelui fel de oameni care, în orice loc şi cu orice ocazie, se dedau la desfrânare,

atât cu vorbele gurii,

cât şi cu mişcările privirii,

şi cu gesturile mădularelor,

şi cu toate expresiile fiinţei lor.

Al acelui soi de oameni care sunt plini de orice fel de prefăcătorie în orice stare a vieţii lor.

 

Aceştia, dacă sunt fraţi, sunt fraţi prefăcuţi.

Dacă sunt soţi, sunt soţi prefăcuţi.

Dacă sunt prieteni, sunt prieteni prefăcuţi.

Şi tot prefăcuţi sunt şi când sunt credincioşi, evlavioşi, bisericoşi, „binefăcători“, „colaboratori“. Sau orice altceva.

Fericit este oricine crede şi ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, care îl sfătuieşte pe orice om să se ferească de căile acestora,

de sfaturile lor

şi de tovărăşia lor, mai înainte de a face vreun pas spre însoţirile lor blestemate şi pierzătoare (Mat. 7, 13).

Fericit este orice om care, prin puterea lui Dumnezeu şi prin sinceritatea legământului său cu Hristos, o rupe cu felul nelegiuit de vieţuire al oamenilor lumeşti.

Şi, intrând în ascultarea de voia lui Dumnezeu, ajunge în frăţietatea sfântă a oamenilor evlavioşi, care, sub ascultarea Bisericii (Mat. 18, 17), umblă în dragostea frăţească, pe căile sfinţeniei, înfrânării, evlaviei şi credinţei Domnului nostru Iisus Hristos,

şi aduc roadele Duhului Sfânt (Gal. 5, 22-23),

şi se fac părtaşi binecuvântărilor Sale.

 

Un astfel de suflet are ca îndreptar de viaţă învăţătura sănătoasă a Bisericii şi a Bibliei.

Are ca prieteni şi însoţitori pe fraţii de aceeaşi credinţă.

Iar bucuria şi plăcerea sa este să facă în orice fel voia cea bună a lui Dumnezeu.

Când sfinţii din ţară, adică sufletele alese, sunt prietenii cuiva, prietenia lor nu numai că îi este de un ajutor sfânt ca să aducă roade pentru Dumnezeu şi pentru mântuirea sa, ci îi este şi un scut puternic împotriva rătăcirilor, căderilor şi primejdiilor de tot felul. În care cad toţi ceilalţi care n-au acest scut. Sau se despart de el.

Însă vai de sufletele slabe şi nepăsătoare care nu ascultă de buna îndrumare la timpul când sunt sfătuiţi sau mustraţi, ca să nu se piardă.

Vai, mai ales, de sufletele tinere pe care tovărăşiile rele le trag mai grabnic şi mai uşor spre felul pierzător al oamenilor lumii acesteia.

Căci locul unde sunt duşi este un îngrozitor mormânt sufletesc,

şi o înecăcioasă mocirlă pierzătoare,

şi un iad chinuitor şi veşnic.

 

Dragă suflet tânăr, fereşte-te de duhul străzii,

de tovărăşia zgomotoasă şi vagaboandă a flecarilor lumeşti,

de ispita alergării după bancuri,

după desfrânări,

după patimi şi plăceri vinovate,

după tot ce iubesc şi practică oamenii lumeşti.

Căci în toate acestea este veninul păcatului, care te va ucide trupeşte şi sufleteşte.

Iar dacă te găseşti în această pierzătoare stare, ascultă îndată, vino chiar acum la Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul sufletului tău,

predă-te Lui şi alipeşte-te de credincioşii Săi.

Domnul Iisus Hristos te va curăţi de păcatele tale.

Îţi va da o minte nouă şi o inimă nouă.

Te va uni cu voia Sa şi cu Biserica Sa cea vie.

Iar tu vei deveni o creatură sfântă şi vrednică de pământ şi de cer.

 

Preadulcele nostru Mântuitor, Iisuse Doamne, Care ai venit în lumea aceasta să ne chemi şi să ne smulgi din felul deşert de vieţuire al oamenilor lumeşti (Luca 19, 10; Efes. 2, 4-5),

ai milă de toţi cei care mai zac încă în această moarte sufletească.

Şi trezeşte-i la o viaţă nouă şi sfântă cu Tine şi cu Biserica Ta cea vie şi dreaptă.

Iar pe cei pe care i-ai trezit, păzeşte-i, Te rugăm, Iisuse Doamne, spre a nu mai fi ispitiţi şi atraşi din nou în ceata cea nelegiuită şi în felul cel pierzător de suflet al lumii acesteia.

Ci, credincioşi şi biruitori, să-Ţi urmeze Ţie până la moarte.

 Amin.

 

 

Cântarea Psalmului 17

 

O rugăciune a lui David

 

  1. Doamne Bun, ascultă-mi, Doamne, pricina nevinovată

şi strigarea rugăciunii din neprefăcuta gură.

  1. Să se facă-a mea dreptate înainte-Ţi arătată,

ai Tăi ochi preasfinţi mă vadă. De dreptatea mea Te-ndură.

 

  1. Să mă-ncerci şi zi şi noapte, n-afli-n duhul meu minciună:

că ce-mi iese de pe buze, mi-e şi-n gânduri, ca-n cuvinte.

  1. Iar în legătura cu-alţii, după-a Ta povaţă bună,

mă feresc de-asupritoarea cale-a celor fără minte;

 

  1. Paşii mei pe-a Ta cărare merg mereu cu neclintire.
  2. Ţie strig, ascultă, Doamne, înspre glasul meu Te-apleacă
  3. Şi-mi arată bunătatea, Cel ce dai adăpostire

celor asupriţi când răii caută răul să li-l facă.

 

  1. Mă păzeşte ca lumina ochilor cu-a-Tale-arípe
  2. de vrăjmaşii mei de moarte şi de ura lor cea mare,
  3. Că li-e inima închisă şi-s făloşi în orice clipe,
  4. Mă pândesc şi mă-nconjoară la pământ să mă doboare.

 

  1. Parc-ar fi un leu ce-ntruna după pradă stă la pândă.
  2. Scoală, Doamne,-aţine-i calea, îl doboară şi mă scapă,

scapă-mă de toţi vrăjmaşii şi de-a urii lor osândă;

cu-a Ta sabie-ascuţită de-al lor sânge Tu-i adapă.

 

  1. Izbăveşte-mă Tu, Doamne, de-aceşti oameni care-n lume

parte au în viaţa asta de belşug şi desfrânare,

cărora le-ngădui, Doamne, bunătăţi fără de nume

de-şi îmbuibă şi urmaşii cu prisosul lor cel mare.

 

  1. Iar eu, Doamne, în curata, sfânta nevinovăţie

voi vedea pe totdeauna Faţa Ta cea strălucită:

când mă voi trezi din noaptea ce-a trecut pe veşnicie

mă voi sătura de Chipul şi de Faţa Ta Slăvită.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Precum nu e cu putinţă să treacă cineva marea cea mare fără corabie, aşa nu poate trece cineva la dragoste fără temere. Marea cea furtunoasă aşezată între noi şi raiul spiritual o putem trece numai în corabia căinţei, condusă de vâslaşii fricii Domnului. Dacă vâslaşii aceştia ai fricii Domnului nu cârmuiesc bine corabia căinţei, prin care trecem marea lumii acesteia spre Dumnezeu, ne înecăm în ea. Căinţa e corabia, temerea de Domnul este cârmaciul, iar dragostea e limanul dumnezeiesc…»

 

Sf. Isaac Sirul

 

*

 

Orişicât ar fi de lungă şi plăcută o ispită

tu te luptă ca virtutea să nu-ţi fie biruită,

căci puţini pot să reziste la asemenea ispite,

dar ce scumpă-i biruinţa şi cununa ce-o promite!

2 Februarie – Pricina nevinovată şi buzele neprefăcute

2 februarie – Psalmul 17, v. 1: Pricina nevinovată şi buzele neprefăcute

Acestea sunt cele două condiţii în care trebuie să ne înfăţişăm cu rugăciunile noastre spre Dumnezeu: să fie pricina noastră nevinovată şi buzele noastre neprefăcute.

Acestea se cere să le avem fiecare din noi când venim în faţa Sfântului Altar cu darul nostru

şi în faţa Sfântului Dumnezeu cu cererile noastre.

Pricina pentru care ne rugăm trebuie să fie nevinovată,

iar buzele cu care ne rugăm trebuie să fie neprefăcute, căci Dumnezeul nostru este Sfânt.

 

Pentru o pricină vinovată,

pentru un scop rău,

pentru o dorinţă nelegiuită,

pentru o poftă păcătoasă

şi pentru tot ce este de felul acestora,

nu trebuie să îndrăznim niciodată a ne ruga lui Dumnezeu.

Pentru astfel de lucruri trebuie să ne temem chiar şi numai a ridica spre Dumnezeu ochii şi gândul nostru.

Căci chiar şi gândul îndrăzneţ de a te ruga pentru astfel de lucruri este un păcat

şi o nelegiuire (Ps. 109,7; Prov. 28, 9; Isaia 1, 12-15).

Atunci când omul se poate ruga pentru astfel de lucruri

şi când îndrăzneşte cu neruşinare să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu pentru a I le cere,

dovedeşte că se găseşte într-o stare decăzută şi nenorocită.

 

Când o soţie se roagă să-i moară soţul ei, pentru ca ea să se poată căsători cu altul,

când un părinte doreşte să-i moară copilul, pentru ca să poată fi mai liber în umblările sale după distracţiile lumeşti

sau când cineva se roagă ca să se nenorocească vecinul lui, pentru că l-a păgubit cu ceva

ori se roagă să nu fie prins, ca să poată fura, desfrâna sau amăgi pe altul, —

acel om se roagă pentru pricini vinovate

şi se găseşte într-o stare vinovată.

Acel om să se aştepte nu ca Dumnezeu să-l asculte — căci El nu poate fi ispitit să facă răul (Iac. 1, 13) —

ci să se aştepte ca să fie el însuşi pedepsit de Dumnezeu pentru fapta asta.

Fiindcă merită cea mai aspră pedeapsă. Şi nu numai el, ci chiar şi acela care l-ar ajuta şi l-ar încuraja în astfel de rugăciuni.

 

Iar când buzele sunt prefăcute

şi când inima este nesinceră,

chiar dacă pricina pentru care se roagă este nevinovată,

nici acesta care este aşa să nu se aştepte să primească nimic de la Dumnezeu (Iac. 4, 3), fiindcă cere rău.

Când stăm să ne rugăm, prima condiţie pe care o cere Dumnezeu de la noi este să nu fim făţarnici (Mat. 6, 5; Luca 12, 1).

Nu dintr-o stare rea să ne rugăm noi pentru îndreptarea altora,

ci, înainte de a cere şi a dori ca alţii să se îndrepte, trebuie să ne îndreptăm noi înşine.

Nu cu o inimă îngâmfată,

nici cu un duh lacom sau sectar,

nici cu un gând pizmuitor sau hrăpăreţ

să rostim noi rugăciuni prefăcute.

Nu cu vorbe evlavioase şi cu cântări despre dragoste să înşelăm inimile celor lesne-crezători.

Nici să înduplecăm minţile celor neştiutori spre a stoarce un folos de la ei…

Ori cu cuvinte frumoase să căutăm a înşela auzul altora, ca să ne creadă ceea ce nu suntem.

Căci astfel de rugăciuni sunt o scârbă înaintea lui Dumnezeu şi o urâciune

şi Dumnezeu nu poate fi minţit (Ioan 2, 23-25).

 

O Judecătorul şi Cunoscătorul tuturor inimilor, Doamne Dumnezeule Sfinte,

nici o făptură nu se poate ascunde de Tine,

căci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Tăi.

Înaintea Ta tremură umbrele sub ape,

Locuinţa Morţilor este descoperită pentru Tine şi Adâncul n-are acoperiş.

Nu este întuneric în care să se ascundă acela care face răul,

nici adăpost în care să scape (Iov 26, 5-6).

Descoperită şi vinovată rămâne înaintea Ta rugăciunea aceluia care se roagă pentru o pricină vinovată sau cu nişte buze prefăcute.

O Doamne, ai milă de toţi cei care se înfăţişează înaintea Ta într-o astfel de stare rea

şi fă-i să se îngrozească şi să se căiască de acest mare păcat.

Iar mie, Doamne, Te rog dăruieşte-mi duhul smerit, cugetul curat şi buzele neprefăcute, ori de câte ori mă voi înfăţişa înaintea Ta la rugăciune.

Fă să nu doresc nimic ce nu-i după voia Ta, Doamne.

Ci să mă rog numai pentru ce iubeşti şi îngădui Tu,

într-un chip plăcut ochilor Tăi şi urechilor Tale.

Ca să-mi poţi asculta cu bunăvoinţă glasul

şi să-mi poţi împlini cu bucurie rugăciunea mea.

Amin.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«În timpul rugăciunii, orice răutate din inimă să o arunci de la tine. Şi iartă orice ai împotriva aproapelui tău. Este, de pildă, un fel de şarpe care, când merge să bea apă, înainte de ajunge la izvor, dă afară din el tot veninul. Imită şi tu iscusinţa acelui şarpe şi tot veninul amar aruncă-l din sufletul tău. Iartă-i confratelui tău o sută de dinari, ca şi ţie să ţi se ierte datoria de zece mii de talanţi.»

 

Sf. Vasile cel Mare

 

*

 

Niciodată rugăciunea de mânie însoţită,

dărnicia de trufie sau iubirea de ispită

sau credinţa de bârfire sau evlavia zgârcită,

ca şi jertfa necurată — nu-i de Dumnezeu primită.

 

*

 

Când te vei ruga, nu cere pentru tine vreo minune,

ci să ceri înţelepciunea spre-a umbla în cele bune.

1 Februarie – Idolii se înmulţesc

1 februarie – Psalmul 16, v. 4: Idolii se înmulţesc

Pe măsură ce omul şi omenirea se îndepărtează de Singurul Dumnezeu Adevărat şi de Domnul nostru Iisus Hristos, Care este puterea Adevărului (Ioan 17, 3; 1 Cor. 8, 4),

inima lor înşelată şi stricată îşi află şi îşi inventează tot mai mulţi idoli la care să se închine,

tot mai mulţi stăpâni la care să se robească,

în slujba cărora să se înjosească

şi în mocirla cărora să-şi afle noi forme de tăvăliri destrăbălate.

Satan, marele scornitor de idoli, pe măsură ce unii se învechesc, inventează alţii noi…

Şi când o înfăţişare a idolului devine plictisitoare, i-o schimbă îndată.

Pentru ca astfel, dându-i o nouă înfăţişare, să fie iarăşi atrăgător.

Şi astfel oamenii să fie mereu ţinuţi în robia lui

şi legaţi de închinarea şi slujirea lui.

 

Pe lângă idolii din vechime pe care nu i-a lepădat deloc, ci doar le-a primenit puţin îmbrăcămintea şi le-a şlefuit puţin «în stil modern» înfăţişarea şi numirile,

satan înmulţeşte mereu numărul idolilor lumii cu alţii noi.

Lansarea acestor idoli noi sau vreo nouă ediţie a vreunuia din cei vechi

se face cu toate strigătele gurilor pe care le are la îndemână duhul lumii.

Iar bieţii închinători, îmbătaţi şi orbiţi, îşi aruncă în flăcările idoleşti trupul lor, timpul lor şi banul lor,

liniştea şi sănătatea lor,

puterea şi tinereţea lor, cu tot ce are mai de preţ sufletul lor osândit şi pierdut.

Antrenând astfel, prin aţâţarea curiozităţii poftelor şi imaginaţiei, mulţimi cât mai mari

şi formându-le gusturi cât mai stricate,

duhul idolesc mână omenirea, rânjind satisfăcut, spre uriaşul abator al pierzării,

spre întunecata prăpastie a decăderii.

Spre josnica robie a tuturor instinctelor animalice.

Spre tirania poftelor jumătăţii inferioare a trupului omenesc, până la pierzarea veşnică.

 

Idolii neamurilor şi idolii oamenilor se înmulţesc!

Se înmulţesc şi mijloacele şi slujitorii care atrag bietele suflete neştiutoare şi neînfrânate în robia lor pierzătoare.

Se înmulţesc şi ispitele şi primejdiile.

Pentru că se perfecţionează mijloacele viclene cu care satan umblă să prindă în mrejele sale chiar şi pe cei aleşi (Mat. 24, 24).

 

O credinciosule închinător!

Tu care ai fost închinat, de la botezul tău şi de la venirea ta pe lume, Singurului Domn şi Mântuitor Iisus Hristos,

fii cu foarte multă băgare de seamă la vicleşugul diavolului

şi la toate mijloacele sale de amăgire (2 Tes. 2, 9-10).

Căci, pe neobservate, vreuna din feluritele lui unelte pe care le ai aproape de inima ta

te poate înfăşura şi pe tine aşa de lesne într-o robie şi orbie idolească (Evrei 12, 1).

Pe neobservate poate să se nască şi în inima ta dorinţa şi dragostea de vreun idol din cei mulţi, de care e plină lumea.

Atunci în inima ta se va răci dragostea de Hristos şi se va aprinde iubirea pentru idol.

Se va rări mersul tău la biserică şi se vor împuţina paşii tăi la fraţi,

se va scurta timpul rugăciunii tale,

se va pune praful pe Biblia ta,

ţi se va închide tot mai mult mâna şi inima ta către Dumnezeul tău

şi se vor deschide toate spre risipa pentru idol.

Până când vei ajunge la despărţirea totală de Hristos

şi la unirea totală cu lumea idolească…

 

O credinciosule al acestor vremuri, fii cu luare aminte, fii cu foarte multă băgare de seamă!

Nu uita că tu trebuie să rămâi numai închinătorul Singurului Dumnezeu Adevărat şi al Unicului Domn şi Mântuitor Iisus Hristos.

Luptă-te cu duhul idolesc şi nimiceşte-l oriunde îl vezi şi îl poţi,

fie în tine, fie în alţii!

Şi înalţă în locul idolilor pretutindeni numai pe Viul Dumnezeu Adevărat, ca să fie slăvit numai El.

 

Doamne, Adevăratul şi Unicul Dumnezeu Veşnic,

Te rugăm dă putere tuturor credincioşilor Tăi să biruiască orice ispită

şi să nu cadă nici unul din ei în robii şi slujiri idoleşti neîngăduite (Efes. 5, 5-15; 1 Petru 4, 3).

O Doamne, iată idolii neamurilor se înmulţesc

şi ispitele cu care aceştia umblă să ne strice inimile de la curăţia dragostei Tale sunt din ce în ce tot mai multe şi mai primejdioase.

Măreşte-ne, Doamne, credinţa şi luminează-ne priceperea spre a le putea cunoaşte şi birui.

Dă-ne o puternică voinţă de a învinge şi fii cu noi totdeauna,

ca să-Ţi rămânem credincioşi numai Ţie

şi numai în faţa Ta să ne închinăm inima, viaţa, timpul şi tot ce avem.

Amin.

 

 

Cântarea Psalmului 16

 

O cântare a lui David

 

  1. Păzeşte-mă, Doamne, că-n Tine mă-ncred.
  2. Eu zic către Domnul, aleasa-mi iubire:

«Tu, Doamne, eşti Stânca pe care eu şed,

Tu, Doamne, eşti singura mea fericire.»

 

  1. Şi sfinţii din ţară, poporul curat,

sunt toată plăcerea ce-o am eu pe lume.

  1. Mulţi oameni la idoli şi zei s-au plecat;

eu nu le-aduc jertfe şi nu le pun nume.

 

  1. Căci Domnul îmi este întregul avut

şi-a mea moştenire ce sorţul mi-ndreaptă.

  1. Comoară plăcută la sorţi mi-a căzut

şi-o scumpă-avuţie pe mine m-aşteaptă.

 

  1. Eu laud pe Domnul, ce-n veci îmi dă sfat,

chiar noaptea-mi dă-n suflet povaţă curată

  1. În faţă pe Domnul Îl am necurmat,

când El mi-e de-a dreapta, nu cad niciodată.

 

  1. De-aceea sunt vesel şi-n veci bucuros,

în suflet mi-e cântec şi-n trup liniştire.

  1. Tu n-ai să-mi laşi duhul în noaptea de jos

şi n-ai să îngădui să văd putrezire.

 

  1. Tu, Doamne,-arăta-mi-vei a’ vieţii cărări

că-n faţa Ta sfântă e-n veci bucurie,

mereu tot mai scumpe şi noi desfătări

la dreapta Ta fi-vor pe veci de vecie.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea alipită de Dumnezeu, cu evlavie multă şi cu dor, a atârna pururea cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi orice ţi s-ar întâmpla.»

 

Sf. Maxim Mărturisitorul

 

*

 

Fiul meu, de vrei să-ţi fie fericită-a ta viaţă

să fii bun întotdeauna şi pe-ai tăi aşa-i învaţă!

30 decembrie – Psalmul 149, v. 6: Laudele… şi sabia

După ce a trecut prin toate încercările unei vieţi îndelungate de credincioşie faţă de Dumnezeu, iată, în sfârşit, că a venit o vreme când sufletul hotărât şi statornic a ajuns în plinătatea puterii sale duhovniceşti.

Crescând în toate privinţele spre Cel Care este Capul, Hristos, el a ajuns statornic în Adevăr, adică în învăţătura Sa.

A ajuns desăvârşit în dragoste, adică unit deplin în părtăşia frăţietăţii sale (1 Ioan 2, 5).

A venit o vreme când sufletul credincios a ajuns bine zidit şi nemaiclătinat nici din Adevăr, adică din învăţătură,

nici din dragoste, adică din unitatea frăţească. Şi aceasta este dovada că el a atins statura plinătăţii sale în Hristos (Col. 1, 28; Efes. 4, 13).

 

Un astfel de suflet a ajuns vrednic de încredere şi Dumnezeu l-a pus în slujba Lui (1 Tim. 1, 12; 2 Cor. 3, 6).

Domnul Dumnezeu Şi l-a făcut împreună-lucrător cu El (1 Cor. 3, 9-13).

Şi Domnul Dumnezeu i-a încredinţat şi lui, pentru o vreme, ogorul Său, turma Sa, lucrarea Evangheliei Sale mântuitoare (Fapte 20, 28; 1 Tim. 4, 16; 1 Petru 5, 2).

În această lucrare plină de o cutremurătoare răspundere, omul vrednic de încrederea lui Dumnezeu va avea mereu trează conştiinţa răspunderii sale pentru împlinirea întocmai a fiecărui cuvânt al lui Dumnezeu

şi pentru starea fiecărui suflet încredinţat sau nu păstoririi sale (2 Cor. 11, 28-29).

 

Va mărturisi cu toată puterea adevărul învăţăturii, întocmai cum a primit-o (1 Cor. 11, 2; 15, 1-2).

Va căuta să fie mereu în acelaşi gând şi-n acelaşi fel de-a învăţa cu fraţii săi, ca nu cumva să alerge în zadar (Gal. 2, 2).

Va propovădui Cuvântul, potrivit cu învăţătura sa – şi nu altfel (Tit 1, 9)…

Făcând astfel în chip vrednic şi rodnic o slujbă mântuitoare, el va lucra totdeauna spre lauda lui Dumnezeu, Care i-a încredinţat-o spre mântuirea sa

şi a celor care îl vor asculta şi urma (1 Tim. 4, 16).

Va păstori cu grijă sufletele, hrănindu-le nu numai cu puterea şi lumina cuvintelor sale,

dar şi cu pilda unei vieţi de o tot mai smerită şi evlavioasă trăire a Cuvântului pe care îl propovăduieşte altora.

 

Acestea vor fi laudele lui Dumnezeu din gura lui şi din viaţa sa trăită pentru Hristos.

Şi aceasta este cea dintâi şi cea mai mare datorie a omului lui Dumnezeu.

Dar a doua datorie, tot aşa de mare, este lupta sa pentru a apăra Adevărul

şi de a apăra Lucrarea lui Hristos, împiedicând şi înfruntând pe potrivnicii care vin s-o fure, s-o junghie şi s-o prăpădească.

Lucrătorul care n-a ajuns să se pătrundă de această tot aşa de mare datorie faţă de Hristos, nu este un lucrător vrednic de încredere (Tit 1, 9).

 

Cine numai păstoreşte, dar nu şi apără turma Domnului, acela va osteni pentru lupi şi va munci pentru hoţi, nu pentru Hristos.

Acela ar face mai bine să nu-şi strângă turmă, decât s-o strângă pentru îngrăşarea răpitorilor şi pentru îmbogăţirea tâlharilor.

Dacă laudele lui Dumnezeu sunt adevărate în gura cuiva

şi dacă propovăduirea lui este adevărată,

atunci tot aşa de adevărată trebuie să fie şi sabia din mâna lui.

Sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu (Efes. 6, 17),

cu cele două tăişuri ale ei, de lovire şi de apărare (Evrei 4, 12).

Căci numai acela este un ostaş viteaz (Ps. 45, 3), care se ridică hotărât în apărarea învăţăturii şi a frăţietăţii sale, contra tuturor celor care se dovedesc dezbinători, tulburători şi păgubitori ai frăţietăţii creştine.

 

O Iisuse Doamne, Marele Păstor al nostru şi Capul Bisericii Tale,

fii slăvit şi binecuvântat pentru toată cinstea pe care ai dăruit-o acelora care s-au dovedit vrednici de încrederea Ta!

Te rugăm, încununează propovăduirea lor totdeauna cu roade.

Şi lupta lor, cu biruinţe.

Iisuse Doamne, ridică mereu tot mai mulţi slujitori ai Tăi cu conştiinţa răspunderii trează faţă de Tine, pentru felul cum păstoresc şi cum apără turma Ta,

pentru ca fiecare să-şi dea toate silinţele nu numai să mărturisească dragostea, ci să şi apere Adevărul.

Iisuse Doamne, Te rugăm, trezeşte în fiecare credincios al Tău din Oastea Ta o sfântă gelozie pentru păstrarea duhului curat şi a învăţăturii curate pe care le-am moştenit de la înaintaşii noştri (Evrei 13, 7),

întocmai cum le-am primit

spre a nu ne abate de la Tine întru nimic,

nici noi şi nici copiii noştri din Oastea Ta.

Amin.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

„Oastea Domnului formează pe creştinul care păşeşte înainte pe Calea Mântuirii, cu o credinţă vie, luminată şi roditoare. Oastea formează pe creştinul care păşeşte cu siguranţă pe Calea Mântuirii, grăind: «Eu ştiu că sunt un copil al lui Dumnezeu!» (Rom. 8, 16)… «Eu ştiu în Cine mă încred şi în Cine cred!» (2 Tim. 1, 12). «Eu ştiu că Mântuitorul meu trăieşte!» (Iov 19, 25). «Eu ştiu că omul meu cel vechi este răstignit!» (Rom. 6, 6)… «Eu ştiu unde sunt păcatele mele!» (2 Petru 1, 24)… «Eu ştiu acum de ce merg la biserică!»…

 

Părintele Iosif Trifa

 

*

 

Toată viaţa este-o luptă cu primejdii şi vrăjmaşi;

trebuie să ai nădejde şi curaj să nu te laşi,

bizuieşte-te puternic pe-Ajutorul credincios

– fiul meu, El totdeauna-i cu cel drept şi curajos!

 

 

 

Cântarea Psalmului 149

 

  1. Să-L lăudaţi pe Domnul

şi Numele-I cântaţi,

cântaţi cântare nouă,

în cinstea Lui cântaţi

ai Lui, când v-adunaţi!

 

  1. Se bucure Israel

de Cel Ce l-a zidit,

se veselească fiii

Sionului iubit

de Domnul lor Slăvit!

 

  1. Să laude-al Lui Nume

cu jocuri, fericiţi,

să-L laude cu tobe

şi harfe cei iubiţi,

să-I cânte fericiţi!

 

  1. Căci Domnu-are plăcere

de-al Său ales popor

şi-mbracă-n mântuire

pe toţi smeriţii lor,

pe cei fără-ajutor.

 

  1. Să salte-n bucurie

toţi câţi I-s credincioşi,

chiar noaptea-n aşternuturi

să strige bucuroşi

toţi câţi I-s credincioşi!

 

  1. A Domnului vestire

să fie-n gura lor

şi sabia cu două

tăişuri, ajutor,

vitează-n mâna lor.

 

  1. Să facă răzbunare

spre cei răi, cum a spus,

să pedepsească-oricare

popor ce nu-i supus,

nu-i Domnului supus.

 

  1. Să-i lege pe cei mândri

în lanţ şi-obezi de fier,

  1. Să facă judecata

cea scrisă lor din cer,

în contra lor din cer.

 

Aceasta este-o cinste

la câţi I-s credincioşi.

Voi, lăudaţi pe Domnul,

slăviţi-L bucuroşi,

cântaţi-I bucuroşi!…

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Creştinul trebuie să-şi încordeze neîntrerupt puterile sufleteşti, spre a potoli pornirile rele şi a birui ispitele.»

 

Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă

29 decembrie – Psalmul 149, v. 1: Cântaţi…, în adunarea credincioşilor!

Ce potrivită este în adunarea credincioşilor cântarea în comun!

Dacă «toată suflarea» trebuie să laude pe Domnul (Ps. 150, 6), într-adevăr nicăieri şi nimic nu-i mai frumos şi mai cu folos duhovnicesc pentru noi decât să participăm cu toţii la cântarea de laudă spre cinstea Domnului, în Casa Domnului, în adunarea Domnului şi în familia Domnului.

 

La început, participarea în biserică şi în adunare la cântarea laudelor Domnului, era o bucurie a tuturor credincioşilor.

«Cu glasul său» fiecare lăuda atunci Numele Domnului, împreună cu ceilalţi, din toată inima sa.

Iar acest lucru bun nu numai că umplea lăcaşul Domnului de bucurie şi de slavă,

dar şi aducea fiecărui suflet o mare binecuvântare şi mulţumire.

Atunci, tot timpul petrecut în faţa Domnului era câştigat în chip mântuitor şi fericit pentru toţi.

Păcatul n-avea când să mai fure gândurile şi să tulbure inimile, căci toate acestea erau ocupate cu grija de a cânta Domnului şi erau ocupate de puterea Duhului Sfânt Care le stăpânea.

 

Mai sunt încă locuri pe unde cântarea în comun face şi azi ca adunarea credincioşilor Domnului să petreacă în chip fericit tot timpul rugăciunii lor în Casa cea sfântă a lui Dumnezeu.

Dar ce bine ar fi dacă eforturile care se fac pentru ca peste tot să se întindă din nou acest bun obicei ar reuşi cât mai curând!

Ce momente înălţătoare ar trăi toate sufletele, când îşi împletesc glasurile în aceeaşi cântare plină de înflăcărare duhovnicească şi când se înalţă, luând cu căldură şi cu putere parte la cântarea sfântă!

Noi, fraţii mei, să deprindem acest lucru bun cu toţii, şi în adunarea Bisericii lui Hristos să ne deprindem a cânta şi noi din toată inima laudele Domnului…

În timpul cântării să cântăm cu toţii,

în timpul rugăciunii să ne rugăm, împărtăşindu-ne împreună,

căci făcând acestea din tot sufletul şi cu toată căldura inimii, vom trăi totdeauna clipe cereşti pe pământ. Aşa cum suntem şi îndemnaţi prin porunca Domnului.

În felul acesta vom gusta de fiecare dată bucurii cereşti, totdeauna noi şi înalte.

 

În faţa acestei porunci dumnezeieşti este bine să ne cercetăm pe noi înşine, în ce chip petrecem noi în adunarea credincioşilor.

Căci dacă în adunarea Bisericii lui Hristos noi nu suntem cu un gând unit cu ceilalţi,

cu o inimă unită cu celelalte

şi cu un glas şi o credinţă adânc părtaşe cu fraţii şi surorile la Lucrarea Domnului,

atunci noi suntem nişte vase nefolositoare.

Ba încă putem ajunge nişte vase de ocară, păgubitoare Casei Domnului (2 Tim. 2, 19-21).

 

Dragă suflete, vino să ascultăm de Dumnezeu! Şi vino să ne unim şi noi glasul cu al fraţilor noştri, ca să cântăm la fel Domnului în adunarea alor Lui!

Nu mai cânta altfel decât ei,

nu mai învăţa altfel,

nu mai simţi şi nu mai gândi altfel!

Fii o inimă şi o simţire cu ei (Fapte 4, 32), aşa precum era adunarea primei Biserici Creştine, în care sălăşluia cu atâta bucurie şi lucra cu atâta putere Duhul Sfânt!

Prin aceasta se va cunoaşte că ai Duhul lui Dumnezeu ca şi ei, dacă vei avea acelaşi fel de simţire, de iubire, de învăţare, de credinţă, într-un suflet şi un gând cu ei (Filip. 2, 2).

 

Altfel, teme-te! Căci dacă e supărător pentru oricine un glas care cântă altfel decât mulţimea celorlalţi, apoi cât de supărător trebuie să fie pentru Domnul, pentru Iubitorul Armoniei Desăvârşite, un credincios care, într-o adunare şi lucrare sfântă, ani de zile cântă diferit de ceilalţi,

simte diferit de ceilalţi

şi învaţă şi umblă diferit de ei!

Un „credincios“ care oricât este sfătuit să se ia după rânduiala cântării

şi după glasul celorlalţi,

şi după acelaşi ton cu ei,

dacă tot nu vrea şi nu vrea, în curând va fi dat afară.

Dacă oricât este rugat şi el nu vrea,

oricât e sfătuit şi este mustrat, este aşteptat, este implorat cu dragoste şi cu lacrimi, ani şi ani, şi el tot nu vrea, vine odată vremea să fie azvârlit afară.

 

O, cum ascultă Domnul la cântările tale, frate lăudăros şi diferit? Gândeşte-te şi ruşinează-te!

Cum priveşte Domnul refuzul tău de a te supune fraţilor

şi cum să-I placă Lui ce cânţi, când cânţi cum cânţi!

Până când să mai cânţi tot aşa, mereu altfel decât ai tăi şi contra lor?

Nu te temi de ziua când nu vei mai putea fi răbdat?

 

O Preaslăvitul nostru Mântuitor şi Domn,

binecuvântat să fie Numele Tău Cel Sfânt, Care stai în adunarea credincioşilor Tăi (Ps. 82, 1),

Care ai ochii aţintiţi asupra alor Tăi şi a Cărui ureche ia aminte la glasul lor (Ps. 34, 15).

Binecuvântează, Doamne, toate glasurile care Îţi cântă Ţie într-o dulce unire şi armonie cu toţii.

Binecuvântează toate inimile care iau parte la lucrarea de laudă pentru Tine în scumpa şi frumoasa părtăşie frăţească.

Te rugăm, Doamne Iisuse, fă-l pe fiecare credincios al Tău să alerge cu bucurie totdeauna şi să ia parte fericită la cântarea laudelor Tale, fiind una în chip desăvârşit cu toată adunarea credincioşilor în care l-ai aşezat Tu.

 

Dar, Te rugăm, ai milă în chip deosebit de toţi aceia care nu pot cânta, ci stau trişti şi muţi, neluând parte lucrătoare cu ai Tăi.

Fă-i şi pe aceştia să iasă din muţenia dezbinării lor şi să trăiască bucuria cântării în comun cu toţi ceilalţi fraţi şi surori din adunarea Ta.

Însă şi mai multă milă ai de acei care, din îndemnul unui duh străin, tulbură armonia cântării cu un fel diferit de al celorlalţi, supărând urechea Ta şi sufletele celor care sunt cu ei.

Fă-i şi pe aceştia, Doamne, să-şi potrivească vocea după frăţietatea lor, ca să-Ţi cânte şi ei la fel cu ei toţi.

Amin.

 

*

*   *

 

«Cântarea noastră nu este decât un ecou, o imitaţie a celei îngereşti. Muzica a fost creată în cer. În jurul nostru şi deasupra noastră cântă îngerii. Dacă omul e cântăreţ, aceasta se datorează unei revelaţii a Sfântului Duh. El este inspirat de către Cel de Sus.»

 

Sf. Ioan Gură de Aur

 

*

 

«Creştinismul a slăbit, pentru că au slăbit râvna şi duhul creştin – şi în măsura asta a slăbit şi s-a stins cântarea religioasă. Azi e plină lumea de cântări lumeşti, pentru că e plină lumea de oameni lumeşti. Au amuţit cântările duhovniceşti, pentru că s-au rărit oamenii duhovniceşti (Romani 8). S-a făcut greşala că în biserică şi afară de biserică nu s-a lăsat cântarea religioasă să fie a tuturor şi să aparţină tuturor. Cântarea religioasă a devenit cântare bisericească, iar cântarea bisericească a fost închisă în strană…»

 

Preot Iosif Trifa

 

*

 

Cântarea e tăcerea adânc glăsuitoare

a tainei care alte cuvinte nu mai are.

28 decembrie – Psalmul 148, v. 11: Împăraţii pământului…

Istoria pământească a omenirii, deşi este atât de scurtă, că încape în câteva zeci de pagini

şi în câteva mii de ani,

este totuşi un câmp atât de larg, pe care ochiul atent şi înţelept al unui om credincios poate vedea desfăşurându-se tot ce profeţise Sfânta Scriptură.

Ceea ce, înainte de împlinire, era Profeţie, după împlinire, devine Istorie.

Astfel Istoria nu este altceva decât o înlănţuire de împliniri ale profeţiilor Sfintei Scripturi.

Şi după cum profeţiile de ieri împlinite sunt astăzi istorie, tot aşa profeţiile de astăzi, încă neîmplinite, vor deveni mâine fapte cunoscute, fapte reale, fapte istorice.

Atât de sigur este că se va întâmpla acest lucru, cât este de sigur că s-au întâmplat acele lucruri despre care şi profeţia, şi istoria adeveresc la fel.

 

Iată, fapte istorice ca nimicirea Potopului din zilele lui Noe,

arderea Sodomei,

sau prăbuşirea Babilonului,

sau robia Ierusalimului,

sau venirea Domnului Iisus ca Mântuitor,

sau pustiirea Templului,

sau prigonirea ucenicilor din primele secole sălbatice

– sunt tot atâtea profeţii devenite istorie…

Şi iată cutremurele, foametea, ameninţările îngrozitoare, semnele cosmice, A Doua Venire a Domnului, Judecata din Urmă, nimicirea Răului şi Stăpânirea plină de slavă a lui Hristos, a Cărui Împărăţie nu va mai avea sfârşit – toate acestea sunt încă numai profeţii. Doar cu un abia perceput început de împlinire în vremea de acum,

însă mâine şi acestea, cu toată siguranţa, vor fi devenit fapte istorice.

 

Una dintre feţele cele mai zguduitoare ale profeţiilor biblice este prăbuşirea care vine totdeauna după orice înălţare a celor răi.

Cuvântul Domnului l-a înştiinţat mereu pe om să nu se trufească…, fiindcă înaintea lui Dumnezeu toţi oamenii sunt o nimica (Ps. 39, 5; Isaia 40, 7; Luca 18, 14).

Dar nimica aceasta de om şi de oameni îndată ce, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, capătă puţină linişte şi puţină putere,

începe să se îngâmfe şi începe să se umfle, de nu-şi mai încape în pielea sa, în hainele sale, în ţara lui şi între hotarele la care are dreptul dat lui de către Dumnezeu.

Şi se întinde cât mai larg şi cât mai sus,

împotriva semenilor săi şi împotriva Stăpânului său,

încălcând şi nesocotind orice drept al altora

şi orice respect faţă de ceea ce nu este permis să facă.

 

Atunci, acest nimică, ajuns în toată „puterea“ lui, asupreşte, jefuieşte, ucide, pârjoleşte şi tăgăduieşte tot ceea ce este vrednic de cinstit, de păstrat şi de ţinut.

Împotriva lui Dumnezeu ridică pumni, ridică turnuri, ridică idei, ridică legi, ridică bariere, ridică săgeţi, ridică murdării.

Împotriva semenilor săi ridică cizma şi pumnul, şi puşca.

Cinstea o dispreţuieşte.

Dreptatea o încalcă.

Credinţa o batjocoreşte.

Iubirea o profanează.

Căci legea lui îşi este el, iar dumnezeul lui îi este pântecele şi interesul.

Nu mai are ruşine.

Nu mai are teamă.

Nu mai are respect.

Nu mai are cap.

Nu mai are inimă…

Nu mai are decât jumătatea inferioară a trupului său şi înrobirea acesteia.

Iată, aceasta este nimica de om în toată „puterea“ lui!

Nimic nu s-a schimbat în miile de ani care au trecut peste el.

 

Dar vai de soarta care îl aşteaptă pe acest nimică!

Vai de pustiitor, căci în curând ajunge şi el pustiit!

Vai de „atotputernicia“ acestui nimică!…

Iată, ce s-a ales de atâţia năvălitori şi pustiitori ai altora, mai vechi sau mai noi!

Ce s-a ales de atâţia nimica şi de toată trufia acestora, care erau atât de îngâmfaţi în vremea puterii lor!

S-au ales doar nişte ruine şi nişte amintiri, peste care stăruie numai oroarea şi groaza lăsată de copitele lor, de mutrele lor, de noroiul lor.

Şi numai strigătul sângelui vărsat care cere veşnic răzbunarea lui Dumnezeu împotriva acelor ucigaşi.

Dar toţi cei viitori n-au învăţat nimic de la cei trecuţi!…

 

O, om „mare”, cât de mic eşti!

O, om „puternic“, cât de nimic eşti!

Unde este mintea ta şi unde ţi-s ochii tăi cu care să te uiţi în istoria ta, ca să înveţi cum să te porţi în clipa vieţii tale pământeşti?

Unde este capul tău, ca să se plece, înainte de a nu-l mai avea?

O Dumnezeule bun, ai milă de omul nebun şi smereşte-l înainte de a plesni! Şi coboară-l înainte de a se prăbuşi.

Pentru a se salva, înainte de a se neferici pe veci!

 

O Doamne Dumnezeule Atotputernic,

Tu eşti Singurul Stăpânitor Care nu Te vei prăbuşi niciodată

şi a Cărui Împărăţie nu va avea niciodată sfârşit!

Te rugăm, trimite duhul înţelepciunii Tale peste toţi conducătorii popoarelor, ca să nu se îngâmfe şi să nu calce voia Ta,

ca să nu vină pe neaşteptate prăbuşirea şi peste ei.

Să nu tiranizeze când sunt puternici

şi să nu fie nelegiuiţi când sunt mari,

ca să fie scutiţi de nimicirea şi osânda trimise de Tine, când le va veni ziua prăbuşirii, aduse şi cerute de răuta-tea lor.

Ci, ascultători şi smeriţi înaintea Ta, să se poată bucura şi ei, şi ai lor de pace.

Iar pe ai Tăi învaţă-i, Doamne, să nu se teamă de nici o putere lumească, oricât s-ar întinde şi s-ar lăţi aceasta.

Ci să se bizuie pe Tine în orice vreme.

Amin.

 

 

 

 

Cântarea Psalmului 148

 

Un psalm al lui Agheu şi Zaharia.

 

  1. Lăudaţi pe Domnul,

sufletul vă salte,

lăudaţi pe Domnul

cerurilor nalte,

lăudaţi pe Domnu-n toate

locurile nalte!

 

  1. Lăudaţi-L, îngeri

şi-a Lui oşti frumoase,

  1. Soarele şi luna,

stele luminoase,

lăudaţi-L, soare, lună,

stele luminoase!

 

  1. Lăudaţi-L, ceruri

mai presus de stele

şi voi, ape, care

staţi mai sus de ele,

  1. Lăudaţi al Lui Sfânt Nume

mai presus de ele!

 

Căci de-a Lui poruncă

toate-au fost făcute,

  1. Le-a-ntărit cât vecii,

le-a dat legi ţinute,

legi ce-n veci n-au să le calce,

legi în veac ţinute.

 

  1. Lăudaţi pe Domnul

tot ce-n lume poate,

şerpi din mări, adâncuri,

  1. foc şi grindini, toate,

ceaţă şi zăpadă, vânturi,

lăudaţi-L toate!

 

  1. Munţi şi dealuri, toate,

cedri, pomi cu roade,

  1. Fiare, vite, păsări,

cu-ale lor noroade,

târâtoare, păsări, toate,

cu-ale lor noroade!

 

  1. Împăraţii lumii

şi popoare, toate,

voievozi şi toţi câţi

judecă pe gloate,

  1. Tineri, tinere, bătrâni

şi copii din gloate!

 

  1. Toţi s-aducă slavă

Numelui Său Mare,

căci doar Lui se cade

slavă şi nălţare,

căci pe cer şi peste lume

numai El e Mare.

 

  1. La poporu-I, Domnul

datu-i-a tărie,

pricină de slavă

şi de bucurie,

pentru-ai Săi, în veci de slavă

şi de bucurie,

 

pentru credincioşii

fii ai lui Israel,

ce stau lângă Domnul

şi-i va bucura El…

Lăudaţi pe Domnul, veşnic

vă va bucura El!

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Poporul nostru este un popor plin de poezie şi cântare. Doar nici un alt popor nu mai are acest dar atât de mult ca poporul nostru. Şi totuşi se aud atât de rar cântările şi poeziile cele religioase! Eu m-am gândit mult şi de multe ori cum se face că… noi, un popor plin de poezie şi cântare, n-avem poezii care să cânte Jertfa Golgotei şi tainele mântuirii. Eu cred că lipsa aceasta e din pricină că peste hotarele noastre sufleteşti încă n-a suflat vântul Duhului Sfânt, iar poezia şi cântarea religioasă se ivesc numai pe urma acestui vânt. În măsura în care vântul Duhului Sfânt va sufla şi peste hotarele noastre, se vor ivi şi cântările duhovniceşti.»

 

Preot Iosif Trifa

 

*

 

Cântarea este sora cea dulce a iubirii;

nu mergi decât cu ele pe calea fericirii!

WhatsApp chat