Păsările care îşi fac cuibul pe pământ nu sunt cântăreţe şi nici nu pot zbura la înălţime (fazanul, prepeliţa, pitpalacul, cocoşul de munte etc.). Numai păsările care îşi fac cuibul sus, în arbori, sunt bune cântăreţe. Ciocârlia cântă numai când se desparte de pământ şi se înalţă sus spre cer. Cântă în plin zbor spre cer…
Aşa e şi cu viaţa noastră cea duhovnicească. Un creştin care îşi are „cuibul“ pe pământ, un creştin care e legat cu totul de pământ, de grijile şi poftele acestei lumi, acela nu poate nici „zbura“ şi nici „cânta“.
Un creştin „cântător“ şi „zburător“ e numai acela care îşi are „cuibul“ sus, care se desprinde de pământ, de duhul acestei lumi, şi se ridică în lumina şi slava vieţii celei duhovniceşti. Creştinul cel adevărat e ca ciocârlia; cântă, înălţându-se spre cer. Cântă în plin „zbor“ spre cer, spre lumină…
Iar dacă totuşi cuibul cel de sus e bătut de vânturi şi furtuni – o, apoi poate că şi pentru asta cântă păsările din el. Eu mă gândesc şi la „cuibuşorul“ vieţii mele. Dacă n-ar fi bătut în el atâtea aspre „vânturi“ şi „furtuni“, azi n-ar cânta „păsările“ de la Oastea Domnului. (mai mult…)