Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Fără categorie

Fără categorie

NICI MĂCAR UN NIMIC

1. Preaiubitule scump al inimii mele, toate vestirile îndelungate de dinainte, toate descoperirile Tale n-au fost în stare a mă face să mă încredinţez deplin despre cum va fi ceea ce voi avea în Tine,

2. aşa cum a fost în stare să mă încredinţeze doar o clipă din părtăşia adevărată a dragostei Tale.

3. Pentru ceea ce este etern, nu există măsură în timp.

4. Pentru ceea ce este nemărginit, nu există măsură în spaţiu.

5. Pentru ceea ce este ceresc, nu există măsură pe pământ.

6. Şi pentru ceea ce este pretutindeni, nu există îngrădire „aici“ sau „acolo“. Este tot la fel: „dincoace“ sau „dincolo“.
7. Prin Tine, eu sunt etern, sunt nemărginit, sunt ceresc, sunt pretutindeni.

8. Prin Tine, eu trec prin moarte fără să nici ştiu că trec prin ea, pentru că moartea este în afara Ta.

9. În Tine, eu sunt la fel dincoace sau dincolo, pentru că hotarul dintre acestea este numai în afara Ta, şi nu înlăuntul Tău.

10. În Tine, eu am trecut dincolo de orice prag dintre noi, părându-mi-se că nu eu sunt cel care trece, ci Tu eşti.

11. Mi-ar fi fost drag să ştiu chiar că eu sunt acela care trece, dar numai o clipă a fost părerea că ies din­tr‑o dată foarte afară din ceea ce fusese înainte foarte înlăuntru.

12. Mi se păruse că fusese foarte miazănoapte şi că s-a făcut dintr-o dată foarte miazăzi,

13. că văd căzând o stea foarte tristă dincoace şi înălţându-se foarte strălucită dincolo.

14. Mi s-a părut ca un joc de sărituri peste un cerc de cercuri şi dintr-o dată n-am mai simţit sub picioarele mele nimic…

15. Am simţit numai soarele sub aripi
şi inima Ta sub buzele mele înlăcrimate de fericire.
16. Sunt cel mai slab dintre câte fiinţe ai creat Tu cu mâinile Tale atotputernice,

17. sunt cel mai nepregătit dintre toate minţile care au ieşit din alcătuirea înţelepciunii Tale,

18. sunt cel mai plin de cusururi şi cel mai gol de virtuţi dintre toţi cei pe care i-ai zidit Tu,

19. sunt cel mai neputincios, mai temător şi mai sărac decât toţi, Doamne,
nu mă trimite! – m-am rugat eu.

20. Ca să nu fac de ocară numele Tău slăvit,

21. ca să nu fac de ruşine faţa Ta cinstită,

22. ca să nu fac de pagubă moştenirea Ta minunată,

23. ca să nu fac de râs şi de batjocură solia Ta dumnezeiască!

24. – Du-te! – mi-ai poruncit Tu. Eu voi fi în tine! Nu tu, ci Eu sunt Cel care va vorbi, va arde, va zidi şi va face.

25. Du-te, căci nicăieri nu se va mai putea vedea atât de bine că Eu sunt totul, cum se vede în tine, care nu eşti nici măcar un nimic.
Tocmai de aceea te-am ales pe tine.

 

Traian Dorz,
din „Prietenul tinereții mele”,
Editura Oastea Domnului, Sibiu

Psalmul 69, v. 5: Dumnezeule, Tu cunoști nebunia mea

Nebunia este totdeauna rãtãcirea minții, slãbirea ei, tulburarea ei, întunecarea ei parțialã

sau pierderea ei totalã.

Rãtãcirea minții vine din abaterea omului de la adevãr,

slãbirea ei vine din alunecarea în vreo ispitã

și tulburarea ei vine totdeauna din cãderea în vreun pãcat.

Dar pierderea ei totalã vine din trãirea prãbușitã în mai multe pãcate și nelegiuiri.

 

Câtã vreme sufletul credincios își dã toate silințele sã uneascã în viața lui o virtute cu alta (2 Petru 1, 5),

atâta vreme omul va merge mereu crescând în putere,

și în frumusețe, și în luminã,

dupã cum

merge luna de pe cer când este în creștere.

Atunci mintea omului se face tot mai cuprinzãtoare,

se rotunjește tot mai frumoasã

și crește tot mai limpede,

iar în jurul lui se rãspândeșete tot mai multã luminã și bucurie.

 

Dar când râvna sufleteascã a omului începe sã scadã, sufletul acelui om începe sã dea înapoi.

Când întunericul începe sã acopere o parte tot mai mare din fața vieții lui, începe și orbia

Iar când pãcatul ajunge sã știrbeascã frumusețea credinței, lumina umblãrii, plinãtatea dragostei și ascultãrii sale, adicã toate virtuțile sale,

omul începe sã dea tot mai înapoi și sã alunece tot mai adânc în întuneric și în noroi.

Atunci nu mai este grabnic nici la ascultarea sfatului bun,

nici la rugãciunea smeritã,

nici la bisericã, nici la adunarea frãțeascã,

nici la ajutorãri,

nici la ostenelile pentru Domnul și pentru alții,

nici la jugul, la sarcina și la crucea Domnului.

De la toate acestea va întârzia tot mai mult, pânã când va lipsi de tot.

 

Va întârzia în pat, lenevindu-se și desfrânându-se.

Va întârzia în cârciumã, ticãloșindu-se cu bețivii.

Va întârzia la desfrânãri trupești și sufletești cu cei rãi,

la bancuri, la pahar, la tot ce este rãu

și de la tot ce este bun.

Multã vreme cei casa unui astfel de suflet care începe sã întârzie tot mai des și tot mai mult

sau cei din biserica lui și din adunarea lui

nu observã lipsa lui sau întârzierile sale

sau nu înțeleg cauzele pentru care el lipsește.

Unii întreabã de ce începe sã întârzie fratele sau sora lor, se mirã, se întristeazã, vorbesc între ei,

dar nu înțeleg de ce s-a schimbat de la o vreme din cum era mai înainte acest suflet în cum este acum.

Ei nu știu ce vierme roade inima aceasta care mai înainte era așa de înflãcãratã.

Nici din ce cauzã este acum așa de veștedã fața aceasta care mai înainte era atât de luminoasã, de seninã, de râvnitoare și de plinã de sãnãtate duhovniceascã.

Ci o vãd ofilindu-se și crescându-i tot mai mult uscãciunea și pierzarea.

Vãd cu tristețe cum mintea aceea limpede care judeca pânã atunci sãnãtos și se orienta drept în toate își pierde cumpãna și nu mai cunoaște calea bunelor deprinderi,

nici mãsura dreptelor îndrumãri.

Vãd cum începe sã înțeleagã sucit Cuvântul Sfânt

și sã vorbeascã nechibzuit despre învãțãtura cea dreaptã.

Vãd cum inima tulburatã ia hotãrâri pripite, umblã cu gânduri ascunse și alege tovãrãșii strãine și rele, cãzând în greșeli tot mai dureroase.

Vãd cã ceva nu mai este bun, dar nu știu ce.

Vãd cã ceva a ajuns ne-bun, dar nu știu cum.

 

O, ce nebunie este aceasta care îl face pe om așa!

Dumnezeu cunoaște, desigur, de unde a început nebunia aceasta și cunoaște cauza acestei nebunii a omului care a ajuns în pãcat din nou.

În bunãtatea Lui, Domnul așteaptã ca omul sã-și cunoascã nebunia sa și sã se scoale din ea.

Sã alerge la rugãciune, la pocãințã și la lacrimi, spre a putea fi vindecat iarãși…

Dar dacã omul nu cautã acest lucru, boala lui nevindecatã la timp îl duce la nebunia totalã.

Atunci își pierde mintea

și își pierde apoi și sufletul lui cel scump și unic,

își pierde mântuirea, pe vecii vecilor.

 

O Doamne, Bunule Binefãcãtor al sufletului meu,

vai, de câte ori am fost și eu în primejdia sã-mi pierd mintea mea cea sãnãtoasã și de câte ori am fost cuprins de nebunia ispitelor, din pricina nevegherii și a neascultãrii mele.

De câte ori mi s-a știrbit și mie lumina vieții mele și în câte primejdii de pierzare era sã mor din cauza alunecãrilor mele.

Te rog iartã-mi, Bunule Doamne, toate faptele lipsite de minte

și toate cuvintele pe care le-am spus și le-am fãcut, le-am gândit și le-am scris, cum nu era bine, în clipele mele de ispitã. Cãci nu este om viu, Doamne, care sã fie fãrã de vinã înaintea Ta.

 

Și nu mã mai lãsa niciodatã sã mai ajung așa, Doamne.

Te rog sã ai milã și de alții care vor mai ajunge în astfel de stãri rele.

Trezește-le mintea sãnãtoasã spre a-și vedea rãtãcirea și nebunia la timp spre a lupta și a se smulge din aceastã stare neneorocitã, alergând la Tine, ca sã scape, aflând din nou izbãvirea.

Cãci Tu, Doamne, cunoști nebunia noastrã a fiecãruia

și știi și vindecarea ei.

Amin.

Psalmul 69, v. 1: Doamne, apele amenințã viața mea…

Sunt multe feluri de primejdii care amenințã viața noastrã pe pãmânt.

Sunt multe feluri de vrãjmași care pândesc și urmãresc trupul și sufletul nostru slab,

în toatã vremea și în toatã cãlãtoria vieții noastre pe pãmânt, cãutând sã ne tragã sau sã ne împingã în pierzare.

De aceea ne sunt și fãcute atâtea înștiințãri ca sã fim treji totdeauna,

sã ne rugãm totdeauna

și sã ne pãzim totdeauna (1 Tes. 5, 17; 1 Petru 1, 13).

 

Dar cu osebire trebuie sã veghem în anumite vremuri

și în anumite locuri,

când primejdiile sunt mai mari

și unde vrãjmașii sunt mai vicleni.

În mod obișnuit avem a face numai cu o singurã primejdie o datã,

iar vrãjmașul ne atacã numai dintr-o singurã parte.

Dacã suntem atenți atunci, putem ușor sã ne ferim

sau sã-l învingem.

Dar în locurile și în vremurile cele deosebit de rele, primejdia vine nu cum vine leul,

numai dintr-o singurã parte,

ci cum vin niște ape care nãvãlesc, crescând din toate pãrțile,

și de care nu poți sã fugi și sã mai scapi nicãieri…

 

Ce nopți de groazã trãiește sufletul când simte cum aceste ape noroioase și reci cresc, venind tot mai vrãjmașe și vuind tot mai tulburi!…

Ce nopți și zile țin sufletul într-o continuã spaimã, când vrãjmașul vine împrejurul nostru și împotriva noastrã în toate felurile

și atât de bine organizat din toate pãrțile,

încât nici o cale nu rãmâne necontrolatã de el și nici o pãrticicã de loc nu-i scapã și nimic nu-l oprește.

Cum nu scapã nimic apelor când se revarsã peste tot. Și cum nu le poate opri nimic nici pe acestea.

 

O Doamne, în ce grea stare de primejdie se gãsește viața credinciosului urmãrit atunci

sau a credinței urmãrite în felul acesta,

când cel rãu și urmãritorul cresc, amenințând din toate pãrțile, tot mai puternic și tot mai furios,

ca niște ape mari!

O singurã scãpare mai poate exista atunci: Singur Dumnezeu!

Dacã ai avut pãrtãșie cu Domnul

și știi cã El te ascultã când strigi cãtre El, atunci poți fi liniștit: izbãvirea Lui va veni pentru tine la timp, fii sigur!

Ori înãlțându-te El pe tine pânã deasupra puterii apelor, ori micșorând apele pânã sub puterea ta.

 

Dar sunt și anumite locuri mai primejdioase decât altele.

Sunt locuri în care un anumit duh de viațã pãcãtoasã stãpânește apãsãtor, chinuitor și întunecat, ca o ceațã sau ca un fum gros, care s-au întins și s-au așezat statornic peste casa, peste țara sau peste sufletele de acolo. Și nici nu se împrãștie și nici nu se ridicã de peste locul acela.

Acolo oricine pãtrunde este cuprins și învãluit ca de niște ape cãlduțe care îl moleșesc, ca de niște leneviri și oboseli care îl învãluiesc, îl urâțesc, îl robesc și apoi îl ticãloșesc de tot.

Și stãruie acolo un anumit duh ispititor care pãtrunde deodatã prin toate simțurile în om, pânã îl orbește și îl leagã, trãgându-l în iad.

 

Ce priveliște dureroasã este sã vezi cum toatã mulțimea credincioșilor dintr-un astfel de loc este ca o oaste cãzutã în robie,

ca o gloatã trântitã la pãmânt și legatã de vrãjmașul viclean…

Ochii lui duhovnicești sunt stricați,

urechile înfundate,

mâinile și picioarele legate,

mintea și inima adormite.

Iar în aceste ape cãlduțe în care toți se lenevesc mișunã peste ei și printre ei tot felul de lipitori ale pãcatului,

tot felul de broaște și șerpi de apucãturi rele și de patimi vinovate, care le sug orice vlagã duhovniceascã.

Vai de acela care ajuns în astfel de locuri nu se ține strâns de Dumnezeu!

 

Doamne Iisuse, Puternic Mântuitor al sufletelor noastre,

Te rog ai milã de sufletul meu

și vino degrabã în ajutorul vieții mele,

mai ales în vremurile grele când apele tulburi vin prea întinse

și nu mã mai pot feri de ele nicãieri.

Dacã nu mai existã nici un drum sã pot ieși din ele, ci trebuie sã intru în vâltoarea lor,

Doamne Iisuse, dã-mi puterea sã le înfrunt cu rãbdare și nãdejde.

Ține-mi, Doamne, mãcar viața deasupra lor,

ca sã nu mã înece de tot

și ajutã-mi sã pot rãzbi prin ele, oricât de tulburi și de reci vor fi.

Iar când va trebui sã trec ori sã stau, Doamne, prin locuri unde bântuie duhuri viclene și primejdii cãlduțe,

ține-mã treaz și dã-mi aripi puternice

ca sã mã înalț deasupra fumului și negurii.

Sã nu mã înece, Doamne Iisuse, nici apele cele tulburi,

nici cele cãlduțe.

Amin.

Psalmul 68, v. 35: Ce înfricoșat ești, Dumnezeule!

Omenirea a fãcut cunoștințã numai foarte rar în viața ei cu Fața cea înfricoșatã a lui Dumnezeu.

Cãci deși multe suflete, multe popoare și multe generații de oameni

au sãvârșit adesea fãrãdelegi monstruoase împotriva lui Dumnezeu, pãcate mari și grele contra voii Sale

și a cuvintelor Lui,

totuși mila lui Dumnezeu, așteptarea îndelungã,

iubirea, rãbdarea și bunãtatea Lui nemãrginitã

au reținut mânia dreptãții Sale. Și nu le-a fãcut dupã fãrãdelegea lor (Ps. 103, 10; Iov 35, 15; Rom. 2, 4).

 

Totuși, când anumiți oameni, anumite familii,

anumite cetãți ori popoare ori generații, în neascultarea de El

au pus vârf pãcatelor lor (Genesa 6, 13 și 18, 20),

atunci mânia lui Dumnezeu a trebuit sã se dezlãnțuie asupra lor,

dreaptã și înspãimântãtoare,

arãtând ce înfricoșat este Dumnezeu când dreapta Lui Judecatã trebuie sã pedepseascã fãrãdelegea cuiva.

Atunci generația lui Noe a fost înecatã,

popoarele Sodomei și Gomorei au fost arse,

cetatea Ierusalimului a fost zdrobitã

și fiecare nelegiuit în parte din toate aceste vremi

a descoperit cu groazã ce înfricoșat este Dumnezeu în ziua mâniei Sale și în vremea dreptei Sale rãsplãtiri.

 

Numai în ceasul rãzbunãrii lui Dumnezeu asupra fiecãrui nelegiuit care pãcãtuiește îndrãzneț și obraznic

și a fiecãrui astfel de popor,

se aratã ce urât și vinovat considerã El pãcatul.

Cãci atunci chiar și puterile naturii,

cele care au fost martore stricãciunii oamenilor, se rãzbunã împotriva oamenilor pãcatului

și înfuriate împotriva celor vinovați

se ridicã mânioase, dorind sã împlineascã asupra pãcãtoșilor cât mai cumplit hotãrârile mâniei lui Dumnezeu, Fãcãtorul lor, de Care ele ascultã totdeauna cu sfințenie.

Ce necruțãtoare sunt atunci: Focul, Piatra, Tunetul, Apa, Uraganul și Cutremurul…

ori Seceta, Molima, Rãzboiul, Plãgile și Moartea…

 

Atunci toate acestea trec cu înfricoșãtoare mânie peste toatã fața acelei întinderi de pãmânt și de timp, hotãrâtã și datã lor spre pedepsire.

Numai atunci — sau dupã aceea,

privind la dezlãnțuirile acestor puteri cumplit-pedepsitoare ale pãcatului omenesc

și la prãpãdul rãmas pe urma lor împotriva omului

se vede cu cutremur și cu spaimã cât de înfricoșat este Dumnezeu.

Și cât de înfricoșat lucru este sã cadã cineva în mâinile mâniei Lui (Evrei 10, 31; Luca 12, 5).

 

O, dacã ar gândi asupra acestor lucruri fiecare om — ca sã se cutremure și ca sã nu mai pãcãtuiascã (Ps. 4, 4).

O, dacã mãcar acei pe lângã care a trecut înfricoșata mânie a lui Dumnezeu și totuși le-a fost cruțatã viața, dacã mãcar ei n-ar fi nepãsãtori!

Mãcar acei care au apucat sã vadã ruinele, sângele, lacrimile, rãnile unei rãzbunãri dumnezeiești s-ar cutremura și s-ar teme,

dacã ei mãcar s-ar feri sã mai mânie pe Dumnezeu,

ca sã nu mai pãcãtuiascã,

spre a nu li se întâmpla ceva și mai rãu (Ioan 5, 14).

 

Dar cine oare ia seama cum se cuvine la aceste lucruri? Cine este înțeleptul și smeritul care le pãstreazã?

Cine oare mai este astãzi treaz și credincios?

Iatã generația care a cunoscut aceste douã rãzboaie mondiale,

a acestor douã cumplite mãceluri,

care au pârjolit atâta pãmânt,

lãsând milioane de morți, de ciuntiți, de orfani, de nefericiți, — iatã aceastã generație

cu ce a dovedit cã este mai cuminte, dupã ce le-a suferit pe toate acestea?

Cu ce dovedește astãzi când și-l pregãtește pe cel de al treilea, atât de cumplit cã poate fi ultimul? Cã nimeni nu știe cât de nimicitor poate fi.

Și cã, dupã el, a doua zi, poate nu va mai fi pe fața pãmântului nimeni dintre cei care au fost.

 

Cu cât se înmulțesc oamenii, se înmulțește și pãcatul

și cu cât crește cunoștința, se înmulțește și nebunia.

în loc sã se înmulțeascã înțelepciunea și binefacerile — se înmulțesc nebunia, necredința și blestemãțiile oamenilor.

Iatã acum locuitorii pãmântului își suie nebunia și stricãciunea pânã la lunã și la stele, spre a le întina și pe acestea.

Dar ce va fi oare mâine, când corpurile acestea cerești se vor uni toate și ele cu celelalte puteri contra pãmântului, sã rãzbune jignirea care le-a fost adusã și lor și lui Dumnezeu de cãtre om? (Luca 21, 25-26; 2 Petru 3, 9-10).

 

O Dumnezeule Nemãrginit de Bun, dar și nebãnuit de Înfricoșat,

îndurã-Te, îndurã-Te și îndurã-Te de noi!

Oprește dezlãnțuirea dreptei Tale mânii asupra lumii

și amânã înfricoșatele Tale judecãți.

Din pricina puținilor Tãi credincioși, care se roagã Ție pentru toți ceilalți oameni, ai milã de toți.

Ai milã și nu îngãdui sã vinã Sfârșitul înfricoșat pânã când nu va mai veni o vreme de har, cel puțin încã o largã și binecuvântatã vreme de har în care chemarea dragostei Tale sã cutreiere tot pãmântul și sã trezeascã toate mințile oamenilor și toate inimile lor. Și sã vinã la ascultarea Ta, fãrã pedeapsa mâniei Tale.

O, ce fericiți am fi toți dacã n-ar pieri nimeni necredincios!

Fã, Doamne, sã nu vadã nimeni pedeapsa Ta,

ci toți sã vadã numai mântuirea Feței Tale.

Amin.

 

DUMNEZEUL ÎNDRÃZNELII

 

Dumnezeul Îndrãznelii,

vino-n ajutor degrab

vântul fricii și-a-ndoielii

când mi-nfrânge duhul slab.

 

Vino-n ajutor degrab,

vino-n ajutor degrab

și-ntãrește-mi, întãrește-mi,

Doamne, duhul meu cel slab.

 

Dumnezeul Izbãvirii,

vino când nu vãd nimic,

când în spaimele privirii

totu-mi pare inamic.

 

Dumnezeul Îndurãrii,

vezi-mã când tremur tot,

vino-n clipa disperãrii

scapã-mã când nu mai pot.

 

Dumnezeule-al Puterii,

sunt netrebnic și fricos,

scapã-mã din al cãderii

iad cumplit și fioros!

 

Dumnezeul disperãrii,

vino când nu știu ce spun:

scapã-mã de-al lepãdãrii

și-al vânzãrii grai nebun!

 

Cântarea Psalmului 68

 

Un psalm al lui David. O cântare

 

  1. Domnul Dumnezeu Se scoalã și fug toți vrãjmașii Sãi
  2. Cum se risipește fumul sau cenușa pier cei rãi
  3. Dar cei buni se nalțã-n fața

Dumnezeului Preasfânt,

nu mai pot de bucurie

cei ce-ascultã-al Sãu Cuvânt.

 

  1. Cântați Domnului din ceruri și-al Sãu Nume-L lãudați,

faceți drum sã nainteze… Și naintea Lui cântați.

Domnul este-al Lui Sfânt Nume,

bucurați-vã de El.

  1. Domnul apãrã orfanii

și-i grijește-n orice fel.

 

  1. Domnul dã o casã celor depãrtați și pãrãsiți,

Domnul iarãși izbãvește fericind pe cei robiți.

Numai rãzvrãtiții pururi

locuiesc pãmânt uscat,

peste ei ap

asã noaptea

de osândã și pãcat.

 

  1. Dumnezeule Puternic, când ieșeai cândva cu-ai Tãi
  2. Se cutremura pãmântul, cerul se topea-n vãpãi
  3. Tu le-ai dat o pâine bunã

întãrind pe cei slãbiți

  1. Ai dat țara fericitã

la ai Tãi nefericiți…

 

  1. Un cuvânt sã spunã Domnul și-atunci bunele vestiri

vin și vin, nenumãrate ca a’ cerului oștiri.

  1. Împãrați de oști vrãjmașe

fug din fața noastrã, fug,

oastea ce rãmâne-acasã

are pradã din belșug.

 

  1. Pe când voi dormiți în staul porumbelul argintiu

are aripile albe și de-un galben auriu.

  1. Când a-mprãștiat Cel Tare

pe-mpãrați cu brațu-I sfânt

se pãrea-n Țalmon cã ninge

fulgi împrãștiați de vânt…

 

  1. Munți ai Domnului, voi, munții din Basan cu vârf înalt,
  2. De ce, munți cu multe piscuri, pizmuiți pe celãlalt,

pe-acel munte ce-l alese

Domnul loc de slavã-a Sa?

Pentru-aceasta pe vecie

Domnul tot în el va sta!

 

  1. Ale Domnului Sfânt care numãrate-n veșnicii

sunt cu multe mii de sute și cu multe mii de mii,

în mijlocul lor e Domnul

din Sion venind pe vânt,

în lãcașul Lui cel tainic,

în lãcașul Lui cel sfânt.

 

  1. Doamne, Te-ai suit în slavã — și pe mulți i-ai dus în ea,

chiar și rãzvrãtiții-odatã, mulți, cu Dumnezeu vor sta.

  1. Binecuvântat sã fie

Domnul, Care-n orice zi

poartã sarcinile noastre,

El scãparea ne va fi!

 

  1. Dumnezeu e nouã Domnul izbãvirilor mereu,

cãci El poate sã ne scape de la moarte și din greu.

  1. Domnul va zdrobi odatã

capul la vrãjmașii Sãi,

creștetul acelor care

sunt nelegiuiți și rãi.

 

  1. Domnul zice: Voi aduce din Basan pe-ai Mei, șuvoi,

și de-ar fi și-n fundul mãrii îi voi scoate înapoi

  1. Ca sã calci tot rãul sânge

al potrivnicilor rãi

și chiar câinii tãi sã aibã

partea din vrãjmașii tãi.

 

  1. Eu Îți vãd a Ta intrare, Domnul și-Mpãratul meu,

în lãcașul Tãu, Puternic și Slãvite Dumnezeu.

  1. Înainte-s cântãreții

și-apoi cei cu harfe vin,

între fete care sunã

din timpan și tamburin.

 

  1. Binecuvântați pe Domnul când vã adunați la El,

binecuvântați-L cei ce coborâți din Israel.

  1. Iatã tânãrul Beniamin

ce-ntre dânși stãpâni,

cãpetenii a’ lui Iuda,

Zabulon și Neftal…

 

  1. Dumnezeul tãu puternic te-a nãlțat, popor al Sãu,

întãrește-Ți ce faci, Doamne, pentru noi, în Templul Tãu.

  1. Împãrații-Ți vor aduce

daruri în Ierusalim.

  1. Înspãimântã, Doamne, fiara

cea din trestii — s-o gonim,

 

Cete de viței și tauri a’ popoarelor ce mint…

Calcã-I Tu pe toți acei ce-și pun plãcerea în argint.

Risipește, Doamne,-acele

neamuri care-au suflet rãu

cãrora le place vrajba

și s-ar rãzboi mereu…

 

  1. Cei mari din Egipt se urcã înspre Dumnezeu cu zel,

Etiopia alergã mâinile-ntinzând spre El.

  1. Cântați Domnului, cântați-I

toate-a’ lumii-mpãrãții

și pe Domnul lãudați-L

pânã-n veci de veșnicii.

 

  1. Cântați Celui ce plutește peste ceruri și mai sus

iatã I se-aude glasul cel puternic de nespus.

  1. Dați-I slavã Lui, a Cãrui

slavã-i peste Israel,

Lui, a Cui putere-ntrece

naltul cerurilor fel.

 

Ce înfricoșat ești, Doamne, din lãcașul Tãu cel sfânt

pentru cerurile toate, pentru orișice pãmânt,

Dumnezeule,-ntãrește-i

pe ai Tãi ce Ție-Ți plac.

Binecuvântat sã fie

Dumnezeu în veac și-n veac.

 

Psalmul 68, v. 6: Numai cei rãzvrãtiți

Adevãrul existenței lui Dumnezeu este atât de evident, încât pânã și orbii pot sã-l vadã.

Toate cele zidite de Dumnezeu mãrturisesc despre El atât de limpede, încât orice minte le poate auzi.

Toatã conștiința pusã în inima omului ca sã-l mustre atunci când calcã voia lui Dumnezeu

sau sã-l mulțumeascã atunci când o ascultã, mãrturisește și ea despre existența lui Dumnezeu în om.

Cunoașterea despre El pe care Dumnezeu a pus-o în conștiința noastrã a fiecãruia este cea mai vie dovadã.

Începutul și continuarea Materiei și Vieții în chip tainic și minunat, universul cu câte sunt vãzute și nevãzute,

toate, toate acestea mãrturisesc, vorbesc, șoptesc, aratã

și strigã tuturor despre Slãvita, Strãlucita, Fericita Existențã și putere a Marelui, Veșnicului, Înțeleptului, Unicului, Viului, Atotputernicului, Dreptului, Bunului, Minunatului nostru Dumnezeu.

Numai cei rãzvrãtiți tãgãduiesc,

conștient sau inconștient,

aceastã cea mai adevãratã și strãlucitã Realitate (Rom. 1, 20).

 

Adevãrul învãțãturii drept-credincioase,

adicã acel dreptar sãnãtos al umblãrii în Lumina revelatã de Hristos și lãsatã Bisericii Sale

este atât de limpede și de apropiat descoperit nouã tuturor oamenilor, încât nimeni nu se mai poate feri de el.

Ne este înfãțișat atât de înțeles de Cuvântul Sfânt și Duhul Sfânt, Care este atât de plin de dragoste fațã de fiecare dintre noi,

este gata și dorește atât de mult, mijlocește atât de mult

și luptã atât de îndelung ca sã ni-l descopere fiecãruia,

încât nu este nici o minte sã nu-l poatã pricepe și primi, când voința omului nu se împotrivește acestei primiri.

 

Numai cei rãzvrãtiți rãstãlmãcesc și stricã, falsificã și ciuntesc denaturând învãțãtura aceasta dumnezeiascã

și fãcând împotriva ei partide, reforme, diversiuni, dezbinãri, vrãjmãșie (2 Petru 3, 16).

Adevãrul condițiilor cerute de Dumnezeu pentru dovedirea credinței și a ascultãrii Lui este atât de categoric spus, încât oricine îl poate înțelege.

Înștiințãrile lui Dumnezeu trimise celor care ascultã de voia Lui pot fi auzite pretutindeni

cã pânã și celor care calcã voia Sa cea sfântã

le sunt atât de cunoscute

sau le pot fi atât de ușor cunoscute.

 

Rãsplata sau pedeapsa lui Dumnezeu pentru orice nesocotire a voii Sale, a împotrivirii fațã de El

sau pentru oricare împlinire evlavioasã a poruncilor Lui

este atât de ușor de vãzut

chiar în noi și chiar printre noi, zilnic,

așa încât nimeni nu mai poate avea nici o dezvinovãțire dacã rãmâne totuși nepãsãtor și nerecunoscãtor fațã de acest adevãr (Evrei 12, 25).

Numai cei rãzvrãtiți împotriva voii lui Dumnezeu, care prin faptele lor de neascultare fațã de El nu vor cu nici un chip sã se supunã Lui, numai ei pot trãi conștient sau inconștient în stare de vrãjmãșie fațã de Dumnezeu.

Numai cei rãzvrãtiți prin cuvintele și faptele vieții lor pot mãrturisi mincinos și de formã doar, cu buzele, o credințã și o evlavie pe care însã cu fapta n-o practicã și n-o iubesc (Efes. 2, 16; 2 Tim. 3, 5).

 

O, cât de nenorocitã este starea sufleteascã a celor rãzvrãtiți contra ascultãrii de Bunul Dumnezeu.

Ce platã grea vor lua din mâna Judecãții Dreptului Stãpân toți acei care s-au împotrivit pânã la capãt contra acelor adevãruri care trebuiau deplin a

scultate, respectate și trãite cu evlavie de cãtre toți oamenii.

Rãzvrãtirea este cel dintâi pãcat al trufiei diavolului

și cel mai amar izvor al rãutãții.

Din rãzvrãtire ies toate dezbinãrile, certurile de partide, sectele, urile și toate relele.

Toate acestea încep printre toți cei între care vin

și oriunde încep numai din trufia rãzvrãtirii

și dintr-un rãzvrãtit sau din mai mulți.

Din acestea se revarsã apoi,

ca un potop al iadului, prin familii, prin biserici, prin lume,

neînțelegerile, luptele dintre frați, înveninãrile, risipirile, nimicirea și moartea…

Vai celor prin care vin acestea în lume

și din pricina cãrora nu se sting!

 

Doamne Dumnezeul nostru,

care ai cerut și Te-ai rugat mereu fierbinte ca între ai Tãi sã fie unitate și iubire, smerenie și ascultare,

și pace și armonie (Ioan 17, 21) —

Te rugãm ai milã și revarsã peste întreagã Biserica Ta și peste omenirea întreagã duhul dragostei și al unitãții.

Fã, Doamne, ca totdeauna numai un singur duh, și o singurã inimã,

și o singurã învãțãturã și credințã sã fie între ei toți.

Fã un singur gând și un singur cuget binecuvântat sã stãpâneascã totdeauna pe toți ai Tãi (Rom. 15, 5-6).

Pentru cã numai astfel lumea va putea vedea cã Tu i-ai trimis și cã ei sunt ai Tãi.

Nu lãsa, Doamne, sã încolțeascã în nici o inimã de frate gândul rãzvrãtirii și al neascultãrii,

ci înlãturã totdeauna din fiecare suflet acest gând care vine numai de la cel rãu.

Înlãturã din Lucrarea și Biserica Ta pe toți acei care, cu oricâte stãruințe și cu oricâte lacrimi ar fi rugați, ei nu vor și nu mai vor sã înlãture din inima lor acest gând rãzvrãtit.

Pentru cã ajunge cât s-a lãțit dezbinarea alor Tãi, izvorâtã din trufia celor care n-au vrut sã asculte nici de Tine și nici de frați.

Scapã-ne pe toți, Doamne, de orice duh al rãzvrãtirii

și dã-ne numai Duhul Tãu.

Amin.

Psalmul 68, v. 1: Vrãjmașii Lui se risipesc

Pe toți vrãjmașii lui Hristos îi așteaptã, cu siguranțã, risipirea, împrãștierea, topirea și pierzarea.

De la începutul istoriei cunoscute și pânã astãzi nu a fost cruțat nici un vrãjmaș al lui Dumnezeu care sã fi scãpat de aceastã soartã,

care sã fi supraviețuit risipirii și prãbușirii,

fie cã a fost om, fie cã a fost idee, fie cã a fost popor,

s-a prãbușit ori dintr-o datã, pe neașteptate,

ori încet, prin transformãri.

Tot ce a fost vrãjmãșie contra lui Dumnezeu s-a risipit…

 

Și tot așa va fi și mai departe,

tot așa va fi pânã la sfârșitul Istoriei și a Timpului,

tot ce se ridicã și se va mai ridica împotriva a ceea ce este Dumnezeu și vrednic de închinare (1 Tes. 2, 4)

va fi nimicit și risipit.

Vrãjmașii lui Hristos se risipesc totdeauna.

Se risipesc în cãutarea de argumente împotriva existenței Lui, a minunilor Lui

și împotriva credinței Lui, a Evangheliei Lui și a Adevãrului Sãu.

Se risipesc în pãreri potrivnice, în teorii diferite și în presupuneri nebunești despre Hristos și despre Dumnezeu.

Se risipesc în partide,

în contraziceri,

în probabilitãți,

în îndoieli

și în compromisuri,

iar pânã la urmã se vor risipi în întuneric.

 

Dar din întuneric se vor ivi mereu alții iarãși, care vor urma același trist drum

și aceeași zadarnicã luptã,

sfârșind și ei tot așa.

Și așa va fi mereu, pânã când vremea tuturor acestora va fi împlinitã,

iar ei cu toți,

împreunã cu acela care i-a inspirat, cu diavolul,

vor fi risipiți pe vecie în întunecatul, în nepãtrunsul ocean al Uitãrii Eterne.

Acolo apoi, vor avea timp destul sã se convingã nu numai de nebunia zadarnicã a trufiei lor

și de falimentul prostesc al luptelor lor,

dar și de rãutatea pe care, voit, s-au încãpãțânat sã n-o creadã

și de adevãrul împotriva cãruia, conștient, s-au angajat sã lupte.

 

Dragã suflete, oricine ai fi tu acuma,

și de orice om sau idee ai fi influențat spre a fi sau a deveni un vrãjmaș al lui Dumnezeu, dragã suflete, deschide-ți bine ochii tãi

și ia bine seama, da, ia foarte bine seama,

la tot ce vezi și la tot ce auzi cã se petrece

în jurul tãu,

înaintea ta

și în urma ta!

Privește în Istoria pe care o cunoști… și vezi soarta din urmã a vrãjmașilor și a tuturor tãgãduitorilor lui Hristos.

Privește și învațã, ca sã capeți mãcar acum o inimã înțeleaptã (Ps. 37, 1-10).

Și învațã sã nu faci și tu ca ei, ca sã nu ajungi ca ei.

Nu-ți risipi timpul tãu în scopul gãsirii de argumente contra existenței lui Dumnezeu.

Sau în contra dumnezeirii lui Iisus Hristos.

Sau în contra nemuririi sufletului.

Sau în contra adevãrului Judecãții, Osândei și al Rãsplãții Veșnice.

Cãci și copiii și oamenii cei mai simpli te vor face de rușine, fiindcã ei le cred.

 

Nu-ți rispi talentul tãu,

nici puterea, cultura și vremea scurtei tale vieți într-o muncã și luptã vrãjmașe lui Hristos.

Cãci toate îți sunt sortite încã de la început risipirii veșnice.

Nu-ți risipi propriul tãu suflet, unica ta, marea ta, eterna ta comoarã adevãratã…

Nu-ți risipi mântuirea ta și fericirea ta veșnicã pentru satisfacțiile înșelãtoare și promisiunile mincinoase pe care ți le oferã vrãjmãșia și vrãjmașii lui Hristos!

Ca nu cumva sã fie prea târzie, odatã, când va veni

prea amara ta trezire din nebunia aceasta.

În numele mântuirii sufletului tãu, ascultã-mã!

 

O Mare și Adevãrat Dumnezeu Atotputernic și Etern,

slavã Ție pentru dragostea cu care Îți arãți și puterea și rãbdarea fațã de vrãjmașii Tãi.

Slavã Ție pentru toți acei care, vrãjmași ai Tãi fiind,

bunãtatea Ta i-a trezit din nebunia în care trãiau și i-a fãcut supuși și robi ai Tãi.

I-a fãcut niște strãlucite vase mãrturisitoare ale bunãtãții Tale și ale Adevãrului Tãu,ca pe Sfântul Tãu Pavel.

Slavã Ție Care îi risipești pe toți cei care Îți rãmân vrãjmași

și îi vei risipi mereu, atât pe pãmânt, cât și sub el, pe toți acei care se aliniazã bãtãioși sã lupte contra Ta, spulberându-i în așa fel încât, cu cât pãreau mai puternici,

vor rãmâne mai rușinați…

Slavã Ție Care rãmâi veșnic mai presus ca toți vrãjmașii Tãi,

nebiruit niciodatã

și biruitor totdeauna.

Slavã Ție Care, din mieii Tãi cei slabi faci niște biruitori viteji ai tuturor lupilor și leilor care îi înconjoarã.

Ajutã-i pe toți ai Tãi sã nu se teamã niciodatã când vãd mulțimea vrãjmașilor Tãi amenințãtori,

ci sã creadã totdeauna cã vor vedea curând risipirea lor.

Amin.

Psalmul 67, v. 5: Toate popoarele Te laudã

Profeția aceasta privește o vreme care acum nu mai este prea depãrtatã de noi.

O vreme care este aproape sã vinã. Este ca aici și este gata sã se arate.

 

Pânã în vremea de azi n-a fost încã,

nu a putut fi, în toatã istoria popoarelor de pe pãmânt,

o vreme. O vreme în care chiar toate neamurile pãmântului sã-L laude pe Dumnezeu… Și chiar toate popoarele sã-I cânte Lui.

Dar cum toate profețiile Cuvântului Sfânt trebuie sã se împlineascã neapãrat la vremea lor, tot așa de neapãrat trebuie sã se împlineascã și aceastã profeție.

Cãci cu siguranțã va veni și vremea în care orice genunchi al celor din ceruri, al celor de pe pãmânt și al tuturor celor și de sub pãmânt sã se aplece pentru a se închina Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Filip. 2, 10).

Va veni — și nu este departe — vremea când toți împãrații neamurilor Îi vor aduce toatã slava lor numai Lui (Apoc. 21, 23-26).

Se poate întrezãri chiar de pe acum apropierea acelei vremi, când se vor împlini aceste profeții

și în înflãcãrarea unei nemaiîntâlnite revãrsãri de har al Duhului Sfânt, prin lucrarea puterii Sale,

toate popoarele pãmântului Îl vor lãuda pe Domnul nostru Iisus Hristos,

cu cele mai mari bucurii,

cu cele mai mari mulțimi

și cu cele mai mari laude.

Atunci orice ochi Îl va vedea (Apoc. 1, 7).

Atunci tot pãmântul va fi plin de cunoștința Lui…

Atunci nimeni nu va mai fi care sã nu creadã cã El este (Evrei 11, 6).

O, ce vreme fericitã va fi atunci!

 

Venirea acelei vremi,

și arãtarea acelei cunoașteri, în cea mai fericitã și sfântã izbucnire a acelei laude universale,

se va face prin puterea lui Dumnezeu

și se va face printr-o uriașã transformare înnoitoare fãcutã de Duhul Sfânt.

Duhul Sfânt Se va revãrsa peste conducãtorii popoarelor, insuflându-le idei de pace și de colaborare.

Îi va face sã umble unii pe la alții, sfãtuindu-se pentru a stabili în lume un climat de pace,

de respect reciproc,

de înlãturare a neînțelegerilor,

de colaborare și bunãvoințã.

Apoi de încredere, pânã la armonie și pânã la siguranțã.

 

Într-un astfel de climat vor putea apoi circula liber oamenii și ideile peste granițele deschise ale tuturor statelor și regimurilor lumii.

Atunci mãrturisitori înflãcãrați ai întregii Biserici a lui Hristos vor merge peste tot,

înfrãțiți de conștiința aceleiași mari rãspunderi a tuturor în fața Mântuitorului și Judecãtorului tuturor,

și sprijiniți de o mare putere a Duhului Sfânt vor merge cu o unicã solie, pentru o unicã credințã,

și cu o unicã vorbire, în o unicã învãțãturã,

având o unicã fierbinte chemare, spre o unicã mântuire,

la toate popoarele pãmântului, ajunse toate independente atunci și conștiente de rãspunderea lor fațã de Cuvântul și Solia pe care o aud.

 

Toate mijloacele tehnicii moderne vor ajuta Cuvântul acesta unic sã ajungã la orice fãpturã de sub cer, spre a auzi unicul Adevãr și pentru ca sã slujeascã de mãrturie fiecãruia (Marcu 13, 10; Mat. 24, 14; Rom. 10, 18; Col. 1, 23).

Dumnezeu va revãrsa atunci peste toți ascultãtorii acestei unice, puternice și limpezi solii, un duh de înțelegere, de ascultare și de întoarcere,

astfel cã nespus de mulți din cei îndepãrtați vor fi aduși la Ospãțul Cinei pânã se va umple Casa…

Casa Tatãlui,

Staulul Fiului

și numãrul Duhului Sfânt… (Luca 14, 21-23; Ioan 10, 16; Rom. 11, 25; 1 Tim. 2, 3-4).

 

Slavã veșnicã Ție, Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor,

Care dorești ca nimeni sã nu piarã, ci pe toți sã-i aduci la cunoștința Adevãrului (2 Tim. 2, 25)…

Ce slãvitã fericire vei revãrsa Tu peste toți cei care Te vor asculta din toate popoarele,

atunci când va sosi aceastã fericitã vreme

și când, din nou, prin Duhul Sfânt, ca în Ziua Cincizecimii, le vei spune în mii de limbi același Cuvânt și la Sfârșit întocmai ca la Început.

Ce sãrbãtoare fericitã va fi de atunci încolo în toatã Casa Ta, abia atunci plinã —

și ce ospãț veșnic va începe de atunci în toatã Casa Ta, când scaunul nici unuia nu va mai fi gol.

 

Când Tu vei umple cu luminã gândurile, cuvintele și privirile tuturor, va fi nu numai plãcut, ci și ușor a crede

și fericit a asculta

și frumos a lãuda Numele Tãu,

pe veci și veci…

 

O Doamne Iisuse, astãzi când încã este atât de greu a crede aceste lucruri,

când duhul potrivnic Ție bântuie încã atât de furios, amenințând tot ce vine de la Tine și pleacã spre Tine,

când atâtea rãtãciri și rãstãlmãciri învãlmãșesc sufletele oamenilor,

când mulți dintre cei care lucrau cu dragoste cândva pentru grãbirea Venirii Tale au cãzut, s-au rãtãcit ori s-au lepãdat —

Te rugãm deschide-ne iarãși mintea și ochii mai treaz tuturora.

Înviazã pe cei amorțiți,

trezește pe cei ce dorm,

înflãcãreazã-i pe cei stinși,

îmbãrbãteazã-i pe cei ce luptã,

ridicã ochii tuturora spre ceasul vremii care poruncește grabã.

Grãbește, Doamne, trimiterea duhului unitãții peste toatã Biserica Ta.

Grãbește trimiterea duhului pãcii, armoniei și libertãții în lumea întreagã.

Grãbește trimiterea Cuvântului mântuitor tuturor popoarelor lumii

și grãbește întoarcerea și mântuirea tuturor oamenilor într-o singurã turmã

și într-un singur staul.

Spre slava Ta, Singurul nostru Pãstor Slãvit.

Amin.

 

Cântarea Psalmului 67

 

De cântat pe instrumente cu coarde. Un psalm — o cântare

 

  1. Dumnezeu sã aibã milã

sã ne binecuvinteze,

El sã facã sfânta-I Fațã

peste noi sã lumineze.

 

Oprire

 

  1. Ca pãmântul tot, o Doamne,

sã cunoascã-a Ta cãrare,

toate neamurile sã-afle

mântuirea Ta cea mare.

 

  1. Toate neamurile, Doamne,

T

e vor lãuda pe Tine,

  1. Toate neamurile lumii

fi-vor de luminã pline.

 

Cãci Tu judeci pe popoare,

Doamne, cu nepãrtinire

și dai neamurilor lumii

buna Ta povãțuire.

 

Oprire

 

  1. Te slãvesc popoare, Doamne,

cântã-Ți toate-a’ lumii gloate,

  1. Iar pãmântul își dã roade

dulci și binecuvântate.

 

  1. Domnul Dumnezeul nostru

ne dã har în orice vreme,

tote marginile lumii

pânã-n veci de El s-or teme.

 

Psalmul 67, v. 1: Sã lumineze peste noi Fața Lui!…

Numai acela care a trãit ani îndelungați în adâncul întuneric al pãcatelor, al rãtãcirilor și al necredinței, știe cât de mare nenorocire poate fi o astfel de stare, fãrã luminã.

Numai acela știe cât de mare nevoie are sufletul cãzut ca sã lumineze peste el, iarãși,

într-un astfel de loc și într-o astfel de stare,

Fața lui Hristos.

O, cât de fericitã și binecuvântatã poate fi clipa aceea când strãlumineazã dintr-o datã Fața Domnului unui suflet în aceastã adâncã temnițã a pãcatului și când deodatã îi strãlucește ca un soare dulce și divin o scumpã fațã iubitoare

și se ivește o deschidere fericitã!

 

Numai acela care se afla într-o mare primejdie pentru viața lui, în mijlocul unui întuneric

ori în mijlocul unor vrãjmași puternici și rãi,

când este înconjurat din toate pãrțile numai de chinuri

și se vede fãrã nici o scãpare, știe ce înseamnã o minune.

Numai acela care a ajuns sã zacã neputincios și fãrã nici o nãdejde,

numai acela poate ști ce strãlucitã și ce dumnezeiascã minune este sã lumineze atunci peste el, salvatoare, Fața lui Hristos,

Fața mântuitoare spre a cãrei luminã bâjbâia deznãdãjduit și înspãimântat, cãutând-o.

Numai acela care vegheazã cu inima zdrobitã de durere și de disperare la cãpãtâiul celei mai dragi ființe, privind-o neputincios

cum se zvârcolește în chinurile dintre viațã și moarte, știe ce înseamnã o rugãciune ascultatã.

Acela care, privind neputincios aceste zvârcoliri chinuite și suferind el însuși înzecit mai mult decât ființa iubitã care este în aceastã stare…

Numai acela știe ce înseamnã,

în acest cuptor amar și în aceastã noapte grea,

o strãlucire fericitã a Feței lui Dumnezeu.

 

O, Fațã strãlucitã și fericitã a lui Dumnezeu, Tu, Iisuse Doamne (Evrei 1, 3),

slavã veșnicã Luminii Tale,

care lumineazã peste sufletele noastre în clipele cele mai grele, în ispitirile cele mai grele

și în locurile cele mai întunecoase,

care vegheazã peste noi în felul cel mai fericit și mântuitor!…

O, cu câtã luminã umpli Tu sufletul nãscut din nou când, scãpat din închisoarea pãcatului, gustã dulceața iertãrii și a rãscumpãrãrii Tale.

Sfântã Fațã strãlucitã a lui Hristos, slavã veșnicã Ție!

Slavã veșnicã puterii Tale, care,

rãsãrind peste acela care zãcea fãrã ajutor, fãrã nãdejde și fãrã cruțare

în mâinile vrãjmașilor Tãi înverșunați,

îl scapã și îl face nebiruit.

Tu îl umpli pe credinciosul Tãu atunci de îmbãrbãtare și de bucurie…

Tu îi dai puterea rãbdãrii și seninãt

atea liniștii în fața crucii și a morții sale.

Numai prin lumina Ta el vede atunci lumina tuturor celor de acum și a celor viitoare.

Primind atunci lumina Ta și alegând-o fericit, rãmâne veșnic luminos prin Tine.

 

O, Fațã mângâietoare a Duhului Sfânt,

slavã veșnicã Ție Care rãmâi veghetoare și ocrotitoare peste duhul nostru,

cãlãuzindu-ne iubitor,

și luminându-ne încurajatoare,

și crescându-ne rodnic, ne dai o strãlucire veșnicã,

pentru a ne preda curați Aceluia Care ne-a rãscumpãrat, spre a-I fi o bucurie și o mireasã veșnicã (Efes. 5, 2; Apoc. 21), dulcelui, dragului, scumpului și bunului nostru Mântuitor Iisus Hristos.

Slavã Ție pentru nãdejdea pe care o învii în ochii secãtuiți de lacrimi,

și în sufletul sfâșiat de dureri,

și în trupul usturat de rãni.

Slavã Ție, binecuvântatã și scumpã Fațã a lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru,

Care luminezi cãrãrile noastre prin toate umbrele și negurile încercãrilor și a necazurilor din viața aceasta,

Care ne cauți pe toți și chemându-ne cu drag ne atragi neîncetat spre Casa și Patria noastrã cereascã.

Tu îndulcești pentru noi toate cupele amare pe care trebuie sã le bem în lume

și numai Tu înviorezi toate amãrãciunile noastre.

 

Spre Tine privim de pe patul suferinței și ne luminãm de o dulce alinare.

Spre Tine privim de sub cuțitul usturãtor și primim tãria rãbdãrii fãrã sã gemem.

Spre Tine privim printre lacrimile rugãciunii pentru preaiubiții noștri.

Spre Tine privim când ne uitãm îngrijorați la soarta Lucrãrii Tale,

și la soarta lucrãtorilor Tãi,

și la soarta Bisericii Tale în vremurile grele de pe pãmânt,

și în clipele de mari temeri…

Spre Tine privim cu credințã, cu nãdejde și cu dragoste în toate zilele noastre…

Și spre Tine vom privi în ceasul morții noastre, deplin încredințați cã Tu ne vei face și mai luminoasã trecerea noastrã peste apa morții

și peste hotarul apropiat care ne mai desparte de bucuriile veșnice. De acele sfinte și dulci bucurii pe care le vom avea în Tine, împreunã cu toți cei preaiubiți,

cu care formãm un trup și un duh.

 

Spre Tine, Fațã fericitã a lui Hristos, voi privi și eu, cãci Tu ești Preaiubitul scump al inimii mele,

și Tu ești, Iisuse, Izvorul dulce al tuturor negrãitelor mele bucurii,

doresc și eu sã privesc necurmat,

mereu și mereu mai fericit, spre Tine, Fațã dulce,

înãlțându-Ți cu toatã puterea, și cãldura, și dragostea inimii mele în veci recunoscãtoare, cântãrile celei mai strãlucite și fericite iubiri,

tot mai înalte și mai adânci pe veșnicie,

slavã, și slavã, și slavã eternã Ție.

Amin și Amin.

Psalmul 65, v. 1: Cu încredere

Încrederea este forma cea mai înaltã a credinței, a dragostei și a pãrtãșiei noastre cu Domnul și cu frații.

Unde au ajuns desãvârșite dragostea și pãrtãșia, acolo neapãrat trebuie sã existe încrederea deplinã, frumoasã și dulce.

Fãrã încredere desãvârșitã nu poate exista nici dragoste adevãratã cu nimeni și niciodatã,

nici pe pãmânt, nici în cer.

Cãci tocmai încrederea este aceea care aduce adevãrata dragoste plinã de curaj și de stãruințã.

Ea aduce adevãrata pãrtãșie plinã de cãldurã și de bucurie.

Acolo unde existã o deplinã încredere în Dumnezeu — și numai acolo! — a dispãrut orice îndoialã,

a disp

rut frica,

a dispãrut suspiciunea și îngrijorarea,

a dispãrut tânguirea și teama de orice fel.

 

Sufletul în care s-a așezat deplin încrederea, nu se mai teme de primejdiile de astãzi (1 Ioan 4, 18),

nu se mai îngrijoreazã de ziua de mâine (Mat. 6, 34)

și nu se mai tânguiește pentru nimic de ieri,

ci se bucurã de toate din trecut, din prezent și din viitor totdeauna (1 Tes. 5, 16).

O, ce bine ar fi dacã toți cei care au credințã în Dumnezeu ar avea și încredere în El!

O, ce bine ar fi dacã și în inimile noastre ar locui încrederea puternicã, statornicã, și netulburatã, și pe totdeauna. Dacã toți am avea mereu o înaltã și liniștitã încredere în Dumnezeu!…

Dar puțini din cei care spun: cred în Dumnezeu, se și încred puternic în El, atunci când vine încercarea credinței lor.

Ei cred în Dumnezeu pânã când ajung în lipsuri, în necazuri, în primejdii sau în ispite,

dar îndatã ce vin încercãrile, se duce credința lor și își pierd toatã încrederea și se pierd de tot.

 

Unii cred în ideea de Dumnezeu, dar nu pot crede în prezența Lui realã și oricând cu noi, lângã noi, pentru noi și în noi…

Nu pot crede în intervențiile și în judecãțile Lui.

Nu pot crede și nu se pot încrede în fãgãduințele Lui,

nici în ocrotirea Lui,

nici în izbãvirile Lui.

Și, pentru cã nu se pot încrede, n-au nici putere îndeajuns de a se rupe de pãcat.

N-au putere a se întoarce la Dumnezeu.

N-au dorințã sã-L iubeascã,

nici râvnã sã-L urmeze,

nici tãrie sã-L slujeascã pe Hristos.

 

Însã ce fericitã este viața acelora în care încrederea deplinã a statornicit între suflet și Dumnezeu o dragoste care nu mai cunoaște nici fricã, nici îndoialã, nici îngrijorare niciodatã.

Încrederea aceasta face totdeauna ca rugãciunea sã ne fie plinã de siguranțã,

suferința plinã de pace,

lupta plinã de îndrãznealã,

mãrturisirea plinã de înflãcãrare,

viitorul plin de luminã,

moartea plinã de nãdejde și bucurie,

veșnicia plinã de El.

Fericit este un astfel de suflet

și fericiți sunt cei care îl au între ei.

 

Fericitã este lucrarea Domnului care are cât mai mulți astfel de lucrãtori plini de încredere.

Fericitã este biserica aceea care are cât mai mulți astfel de fii încrezãtori puternic în Dumnezeu și în Cuvântul Sãu.

Ei cu încredere Îl slujesc pe Hristos Domnul,

iubesc și fac voia Lui din tot sufletul lor,

Îi duc jugul Lui cu bucurie

și suferã ocara Lui liniștiți pânã la moarte

și cu încredere deplinã și puternicã le fac toate acestea în Învierea Lui,

în biruința Lui

și în slava Lui,

de toate fiind deplin încredințați cã și ei vor avea fericitã parte pe vecii vecilor, Acolo Sus, la El.

 

O Domnul și Dumnezeul nostru,

cu toatã încrederea în puterea Ta și în fãgãduințele Tale adevãrate și fericite,

Te lãudãm și noi.

Și cu toatã încrederea cãlcãm pe urmele Tale,

cu încredere purtãm crucea Ta

și cu toatã încrederea semãnãm sãmânța Ta, chiar dacã trebuie ani și ani sã umblãm plângând pe toate drumurile lumii,

pentru a le împlini toate acestea,

în ascultarea de Tine.

Și cu toatã încrederea dorim sã continuãm, Doamne Iisuse, sã facem și mai departe toate acestea,

chiar dacã pânã la sfârșitul vieții noastre nu vom ajunge aici sã mai gustãm bucuria unui seceriș cu cântãri în viața aceasta.

Cu încredere vom trãi și vom muri, chiar dacã nici una din rugãciunile noastre pentru libertate,

și pentru lãrgãmânt,

și pentru mulțimi,

și pentru bucurie n-am ajunge sã le vedem împlinindu-se aici, în lumea și viața aceasta niciodatã.

Vom fi mereu cu încredere cã pregãtind altora un seceriș bogat și frumos vom ajunge totuși și noi ca la rãsplãtirea lor în Ziua cea mare a Domnului

ne vom bucura și noi în același timp, cu urmașii noștri,

fericiți pe veci, împreunã cu ei (Ioan 4, 36).

Amin.

Psalmul 63, v. 6: În timpul priveghiurilor nopții

Petrecerea cu Hristos este totdeauna fericitã, plinã de bucurie și aducãtoare de mari binecuvântãri cerești pentru orice suflet credincios.

Orice clipe petrecute cu Domnul, în orice vreme și în orice loc, aduc cu ele un mare și binecuvântat folos sufletului credincios.

Dar sunt în petrecerile cu Domnul unele clipe și unele locuri în care bucuria Prezenței Lui este negrãit de mare și deosebit de scumpã.

Binecuvântãrile cãpãtate atunci sunt nebãnuit de strãlucite și rãmân de neuitat.

Petrecerea cu Hristos împreunã cu mulțimea celorlalți credincioși și frați este, desigur, plinã de bucurie,

dar pet

recerea cu El în singurãtatea odãiței de rugãciune sau în singurãtatea încercãrii pentru El (Mat. 6, 6),

sunt cu totul altfel!

Petrecerea cu Hristos în lumina Crucii, adicã în libertate și în lãrgime, când vremile sunt pașnice și fãrã piedici și fãrã teamã, cu mulțime de frați și suriori, este, desigur, plinã de multe binecuvântãri!

Dar petrecerea cu El în umbra Crucii, în necazuri, în încercãri, în strâmtorare, în cuptorul suferinței (Dan. 3, 25),

o, asta este altceva, — este cu totul altceva!

Petrecerea cu Hristos în timpul zilei, adicã în vremea când ești sãnãtos,

și când îți merge bine,

și când ai vreun câștig plãcut pentru asta,

este, desigur, mulțumitoare.

Ba aceste petreceri pot ajunge chiar niște distracții dorite, cãutate de mulți și cu plãcere, doar niște obișnuințe plãcute, dar fãrã roadã deosebitã, fãrã fior deosebit, fãrã urmãri deosebite în trãirea noastrã duhovniceascã cu Hristos.

Pot ajunge niște cãlduțe stãri comode și leneșe, unde ne putem adormi conștiința credinței vii și ne putem ușor pierde frãgezimea dragostei fierbinți.

 

Pe când petrecerea adevãratã cu Dumnezeu, lângã Hristos și pentru Hristos, în vremea de întuneric și pãrtãșia cu El în suferințe (Filip. 3, 10), este o sfântã participare la jugul și la sarcina lui Iisus (Mat. 11, 29),

este rãbdarea ocãrii Lui (Evrei 13, 13)

și este împãrtãșirea soartei Lui, alipit necontenit de El… în timpul priveghiurilor nopții Sale. O, aceasta este adevãrata petrecere cu Dumnezeu.

Aceasta este cu totul și cu totul altceva decât cele obișnuite.

Binecuvântãrile primite în astfel de locuri sunt revãrsãri tainice și neuitate ale Duhului Sfânt.

Lumina și harul pãrtãșiei cu Hristos în astfel de stãri sunt marile împãrtãșiri cu Dumnezeu

și ele sunt nebãnuite și strãlucite.

Nicãieri altundeva pe pãmânt

și în nici o altã stare din viațã,

Dumnezeu nu mai dã sufletului omenesc trãiri și împãrtãșiri atât de înalte și de adânci cu El ca acolo

și ca atunci.

Nici chiar același suflet nu va mai gusta dupã aceea nici o altã datã pe pãmânt harul de care s-a împãrtãșit acolo,

dar nici nu-l va mai putea uita niciodatã.

 

Acest har deosebit, care era cândva atât de cunoscut și prețuit în Biserica Creștinã din primul veac și care a strãlucit atât de cerește în viața primilor creștini, dându-le atâta frumusețe, biruințã și roadã, a ajuns acum dureros de rar.

A ajuns astãzi atât de puțin cunoscut și gustat, încât pare cã nici nu mai este nicãieri. Încât pare cu totul strãin acela care mai vorbește despre el.

Cele nouã fericiri care se cântã azi în biserici sunt numai niște promisiuni frumoase, dar care nu-l mai intereseazã și nu-l mai privește pe nimeni,

pe care nu le mai cautã și nu le mai dorește nimeni…

Sau sunt numai niște dureroase amintiri ale unor vremi fericite în care ele acopereau o comoarã de trãire plinã de dragoste și de roade a Bisericii lui Hristos.

Poate de aceea azi nici nu se mai cântã de obicei, decât — grãbit — începutul și sfârșitul lor.!..

 

De atunci a rãmas și obiceiul frumoaselor privegheri ale nopților de rugãciune petrecute în lãcașurile Domnului, unde toate sufletele ar trebui sã stea pe atât de curate și de treze pe cât este de aprins duhul rugãciunilor care se rostesc în Casa Domnului noaptea.

Și pe cât erau de curate și de treze ale acelora care petreceau odinioarã acolo.

Dar, o Doamne, unde sunt sufletele care sã doreascã astãzi aceasta? Fã-le mãcar pe ale noastre!

 

Doamne Iisuse, Te rugãm, trezește din nou

și înflãcãreazã din nou în Biserica Ta

duhul credincioșilor Tãi.

Fã-i ca mai desprinși de cele pãmântești sã doreascã mai cu foc și sã se înalțe mai cu ușor spre cele cerești.

Trezește în credincioșii Tãi bucurie și îndrãznealã în vremea încercãrii

și biruie Tu în ei frica și fuga de suferințele pentru Tine.

Fã-i sã ținã mai mult la viața veșnicã decât la aceasta trecãtoare.

Fã-i sã afle și sã doreascã marile înãlțãri duhovnicești din cuptoarele încercãrii, singurãtãții și suferinței cu Tine, Iisuse Doamne, mai degrabã decât obișnuitele distracții religioase care îi adorm la slujbele Tale

și îi fac adesea niște pomi plini cu frunze (cu vorbe), dar fãrã nici un rod (faptã).

Ca sã renascã mai curând și mai puternic din aceastã iarnã a nepãsãrii, primãvara fericitã a unei noi înflãcãrãri pline de roada, de strãlucirea și de biruința trãirii în Tine a Bisericii Tale de la început

în aceste zile mai din urmã ale ei pe pãmânt.

Amin.

 

Cântarea Psalmului 63

 

Un psalm al lui David. Fãcut când era în pustia lui Iuda

 

  1. O Doamne, Tu-mi ești Domnul meu — și eu mã-ncred în Tine

și dupã Tine-mi cautã tot sufletu-nsetat

și dupã Tine trupu-mi tânjește-n lungi suspine

ca-n locul fãrã ape, pustiu, și sec, și-uscat.

 

  1. Așa Te vãd eu, Doamne, în sfânta Ta cetate

și-n Casa Ta puterea și slava sã-Ți privesc.

  1. Mai mult decât viața e marea-Ți bunãtate,

de-aceea-a’ mele buze Te cântã și slãvesc.

 

  1. Te-oi binecuvânta dar a’ mele zile toate

și-n Marele Tãu Nume eu brațe voi nãlța.

  1. Tu saturi al meu suflet ca de cerești bucate

și-n strigãte voioase Te cântã gura mea.

 

6.Când noaptea-n așternutu-mi pe Tine Te-am în minte

și când gândesc la Tine în nopți de privegheri.

  1. Tu-mi ești tot ajutorul… sub aripile-Ți sfinte

sunt plin de veselie și plin de mângâieri.

 

  1. Mi-e sufletul meu, Doamne, pe veci lipit de Tine

cu Mâna Ta cea dreaptã Tu pururea m-ajuți,

  1. Iar cei ce-mi cautã viața cu mâini de sânge pline

în adâncimea morții vor merge-n veci pierduți.

 

  1. Vor fi loviți de sãbii, șacalii o sã-i prade.
  2. Dar Împãratu-n Domnul pe veci s-o bucura,

oricine Lui Îi jurã pe veci în cinste șade,

El gura mincinoasã pe veci o va-nfunda.