Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home 600 istorioare religioase

600 istorioare religioase

S-au temut că se vindecă

Istoria păstrează o mult-grăitoare întâmplare:

Pe la anul 1754, se făcu în Franţa o mare procesiune cu moaştele făcătoare de minuni ale unui sfânt.
Mulţime mare de popor se strânse cu acest prilej.
Venise şi o mulţime de bolnavi şi cerşetori.

Doi ologi cerşeau la un capăt de drum.
-Să aveţi credinţă tare! – le ziseră trecătorii. În curând vor trece pe aici moaştele Sfântului şi, de veţi avea credinţă,vă veţi tămădui.
-Frate! – se înţeleseră atunci ologii. De noi nu va fi bine cu moaştele alea… S-ar putea întâmpla să ne tămăduim; şi atunci cine ne va mai da nouă bani?!… Va trebui să ne apucăm iarăşi de lucru! Hai să o ştergem de aici!…

Şi cei doi ologi o şterseră repede din calea moaştelor, nu cumva să-i ajungă tămăduirea.

Exact aşa se întâmplă şi cu oamenii de azi.
Nu le trebuie oamenilor o „sănătate” care să-i despartă de patimile şi năravurile lor cele rele.

Într-un sat s-au luat oamenii cu huiduieli şi cu bătăi după doi ostaşi din Oastea Domnului care merseseră să le vestească Oastea.
„Auziţi, oameni buni, ce grăiesc nebunii ăştia! Cică trebuie să ne lăsăm de băuturi, de fumat, de petreceri şi alte datini în care au trăit moşii şi strămoşii noştri!…”

Atât de mult s-au dedat oamenii cu belşugul păcatelor, că nu le trebuie sănătate sufletească.

Pr. Iosif Trifa 600 de istorioare religioase.

Cuvântul cel mai lung şi cel mai scurt

Într-o adunare, un om credincios a pus odată întrebarea: „Care e cuvântul cel mai lung?” Nimeni nu a putut da un răspuns corect.

Atunci întrebătorul a răspuns el, zicând: „Cuvântul cel mai lung e vorba «veşnicia», pentru că nu se mai gată niciodată”.

A pus apoi o altă întrebare: „Care e cuvântul cel mai scurt?” Răspunsul l-a dat tot el, zicând: „Cuvântul cel mai scurt e vorba «acum», pentru că, îndată ce ai rostit-o, nu mai este; s-a dus”.

„Am pus aceste întrebări – a zis mai departe întrebătorul – să vă gândiţi şi dumneavoastră că «acum» e timpul să câştigăm «veşnicia».
Viaţa noastră e acest «acum», care ţine cât o scânteie. Dar «veşnicia» rămâne pentru totdeauna”.

„Astăzi de veţi auzi glasul Meu, nu vă învârtoşaţi inimile voastre!” (Evrei 3, 7-8). Însă diavolul şopteşte mereu omului vorba: „Măine!… Mâine!…”

Vai celor care ascultă de şoapta lui satan!

Pr. Iosif Trifa 600 de istorioare religioase.

Îşi fac prohodul, trăind…

Într-o veche mănăstire din Potsdamo, ţara Lituaniei, se păstrează până în ziua de azi un vechi obicei.

Sunt în această mănăstire vreo patruzeci de călugări; între ei se află totdeauna şi câţiva aşa-numiţi „morţi”.

După anumiţi ani de călugărie şi anumite cerinţe, fiecare călugăr din această mănăstire are dreptul să-şi facă „îngropăciunea” şi să fie considerat ca un fel de „mort”.

Pentru ziua aceea, călugărul îşi pregăteşte groapa în zidurile mănăstirii şi îşi face sicriul.

Face toate pregătirile de „îngropăciune”.

Se strâng apoi călugării şi începe prohodul.

„Mortul” stă îngenuncheat în rugăciune, în faţa sicriului său.

I se face prohodul după toată rânduiala, ca la orice mort.

Din clipa aceea, călugărul respectiv e considerat ca „mort”.

Nu mai rosteşte nici o vorbă.

Nu mai vorbeşte cu nimeni decât, în taină, cu Dumnezeu, prin rugăciune.

Cu ceilalţi călugări se întâlneşte numai în timpul slujbelor.

Pe haina cea neagră i se coase o cruce albă, în semnul că e „mort”. (mai mult…)

Preţul bancnotei

Un om slab de credinţă îl tot bătea la cap pe un credincios, spunând că el nu poate crede cum pâinea şi vinul se prefac – prin Taina Împărtăşirii – în Trupul şi Sângele Domnului.

Atunci credinciosul îi zice:
-Te rog, aprinde un chibrit!
-Iată, l-am aprins.

Apoi, credinciosul scoase din buzunar o hârtie (o bancnotă) de un milion şi i-o întinse, zicându-i:
-Te rog, aprinde acum hârtia aceasta!
-Cum? (mai mult…)

Ospăţul lui Vlad Ţepeş

Lui Vlad Ţepeş, domn al Munteniei, i se dusese vestea pentru cruzimile lui.
Odată, Vlad Ţepeş a strâns la curtea lui pe toţi cerşetorii din ţară. Şi le-a dat un ospăţ plin de toate bunătăţile. O zi şi o noapte a ţinut veselia acestui ospăţ. Au mâncat, au băut şi-au petrecut cerşetorii ca niciodată în viaţa lor.
Dar, pe urmă, ce s-a întâmplat? Un lucru groaznic. Vlad Ţepeş i-a strâns pe toţi într-o şură mare şi le-a dat foc. A fost un ospăţ scump, pe care cerşetorii l-au plătit, la sfârşit, cu viaţa lor.

Aşa e, dragii mei, şi lumea asta cu desfătările ei, cu „ospăţul” ei. „A mea este lumea!” zicea diavolul către Iisus, în pustie (Matei 4, 8).
Şi cu lumea aceasta îi cheamă diavolul pe oameni la ospăţul desfătărilor. îi cheamă cu parola: „Suflete, bea, mănâncă şi te veseleşte” (Luca 12, 19). Iar oamenii ascultă glasul lui satan şi se strâng grămadă ca oile la „ospăţul” său.
Dar vai, amarnic vor plăti pe urmă acest „ospăţ”! Ca şi cerşetorii lui Vlad Ţepeş, vor fi poftiţi după aceea în focul iadului. Diavolul care i-a ospătat îi va pofti pe urmă în focul cel de veci.

Pr. Iosif Trifa – 600 de Istorioare religioase

„M-a întors la Domnul o… muscă”

Istoria trezirii şi mântuirii sufleteşti e plină cu tot felul de întâmplări minunate.

Un întors la Domnul din Anglia spunea în gura mare că pe el l-a întors din calea pierzării o muscă.
– Cum aşa?
– Iată cum! – răspundea el întrebărilor. Eu eram un mare iubitor de muzică, dar, în schimb, uram Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrurile sufleteşti.

Odată, am mers la biserică, dar nu să ascult slujba şi predica, ci să ascult corul şi orga (auzisem că ar cânta minunat). Le-am ascultat cu plăcere, de mai multe ori, însă, la predică, mă aşezam în bancă şi îmi înfundam urechile cu degetele, să n-aud Cuvântul lui Dumnezeu.

Dar într-o duminică, cum stam aşa cu urechile astupate, veni o muscă, se aşeză pe nasul meu şi fusei silit să destup urechile ca să alung musca. Tocmai în clipa aceea, preotul rostea cuvintele: „Cine are urechi de auzit să audă!…”

Aceste cuvinte mi-au străpuns inima. Am văzut că întâmplarea aceasta este un semn al Cerului de Sus. Am început să citesc Scriptura şi să mă ocup cu cele sufleteşti şi azi mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat de orbia şi surzenia cea sufletească.

Şi iată, aşa, pe mine m-a întors la Domnul o…muscă!