Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Catehism

Catehism

LEGEA MORALĂ ( III )

Ce este legea morală a Noului Testament?

Ea este legea descoperită de Domnul nostru Iisus Hristos, prin care se aduce la cunoştinţa credinciosului, în chip desăvârşit, voia lui Dumnezeu. Cu legea Noului Testament, Domnul nostru Iisus Hristos desăvârşeşte legea Vechiului Testament, precum însuşi spune: „N-am venit să stric (legea), ci să împlinesc” (Matei 5, 17).

Legea Vechiului Testament era „sfântă şi dreaptă şi bună” (Rom. 7, 12), dar numai „călăuza spre Hristos” (Gal. 3, 24). Rostul ei era de a trezi în credincios conştiinţa stării de păcat şi dorinţa după mântuire. Ea a deschis ochii credinciosului ca să vadă mai limpede păcatul, să cunoască mai bine starea păcătoasa în care se află şi i-a făcut mai vie dorinţa după Mântuitorul, Care avea să-l izbăvească din starea atât de nefericită în care se găsea. Ea dă deci cunoştinţa păcatului, dar nu şi puterea de a-l birui şi de a ne îndrepta înaintea lui Dumnezeu. Citim în Sfânta Scriptură: „Din faptele Legii nici un om nu se va îndrepta înaintea Lui, căci prin Lege vine cunoştinţa păcatului” (Rom. 3, 20). De aceea legea morală a Vechiului

Testament avea nevoie de desăvârşirea adusă de Mântuitorul, prin legea morală a Noului Testament legea Evangheliei sau legea creştină). (mai mult…)

LEGEA MORALĂ ( II )

S-a păstrat legea firească în toată curăţia ei?

Noi credem şiu mărturisim că legea morală firească nu s-a păstrat în toată curăţia ei, aşa cum a sădit-o Dumnezeu în inima omului, ci s-a întunecat prin păcat. Adică omul, în urma păcatului strămoşesc trăind o viaţă păcătoasă, nu mai auzea limpede glasul ei şi se îndepărtase de ea. De aceea, Dumnezeu, în nemărginita Sa dragoste, voind îndreptarea oumlui, i-a venit în ajutor, dându-i pe calea Descoperirii dumnezeieşti legea din afară, legea pozitivă. Prin această lege, Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută voia Sa în chip direct şi amanunţit, ca îndreptar pentru viaţa omului; i-a redeşteptat omului conştiinţa adormită prin păcat, ca să fie mai cu băgare de seamă la săvârşirea faptelor şi totodată i-a sporit cunoştinţele despre felul cum trebuie să trăiască şi să lucreze pentru înfăptuirea scopului său. Despre legea aceasta citim în Sfânta Scriptură: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evr. 1, 1-2).

Astfel, după timpul în care s-a dat şi după deplinătatea ei, legea morală pozitivă – adică legea dată omului prin Descoperirea dumnezeiască – se împarte în legea Vechiului Testament şi în legea Noului Testament.

(mai mult…)

LEGEA MORALĂ

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Ce trebuie să cunoască credinciosul pentru a putea săvârşi fapte bune, după voia lui Dumnezeu?

Vorbind despre dragostea creştină, am spus că ea trebuie să se arate îndeosebi prin fapte bune. Săvârşirea faptelor bune înseamnă însă împlinirea voii lui Dumnezeu. Astfel, pentru a săvârşi fapte bune, omul trebuie să cunoască voia lui Dumnezeu. Iar voia lui Dumnezeu o poate cunoaşte prin legi.

De câte feluri sunt legile?

Legile sunt, după izvorul lor, de două feluri:

1) Legi dumnezeieşti şi 2) Legi omeneşti.

Legile dumnezeieşti cuprind: 1) Legea veşnică; 2) Legea morala firească şi 3) Legea morală pozitivă, dată omului prin descoperirea dumnezeiască a Vechiului Testament şi a Noului Testament.

Legile omeneşti cuprind: 1) legi bisericeşti şi 2) legi civile.

Să vedem, pe scurt, ce sunt aceste legi. (mai mult…)

DRAGOSTEA CREŞTINĂ ( II )

Prin ce este dragostea mai mare decât celelalte virtuţi?

Dragostea este mai mare decât celelalte virtuţi: 1) prin izvorul ei, care este Dumnezeu. Căci Dumnezeu fiind El însuşi „iubire” (I Ioan 4, 8), din nemărginită dragoste a creat lumea cu toate făpturile din ea şi astfel iubirea s-a arătat mai întâi în lume şi sălăşluieşte în sufletul omului de la început; 2) prin roadele şi puterea ei, căci „iubirea este împlinirea legii” (Rom.13,10); şi 3) prin durata ei. Credinţa şi nădejdea lucrează numai în viaţa pământească. În viaţa de după moarte ele vor fi împlinite, căci creştinul nu va mai avea nevoie să creadă în Dumnezeu, pentru ca Îl va vedea, nici să nădăjduiască în El, pentru că Îl va avea. Dragostea însă rămâne şi atunci; ea „nu piere niciodată” (I Cor. 13, 8), este veşnică, fiindcă Însuşi Dumnezeu cel veşnic este iubire.

Către cine trebuie să se îndrepte dragostea creştinului?

Dragostea creştinului trebuie să se îndrepte întâi către Dumnezeu, către poruncile şi legile Sale; apoi către aproapele şi, în fine, către sine însuşi, căci aceasta este porunca Mântuitorului: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-39).

Pentru ce creştinul trebuie să iubească pe Dumnezeu?

Creştinul trebuie să iubească pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu l-a iubit mai întâi pe el (I Ioan 4,19) şi fiindcă Dumnezeu este Creatorul, Susţinătorul, Răscumpărătorul şi Binefăcătorul său cel mai mare. Pentru toate binefacerile pe care le dă, Dumnezeu nu cere în schimb decât

dragoste[1].

Ce înseamnă a iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul?

Aceasta înseamnă că creştinul trebuie să-I închine lui Dumnezeu toate gândurile, toate simţirile, doririle şi voirile sale, «să se mute cu toate puterile sufletului în Dumnezeu»[2] şi în întreaga sa viaţă să se ostenească a-I împlini voia, cu statornicie şi bucurie. Căci ce este mai frumos şi mai dulce decât a iubi pe Dumnezeu, Care este veşnică frumuseţe, veşnică bunătate, veşnică dragoste. Psalmistul spune: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Ps. 33, 8).

Pentru ce creştinul trebuie să iubească pe aproapele său?

Creştinul trebuie să iubească, apoi, pe aproapele său, care este orice om, ca pe sine însuşi, fiindcă toţi oamenii sunt făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi sunt fraţi între ei, deopotrivă iubiţi de Dumnezeu, Care pentru mântuirea lor şi-a jertfit pe Unicul Său Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Cum trebuie să fie adevărata dragoste creştină?

Adevărata dragoste creştină trebuie să fie: 1) Fiască, nu din teamă de pedeapsă, nici pentru un folos oarecare; ci precum fiul îşi iubeşte părintele său, aşa să iubească şi creştinul pe Dumnezeu, Care este Părintele Ceresc al tuturor (I Ioan 3, 1); 2) Deplină, adică să cuprindă, cum s-a spus, toate puterile sufletului, încât tot ceea ce facem să fie spre slava lui Dumnezeu. „De aceea, ori de mincaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Cor.10, 31); 3) Puternică şi statornică, mergând chiar până la moarte. Căci dacă Dumnezeu, din dragoste faţă de oameni, Şi-a jertfit pe Unicul Său Fiu pentru mântuirea lor, apoi şi dragostea acestora faţă de Dumnezeu trebuie să fie fără de margini şi să nu se schimbe niciodată. Sfântul Apostol Pavel spune: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: „Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua; socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom. 8, 35-39); 4) Vie şi lucrătoare, adică să pătrundă cu adevărat cugetul şi voia creştinului şi să se arate prin fapte de binefacere faţă de cei din jurul său. Citim în Sfânta Scriptură: „Să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul’ (I Ioan 3, 18); şi „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (Ioan 14, 15) spune Mântuitorul. înzestrată cu astfel de însuşiri, de bună seamă ,dragostea produce roadele cele mai de preţ pentru sufletul şi viaţa credinciosului.

Care sunt roadele dragostei?

Roadele cele mai de seamă ale dragostei sunt:

1)   Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” (Ioan 14, 21) – spune Mântuitorul.

2)   Ferirea de păcat: «Nu este nici un păcat, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, în tălmăcirea Epistolei I către Tesaloniceni, pe care întocmai ca focul să nu-l ardă puterea cea mare a dragostei. Mai uşor poate rezista o uscătură nebăgată în seamă, decât păcatul, la puterea dragostei»[3].

3)    Cine iubeşte pe Dumnezeu este ascultat în rugăciunile sale şi se bucură de bunătatea Lui: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe EF (I Cor. 2, 9).

4)   Liniştea sufletească, răbdarea în vreme de încercare, iertarea, blândeţea, pacea şi bună- voirea între oameni; căci: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (I Cor. 13, 4-7).

5)    Odrăsleşte mântuirea sufletului: „Iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: învăţătorule,- ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei trăi” (Luca 10, 25-28).

Pentru astfel de roade, dragostea creştină este cu adevărat „legătura desăvârşirii” (Col. 3, 14) şi „împlinirea legii” (Rom. 13, 10).

Văzând deci însemnătatea covârşitoare a dragostei, creştinul trebuie să-şi dea silinţa să o păstreze, să o întărească în sufletul său şi să o sporească în viaţa sa.

De bună seamă, aceasta se face întâi prin lucrarea harului dumnezeiesc, după cuvântul Mântuitorului: „Fără Mine, nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Dar creştinul are şi el datoria să lucreze şi să se folosească de toate mijloacele care pot înmulţi dragostea.

Care sunt mijloacele cele mai de seamă prin care creştinul îşi poate întări şi înmulţi dragostea?

Acestea sunt:

1)     Cugetarea asupra dragostei nemărginite a lui Dumnezeu faţă de lume, pentru mântuirea căreia Şi-a jertfit pe Unicul Său Fiu;

2)   Cunoaşterea cât mai temeinică a învăţăturii creştine;

3)  Rugăciunea stăruitoare şi fierbinte către Dumnezeu;

4)  împărtăşirea cu Sfintele Taine;

5)  Râvna de a împlini voia lui Dumnezeu şi a se feri de păcat;

6)   Cunoaşterea şi urmarea vieţii Mântuitorului, Care prin viaţa Sa pământească a dat cea mai măreaţă pildă de dragoste;

7)    Lupta împotriva iubirii semeţe de sine şi împotriva alipirii pătimaşe de bunurile pământeşti;

8) Facerea de bine faţă de aproapele.

12. Care sunt păcatele împotriva dragostei creştine?

în înţeles mai larg, fiecare păcat este îndreptat împotriva dragostei, fiindcă această virtute este temelia vieţii creştine şi porunca cea mai de seamă pentru creştin.

Dar întrucât dragostea este şi o virtute deosebită, sunt şi păcate îndreptate direct împotriva ei. Acestea sunt: 1) Ura faţa de Dumnezeu, adică împotrivirea cu duşmănie faţă de învăţătura Sa şi faţă de rânduielile bisericeşti, socotindu-L pe El răzbunătorul nedrept al fărădelegilor şi urzitorul nenorocirilor (Ioan 15,18); 2) împietrirea inimii faţă de primirea mijloacelor puse la îndemâna creştinului pentru mântuirea sa; 3) Pizma faţă de aproapele care stăruie în ascultarea de poruncile lui Dumnezeu; 4) Făţărnicia, prin care cineva se arată că iubeşte pe Dumnezeu, dar numai cu vorba, nu şi cu inima şi fapta; 5) Iubirea de sine peste măsură (egoismul), din care se nasc multe alte păcate; 6) Alipirea pătimaşă de bunurile pământeşti: „Că rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint” (I Tim. 6, 10).

 


[1]    Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, trad. de T. Bodogae, Sibiu,1946, p. 64.

[2]    Idem, p. 199.

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, La Epistola I către Tesaloniceni, c. III, Migne, P. G., LXII, col. 420

(mai mult…)

DRAGOSTEA CREŞTINĂ

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

După credinţă şi nădejde, care este cea de a treia virtute teologica?

După ce am aflat ce este credinţa şi nădejdea, trebuie să ştim că pentru dobândirea mântuirii şi fericirii veşnice, credinciosul, pe lângă credinţă şi nădejde, are neapărată trebuinţă şi de dragoste, care este a treia şi cea mai mare virtute teologică.

Prin credinţă, credinciosul primeşte şi-şi însuşeşte adevărurile mântuitoare descoperite de Dumnezeu şi propovăduite de sfânta noastră Biserică Ortodoxă; prin nădejde aşteaptă cu deplină încredere ca Dumnezeu să aducă la îndeplinire tot ce i-a făgăduit pentru mîntuirea sa; prin dragoste însă el intră în cea mai strânsă comuniune de viaţă cu Dumnezeu. îl îmbrăţişează cu toate puterile sufletului său ţi-I împlineşte voia Sa cea atotsfântă, precum citim în Sfânta Scriptură: „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (I Ioan 4, 16). (mai mult…)

DESPRE POSTURI

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Ce este postul?

«Postul este înfrânarea de toate mâncărurile, sau, la caz de boală, numai de unele, de asemenea şi de băuturi şi de toate cele lumeşti si de toate poftele cele rele, pentru ca să poată creştinul să îşi facă rugăciunea lui mai cu înlesnire şi să îi fie milostiv Dumnezeu. încă şi pentru a ucide poftele trupului şi a primi harul lui Dumnezeu…»[1].

Postul este o faptă de virtute, un exerciţiu de înfrânare a poftelor trupului şi de întărire a voinţei, o formă de pocăinţă, deci mijloc de mântuire. Dar este în acelaşi timp, şi un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu, pentru că el este o jertfă, adică o renunţare de bună voie la ceva care ne este îngăduit, izvorâtă din iubirea şi respectul pe care îl avem faţă de Dumnezeu. (mai mult…)

DESPRE SĂRBĂTORI

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Ce sunt sărbătorile şi care este rostul lor?

Sărbătorile sunt zile anumite din cursul anului bisericesc, închinate fie amintirii unor fapte din istoria sfântă, fie cinstirii lui Dumnezeu sau a unora dintre sfinţi. Ele se deosebesc de celelalte zile prin aceea că noi, creştinii, încetăm ocupaţiile obişnuite şi mergem la biserică pentru a lua parte la slujba dumnezeiască prin care prăznuim sărbătorile. în calendarul bisericesc de perete, pe care fiecare creştin îl are în casa sa, zilele de sărbătoare se cunosc pentru ca sunt scrise cu roşu şi sunt însemnate cu o cruce roşie înainte.

Sărbătorile sunt orânduite pentru ca să dăm odihna trupului şi totodată să ne îngrijim în chip deosebit de cele ale sufletuLui (Deut.16, 8; Fapte 20, 7). (mai mult…)

Despre acatiste și paraclise

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Ce sunt Acatistele?

Acatistele sunt rugăciuni prin care cerem mai ales mijlocirea sfinţilor pe lângă Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbăvi la vreme de nevoie şi de necaz. Ele nu fac parte din rânduiala celor şapte Laude şi nici din celelalte slujbe ale sărbătorilor de peste an, ci se citesc la orice vreme, în afara ceasurilor de slujbă ale Bisericii, la cererea credincioşilor şi pentru feluritele lor nevoi. Se numesc acatiste (în greceşte „aj akatistoi hymnoi”), pentru ca în timpul lor nu stăm jos în strane, ci în picioare sau în genunchi în faţa icoanei sfântului spre care ne îndreptăm rugăciunile noastre.

Acatistele sunt alcătuite din mai multe cântări de laudă şi de rugăciune către Mântuitorul, Sfânta Fecioară sau alţi sfinţi. Aceste cântări poartă numele de condace şi icoase. Fiecare icos se termină cu Bucură-te, mireasă, pururea fecioară (sau Bucură-te, sfinte… etc) şi fiecare condac se termină cu Aliluia pe care îl repetă strana. (mai mult…)

DESPRE AGHIASMĂ (Sfinţirea apei)

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Ce înseamnă cuvântul „Aghiazmă” (Aiasma)?

Cuvântul este grecesc (agiaomo”) şi înseamnă sfinţire. La noi, prin aghiasmă se înţelege atât apă sfinţită, cât şi slujbă pentru sfinţirea ei.

De câte feluri e Aghiazma în înţelesul ei de slujbă?

De două feluri: mare şi mică. Cea mică se mai numeşte în popor şi sfeştanie, care înseamnă luminare, sau slujba luminilor, pentru că la început se înţelegea prin ea Aghiazma cea mare, care se săvârşeşte la Bobotează, sărbătoare numită şi ziua luminilor sau a luminării, deoarece atunci se botezau catehumenii.

Când se săvârşeşte Sfinţirea cea mică a apei?

în biserică, de regulă la fiecare zi întâi a lunii, iar în case, oricând cer credincioşii, mai ales în zilele de miercuri şi vineri dimineaţă. Când preoţii, potrivit hotărârilor Sf. Sinod merg să boteze casele credincioşilor, aceştia sunt datori să-i primească pe preoţi cu bucurie şi cu dragoste, deoarece preotii aduc binecuvîntarea şi ajutorul lui Dumnezeu asupra casei şi a familiei lor, prin apa sfinţită cu care-i stropesc. (mai mult…)

ÎNMORMÂNTAREA ȘI PARASTASELE

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Care sunt ierurgiile în legătură cu sfârşitul omului şi grija pentru cei morţi?Sunt acele ierurgii şi rânduieli poruncite de Biserică sau moştenite din practica creştină.

Cum se mai numeşte grija pentru cei morţi?Se mai numeşte cultul morţilor.

Cum trebuie să fie sfârşitul adevăratului creştin?În rugăciunile ei (ectenia dinainte şi de după sfinţirea Darurilor) Biserica ne îndeamnă să cerem de la Dumnezeu, între altele, «sfârşit creştinesc vieţii noastre: fără prihană, neînfruntat, cu pace…», adică în pace cu toată lumea şi cu cuget împăcat, liniştit, fără teamă de moarte.

Care este grija şi datoria creştinească cea mai de seamă a celor vii faţă de cei ce-şi dau sufletul?Ca aceştia din urmă să moară spovediţi şi grijiţi (împărtăşiţi) şi cu lumânarea aprinsă în mână. (mai mult…)

WhatsApp chat