Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Constantin Pânzariu

Constantin Pânzariu

„ŢIE ÎŢI TREMURĂ MÂNA?”

Din vorbirea fratelui Costică Pînzariu
de la adunarea de comemorare a fratelui Popa Petru, Săucani – 21 iunie 1992

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Mi-e aşa de greu, fraţilor, să vorbesc… Ceea ce vă spunem, vă spunem în faţa Domnului. Şi, pentru că trebuie să vorbim cuvinte despre sfinţenie, ne întrebăm cu teamă: cum putem să rostim cu o gură păcătoasă nişte cuvinte de foc, lângă un mormânt de foc, despre inimi de foc? În ce stare trebuie să te găseşti tu, cel ce vorbeşti, ca să poţi sta pe locurile acestea arzânde, lângă inimile astea curate şi minunate care au lăsat urme aşa de înflăcărate în ochii noştri?

Ştiu că sunteţi obosiţi. Staţi cum puteţi, dragilor… Să dea Dumnezeu ca de pe iarba aceasta şi de lângă aceste morminte să ne ia de pe pământ… O, ce sfinţi înaintaşi am avut noi! Nu venim să aducem nici o mustrare nimănui; nu pentru asta am venit noi aici pe locurile acestea pe care nu le-am mai călcat până acum, dar ne întrebăm cu durere, cum de nu ne putem ridica măcar un pic, ci tot mai înspre jos mergem, în loc să ne urcăm?… (mai mult…)

Ca în vremea Sf. Ioan Gură de Aur

Mi-aduc aminte, când aveam aproape 16 ani, că primiseră fraţii Foaia îndoliată, de la Sibiu, în care se spunea că, în noaptea de 11/12 februarie, a trecut la Domnul Părintele nostru drag, Iosif Trifa. Eu eram la prima adunare de nuntă atunci acolo. Plângeau fraţii şi surorile şi mă gândeam: De ce or fi plângând oamenii aceştia pe părintele acela aşa de departe? Nu înţelegeam atunci; nu-L primisem pe Domnul Iisus încă. Însetam după El, flămânzeam după El încă din copilăria mea. (…)

Părintele nostru drag, având, la moarte, sub patruzeci de kilograme, aşa de mult s-a rugat şi aşa de mult a stăruit către Domnul pentru poporul nostru român! Poate că, din vremurile Sfântului Ioan Gură de Aur până la el, în ţara noastră – deşi am avut domnitori minunaţi şi sfinţi –, n-am primit cu atâta drag cuvântul lui Dumnezeu.

Constantin PÂNZARIU

(Sibiu, 11 februarie 2007, cuvânt la Mormântul Părintelui Iosif Trifa)

Povestiri rămase

În tinereţea mea, când am aflat prima dată de stilou, îl credeam o comoară. Mă întrebam: cum să nu porţi călimară cu cerneală la tine şi totuşi să scri cu cerneală? Auzisem mereu vorbindu-se de un astfel de mijloc de scris, îndată mi-a venit dorul să-mi cumpăr şi eu un astfel de stilou, să pot să scriu oriunde şi oricând ti ce auzeam, tot ce primeam: poezii, cântări…Şi  aşa cum v-am povestit, scriam pe careţele. Dar nu numai atât. Având acum cunoştinţă cu o mulţime de fraţi, căutam să le scriu şi să primesc de la ei o mulţime de scrisori, din care, prin dragostea lor, te hrăneai ca dintr-o merinde aleasă. De aceea,  după ce am trecut Nistru şi având legătură cu nemţii, prima dată am căutat să-mi procur de la ei stilouri de scris. Şi în timpul cât nu eram în gardă, scriam întruna acasă la soţie, la părinţi şi la fraţi. Cea mai plăcută ocupaţie îmi era să scriu, de aceeam când ruşii ocupaseră Basarabia şi Bucovina şi trecuseră în Moldova până la Paşcani, eu fiind la Râmnicu Sărat la nişte depozite, aflând adresele fraţilor din ziare, scriam în fiecare zi şi primeam câte patru-cinci scrisori pe zi, din care mă hrăneam zilnic.
(mai mult…)

„N-aveam nimic lumesc, de parcă nici n-am fi avut trupuri, ci numai suflete.”

CCosticaPanzariu03ând am pornit pe această cale, a Oastei Domnului, Domnul Iisus Biruitorul nu ne-a lăsat izolaţi şi singuratici. Duhul Sfânt, pogorât de la Tatăl în Ziua Cinzecimii, străbătea mereu satele şi oraşele, trezind sufletele şi înrolându-le în această uriaşă lucrare de trezire sufletească. Lucrarea se răspândea cu o iuţeală uimitoare în toată ţara şi chiar peste hotare, spre bucuria neamului nostru românesc şi spre slava Unicului şi Adevăratului Dumnezeu. Şi, aşa cum v-am spus mai sus, se adăugau şi la noi o mulţime de suflete doritoare şi însetate de auzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Atunci fiind începători, nu aveam fraţi lucrători, care să mărturisească Cuvântul, ci mai mult cântam şi citeam din Biblie, din cărţi şi din foi, din care ne hrăneam şi care ne erau haina noastră de sărbătoare. (mai mult…)

Povestiri rămase

În tinereţea mea, când am aflat prima dată de stilou, îl credeam o comoară. Mă întrebam: cum să nu porţi călimară cu cerneală la tine şi totuşi să scri cu cerneală? Auzisem mereu vorbindu-se de un astfel de mijloc de scris, îndată mi-a venit dorul să-mi cumpăr şi eu un astfel de stilou, să pot să scriu oriunde şi oricând ti ce auzeam, tot ce primeam: poezii, cântări…Şi  aşa cum v-am povestit, scriam pe careţele. Dar nu numai atât. Având acum cunoştinţă cu o mulţime de fraţi, căutam să le scriu şi să primesc de la ei o mulţime de scrisori, din care, prin dragostea lor, te hrăneai ca dintr-o merinde aleasă. De aceea,  după ce am trecut Nistru şi având legătură cu nemţii, prima dată am căutat să-mi procur de la ei stilouri de scris. Şi în timpul cât nu eram în gardă, scriam întruna acasă la soţie, la părinţi şi la fraţi. Cea mai plăcută ocupaţie îmi era să scriu, de aceeam când ruşii ocupaseră Basarabia şi Bucovina şi trecuseră în Moldova până la Paşcani, eu fiind la Râmnicu Sărat la nişte depozite, aflând adresele fraţilor din ziare, scriam în fiecare zi şi primeam câte patru-cinci scrisori pe zi, din care mă hrăneam zilnic.
(mai mult…)

Cuvinte pentru cei de după mine ( au trecut patru ani…)

Fr. Costica PanzariuAceste însemnări le-am cules mai mult pentru familia mea, dar le pot lua ca exemplu şi alţii din cadrul Oastei Domnului, mai ales cei clătinaţi sau înşelaţi de duhuri străine.
Voi rămâne hotărât lângă învăţătura sănătoasă a Oastei Dom­nului şi pe urmele Părintelui Iosif şi ale copiilor lui sufleteşti, lângă sfatul frăţesc al Oastei Domnului din Sibiu, Redacţia foii Iisus Biruitorul, unde mi-am aşezat, la temelia lor, lacrimile şi rugăciunile mele, contribuind cu bănuţul văduvei la înălţarea acestui edificiu impunător al Marelui Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos.

Sunt în vârstă de 82 ani şi mă bucur nespus de mult de tot ce mi-a dăruit Domnul pentru slujba aceasta în care am fost pus de El, ca să pot fi şi eu un mic îndrumător în Lucrarea Oastei Dom­nului, acolo unde mi-a fost ţarina unde-am arat şi semănat, dar şi de unde am secerat o mulţime de bucurii cereşti, de prin sfintele întâlniri frăţeşti de pe cuprinsul ţării mele. (mai mult…)

Vă las

Vă las, iubiţii mei, pe seama
Acelui Cărui I-am slujit,
Ce mi-a dus viaţa-n întregime,
De la-nceput, pân-la sfârşit…

Vă las comoara luminată
Ce de copil m-a fermecat,
Prin Jertfa Golgotei curată
Purtându-mă neîncetat.

Prin binecuvântări măreţe
Şi-atâtea haruri ce-am primit,
Iubirea Lui în mii de feţe
M-a-mbrăţişat şi m-a-ntărit. (mai mult…)

Acasă

Ce dulce-i vorba asta-n lume,
Cu câtă bucurie-i scoasă,
Ce vesel este cine-o spune:
„Curând ne vom întoarce-Acasă!”

Copiii, răzleţiţi departe,
Nemaidorind nici somn, nici masă,
Îşi strigă: „Iute, cât se poate,
Plecăm chiar azi, plecăm acasă!”

Desprinşi, pe cale şi-nspre noapte,
Flămânzi şi obosiţi de coasă,
Îngână doar cuvântu-n şoapte:
„Îndată vom ajunge-acasă!” (mai mult…)

„Un vis pe care n-am să-l uit întreaga mea viaţă”

Încă de mic, mama mă învăţase rugăciuni şi, mai ales, Tatăl nostru.

În casa noastră, drept în colţ, era aşezată icoana Maicii Domnului cu Domnul Iisus în braţe. Mama întodeauna îmi spunea să privesc, atunci când mă rog, la Maica Domnului. Îmi îndrepta ochii, când mă rugam, către Maica Domnului, şi eu, învăţând aşa, când mama nu era în casă şi nici ceilalţi, mă duceam la icoană să văd cine este în interior.

Câteodată, sera, când nu se aprinsese lampa, dar ardea focul, razele lui pătrundeau în Icoană. Atunci vedeam o altă casă, un alt copil, cu alte aşezări, pe care numai acolo le puteam desluşi. Ele se prevedeau din casă, însă mie mi se păreau din  altă lume…

Aşa de mult iubeam eu locul şi Icoana cu Maica Domnului şi Pruncul în braţe, încât îmi erau nedespărţiţi!

Într-o noapte, pe când dormeam lângă tatăl meu, m-am trezit plângând… Ce se întâmplase? Cineva Îl luase pe Domnul Iisus din braţele Maicii Sale şi-L dusese în capătul grădinii, aruncându-L între spini, iar eu mă tânguiam după El. Acest vis l-am înţeles mai târziu, după ce m-am întors la Domnul. El tânjea după mine încă de când eram copil…

Şi ce bine zice Cuvântul: „Tu mă cunoşteai de pe când nu eram decât un plod şi în Cartea Ta erau numărate toate zilele mele”.

Constantin Pânzariu, din „ Mărturia vieţii mele”
Editura „Agnos” – Sibiu, 2004

WhatsApp chat