ntr-un sătuc de prin partea Sucevei, în decurs de mai puţin de doi ani de zile, 15 protestanţi au revenit la Ortodoxie prin Oastea Domnului. Alţi câţiva urmează să primească, în curând, Sfânta Taină a Botezului. Oameni simpli, înşelaţi de vremi şi de încredinţări străine, reîntorşi la matcă prin cântarea şi cartea de la Oaste. În satul acela nu există încă adunare a Oastei, ci doar o singură familie de ostaşi. Prin răspândirea casetelor cu cântări ostăşeşti şi prin câteva cărţi fundamentale ale Lucrării, oamenii aceştia au reuşit să se re-aşeze în Biserica ce i-a aşteptat, mereu, durută, să se reîntoarcă acasă.
Din aceeaşi zonă (a Sucevei), mai zilele trecute mi-a căzut în mână o foaie volantă, un manifest distribuit, se pare, printre credincioşi. Manifestul în cauză se vrea a fi un “semnal de alarmă” tras de un anumit “binevoitor” (cleric, printre altele, spun gurile rele) – care-şi arogă drepturile de vajnic apărător al Ortodoxiei româneşti şi de tezaurizator al adevărurilor de credinţă -, ridicat împotriva… iminentului pericol pe care-l prezintă existenţa şi activitatea… Oastei Domnului. Indignat, acel autor (care “uită” să-şi semneze scriitura) se întreabă cum de este tolerată o asemenea mişcare, păgubitoare neamului şi Bisericii noastre, ieşită din – crede el – tiparele tradiţionale ale spiritualităţii ortodoxe.
Desigur, nu e primul antecedent acesta în materie de cârcoteală la adresa Oastei Domnului. De-a lungul existenţei sale, mulţimi de împotrivitori, mai mult sau mai puţin făţişe, au avut câte “ceva” cu explozia aceasta de har şi energie izvodită în “cadrele Ortodoxiei româneşti”, cum ar spune Părintele Iosif. Îmi vine acum foarte greu să nominalizez fie şi numai pe doi-trei dintre ei. Timpul şi Dumnezeu le-au şters numele până şi din memoria istoriei. Convocări la nivel înalt, sfătuiri peste sfătuiri şi consfătuiri peste consfătuiri, ordine guvernamentale, măsuri opresive şi alte atâtea formule de decimare ale celor care s-au înrolat în lupta pentru mântuire în această Lucrare nu au reuşit să oprească mersul înainte, frumos şi demn, al însetaţilor de cer şi veşnicie.
Manifestul de la Suceava nu poartă semnătură. Formulă clasică de laşitate şi iresponsabilitate pentru cuvântul scris, pe care nu ai curajul să ţi-l asumi.
Întoarcerea protestanţilor la Ortodoxie – stră-vedere a “semnăturii” lui Dumnezeu!
Două situaţii factuale, din aceeaşi zonă a ţării. Vorbe, într-un caz, fapte – într-altul. Cârcoteli şi biruinţe.
S-au tot obişnuit unii să-şi “dea cu părerea” despre Oastea Domnului, ca ghicitoarele în ghioc. Alţii, la un nivel mai înalt (oameni cu diplome teologice la purtător), nu reuşesc să-şi mai dea rândul cu presupusul în cărţi, studii, tratate… Şi unii şi alţii, cu pretenţii de fini şi buni cunoscători ai fenomenului Oastei Domnului.
Cândva, în publicaţiile vremii, Părintele Iosif Trifa obişnuia, în cadrul unei rubrici speciale (“Din Cartea Biruinţelor” ori “Din biruinţele Oastei”, cel mai adesea) să redea faptele de curaj şi credinţă ale ostaşilor. Crâşme închise, biserici umplute până la refuz, transformări de-a dreptul uimitoare de suflete umpleau paginile “Luminii Satelor” sau ale foii “Isus Biruitorul”. Şi atunci, ca şi acum, lucrurile acestea deranjau. Nu conveneau stăpânitorilor veacului aceluia. Şi, de cele mai multe ori, erau trecute cu vederea de analiştii Oastei. Şi de această dată, faptele deranjează cuvintele. Oameni care nu-şi pot asuma nici măcar o semnătură, “minţi betege” (vorba e a lui Nae Ionescu) cred că pot da directive de conduită moral-creştinească unei mişcări ce s-a învăţat să-şi mărturisească, de atâta vreme, credinţa, credincioşia şi ataşa¬mentul său prin facere de bine Bisericii ei, prin vocaţia pildei.
Sunt convins că niciodată studenţii la muzică n-ar accepta să fie instruiţi de către cineva care este afon. Cei ce nu rezonează împreună cu melodia, ori care nu sunt mişcaţi de ea, pot fi în stare să-ţi vorbească mult, la nesfârşit, despre teoria muzicii şi despre cum trebuie să faci muzică. Dar ei nu te vor putea conduce foarte departe înlăuntrul lumii fascinante a muzicii.
Pentru a vorbi de Oastea Domnului şi pentru a-ţi permite să-i trasezi linii de acţiune îţi trebuie, neapărat, să cunoşti “muzica” acestei mişcări, duhul ei curat ortodox. Să vrei să cunoşti cu inima, în primul rând, ceea ce ai vrea să mărturiseşti în cuvinte.
Oastea Domnului nu o pot înţelege laşii, iresponsabilii. Cei care, din peluze, dau mereu indicaţii celor din mijlocul evenimentelor. Nu o pot înţelege, pentru că, pentru aceasta, e nevoie de coborâre în real, în simţire, în luptă.
Or, lupta e pentru cei curajoşi, pentru cei care lasă, pe unde trec, semnătura faptei şi a credinţei.
Romeo PETRAŞCIUC
“Iisus Biruitorul”, nr. 35 / 2003, p. 1
3 Comments