Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Fericiţii noştri înaintaşi

Fericiţii noştri înaintaşi

Fratele Cornel SILAGHI – Lupta cea bună a credinţei

Cuvânt la Adunarea Oastei Domnului, Sibiu, Rusalii, 2008

 

Preaiubiţi părinţi slujitori de altar şi păstori,

Preaiubit şi scump Părinte Iosif,

 

Mulţumim lui Dumnezeu, jertfei cu care S-a jertfit Mântuitorul Hristos pe­n­tru ca şi noi să putem ajunge în starea aceasta binecuvântată! Domnul să ne întărească, să ne facă o inimă şi un gând, ca să unim cu credinţa fap­ta, cu fapta cu­noştinţa, cu cu­noş­tin­ţa înfrânarea, cu în­frâ­na­rea răbdarea, cu răbda­rea evla­via, cu evlavia dra­gos­tea de fraţi, cu dragostea de fraţi iubirea de toţi oamenii. Când le avem pe acestea din bel­şug, ele nu ne vor lăsa nici leneşi, nici nero­ditori în ce priveşte de­plina cu­noş­tinţă a lui Dum­nezeu. (mai mult…)

Şi cartea rămâne deschisă

Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu scrie: „…şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui pentru cei ce se tem de Domnul şi cinstesc Numele Său…

Ei vor fi ai Mei, zice Domnul Oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită în Ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei cum are un om de fiul său care îl slujeşte. Şi veţi vedea atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte…” (Mal 3, 16-18).

„Tu numeri paşii vieţii mele… îmi pui lacrimile în vasul Tău… şi ele sunt scrise în Cartea Ta…” (Ps 56, 8).

„Apoi am văzut un tron mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el… Pământul şi Cerul au fugit dinaintea Lui – şi nu s-a mai găsit loc pentru ele…

Şi am văzut pe morţii mari şi mici stând în picioare în faţa Tronului. (mai mult…)

Ana Matei din Lugoj

Ana Matei din Lugoj

Sora Ana Matei din Lugoj, judeţul Timiş, a fost şi ea una dintre primele surori care au ostenit cel mai mult pentru Domnul în vre­murile începutului Oas­tei prin părţile Banatului.

A intrat în Oastea Domnului prin anul 1926 şi mulţi ani la rând a luptat în primele linii duhovniceşti, atât în mijlocul adunării din oraşul ei, Lugoj, cât şi în multe părţi ale Banatului, răspândind Biblia şi cărţile Oastei Dom­nului cu multă râv­nă şi cu multe jertfe. Ea a fost de mare folos fraţilor lucrători din Lugoj, care erau pe vremea aceea într-un număr foarte frumos. Printre ei erau: fratele Vasile Mircu, un suflet foarte devotat pentru Hristos; Trandafir Munteanu, un misionar înflăcărat al Oastei; Petru Daba; Ion şi Dumitru Lugojan, fraţi de mamă şi fraţi în Domnul. Şi fratele Sântescu Nicolae, ostaş din 1928. Astăzi toţi sunt trecuţi în Împărăţia cea Veşnică a Domnului Iisus.

În toată vremea vieţii ei pământeşti, sora Ana Matei a fost un suflet curajos în mărturisirea şi apărarea adevărului şi a dreptăţii. Ea lupta cu îndrăzneală împotriva oricui făcea nedreptate şi spunea neadevăr. Fără frică şi fără reţinere înfrunta pe loc şi în faţă pe cel nedrept sau necinstit. Din cauza aceasta şi-a atras multe duşmănii, dar şi mult respect. În felul acesta ea a rămas hotărâtă şi statornică pe calea Oastei Domnului până la sfârşit. (mai mult…)

Maria Brăiloiu din Bucureşti

Între fraţii şi surorile de la începutul Oastei din Bucureşti, un nume smerit, dar minunat, a fost al surorii noastre Maria Brăiloiu din Săruleşti. Fiind dintr-o familie mai înstărită, ea şi-a pus de la început în slujba Domnului – o dată cu inima ei – şi tot ce avea ea. În casa ei aveau loc cele mai frumoase şi calde adunări frăţeşti. La masa ei ospătau zilnic multe suflete care, pe lângă hrana cea trupească, aflau totdeauna şi o dulce şi gustoasă hrană sufletească.

Fiind un suflet cu o aleasă educaţie pământească, sora Maria s-a ocupat şi cu scrierea şi traducerea unor lucrări de o mare şi frumoasă valoare evanghelică şi educativă.

A tradus în româneşte nişte frumoase lucrări din limbile engleză şi germană, printre care Copiii noştri, o minunată şi folositoare lucrare duhovnicească pentru mame şi copii. Şi, de asemenea, Gruparea din Oxford, cuprinzând largi descrieri despre această mişcare duhovnicească din Anglia, care are o puternică asemănare cu Oastea Domnului prin felul cum crede şi lucrează. Aceste lucrări scrise de ea s-au răspândit şi printre fraţii din Oastea Domnului, făcând o puternică şi luminoasă lucrare duhovnicească în inimile celor ce le-au citit. (mai mult…)

Ana Munteanu din Călăraşi

Ana Munteanu

Sora Ana Munteanu s-a născut şi a trăit în oraşul Călăraşi din judeţul Ialomiţa, dar a lucrat pentru Domnul şi a ostenit mult pentru El nu numai a­colo, ci până departe, prin multe alte sate şi localităţi ale judeţului ei şi ale altor judeţe.

Încă de prin anii 1930-1932, sora Ana era cunoscută ca răspânditoare de Biblii şi cărţi ale Oastei Domnu­lui. Le comanda la Sibiu, iar după primirea lor făcea totul pentru a le duce şi îmbia peste tot, îndemnându-i pe toţi cei pe care îi întâlnea să citească şi să se întoarcă la Dumnezeu.

În felul acesta a umplut ea oraşul Călăraşi de vestea mântuirii, ajutând la înfiinţarea unei puternice grupări a Oastei Domnului acolo. Ani de zile ea a întreţinut focul sfânt din acele părţi cu râvna şi jertfa ei, cerce­tându-i pe fraţi, îndemnând şi îmbărbătând la muncă şi la luptă pentru Domnul pe toţi fraţii şi surorile pe la care mergea neobosită, pe orice vreme şi prin orice greutăţi, până la anii bătrâneţii ei. Toţi cei care o cunoşteau îi spuneau cu respect şi cu dragoste „mama Ana”. Şi aşa i-a rămas numele şi după ce ea a trecut la Domnul. (mai mult…)

LUCRAREA ARE NEVOIE DE GARD

Vorbirea fratelui Leon Andronic de la nunta de la Goioasa – 25 septembrie 1976

În Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Iubiţi fraţi şi scumpe surori, aşa cum antevorbitorii mei toţi au spus şi au mărturisit, sunteţi scumpi şi dragi. [Despre] acest cuvânt nu mai încape îndoială, căci, unii cu alţii simţind la fel, nu ştiu de ce, aproape nu-mi explic nici eu, dar inima noastră, numai când vedem feţele cunoscute, saltă de bucurie şi te umpli de o stare sufletească înaltă pe care n-o putem explica, n-o putem mărturisi, n-o putem numi cu un nume. Numai inima care simte reciproc, a unuia şi altuia, poate să înţeleagă acest gest de salut, de îmbrăţişare şi de sărut duhovnicesc cu cei cu care ne revedem în asemenea împrejurări.

Dragii mei fraţi, Cuvântul lui Dumnezeu, de la ora opt, de aseară – şi-i zece şi jumătate –, s-a tot vorbit, s-a tot spus, s-a tot mărturisit. Pe cei care staţi în picioare, care aţi venit mai la urmă, regretând că nu vă putem [pune la dispoziţie] la toţi bănci pe care să staţi, ca să nu fiţi aşa de obosiţi, totuşi vă rugăm în Numele Domnului să mai aveţi puţină răbdare şi să-i ascultaţi şi pe fraţii care vor mai urma la cuvânt, că fiecare a strâns în tolba inimii câteva mărgăritare din Cuvântul lui Dumnezeu, pe care vor să le împrăştie şi să le prindeţi şi frăţiile voastre; căci Cuvântul lui Dumnezeu este într-adevăr un mărgăritar. (mai mult…)

Candit Antonica din Lăloaia

La o adunare lângă Târnăveni (sora Antonica, în stânga, jos)

Sora Antonica s-a născut în 26 martie 1813, în comuna Preluci, judeţul Bacău, unde a trăit până la vârsta de 19 ani, când s-a căsătorit în Co­mă­neşti cu Toma Can­dit. N-a avut, trupeşte, nici un copil, dar sufleteşte, Domnul i-a dat şi ei mulţi fii şi fiice, pe care i-a ajutat cu tot ce a ştiut şi a putut.

Când Domnul a făcut ca sămânţa Cuvântului Sfânt al Oas­tei Domnului să fie se­mă­nată cu putere şi prin părţile Comăneş­tilor, una dintre cele mai frumoase seminţe a căzut şi în pământul cel bun al inimii surorii Antonica, iar lacrimile şi căldura inimii ei iubitoare şi milostive au făcut să rodească atât de frumos şi de mult! (mai mult…)

Lenuţa Baltă de la Buşteni

Lenuta Balta

S-a născut în 1919, în judeţul Iaşi. De fetiţă mică a avut parte de o viaţă grea, rămânând orfană de tată de la 7 ani. A crescut cu greu, slujind în case străine şi trecând prin mari încercări şi suferinţe…

În ziua de 15 august 1946 s-a predat Domnului într-un chip zguduitor şi pentru totdeauna.

A avut un grav ac­cident de tramvai, rămânând cu o gravă infirmitate pe toată viaţa. După aceea a avut o mare tragedie în familia ei, rămânând bolnavă pe drumuri, din 1964… De atunci s-a devotat total Domnului, luând calea cercetărilor frăţeşti. Cu toate mijloacele pe care Domnul i le dă la îndemână, călătoreşte mereu pe trenuri, prin gări, prin autobuze, pe la spitale, aziluri sau bolnavi; ea merge mereu propovădu­indu-L pe Domnul Iisus şi chemând suflete la El. Pe multe zeci şi sute de astfel de suflete pierdute le-a ajutat sora noastră să vină la Domnul.

Cu toate încercările prin care a trebuit să treacă mereu, cu toate poverile suferinţelor trupeşti, sora noastră Le­nuţa nu a încetat nici azi să cutreiere toate drumurile şi locurile fraţilor şi ale Domnului, căutând să facă o bucurie, să mângâie o durere, să umple un gol, făcând un bine oricui poate, în Numele Domnului. Domnul Iisus să-i umple inima de bucuria Lui şi să-i dăruiască în viaţa veşnică tot ce i s-a răpit în viaţa aceasta şi mult mai mult decât atât. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz, din Fericiţii noştri înaintaşi

Ileana Pintilie din Podoleni

Ileana Pintilie

Sora Ileana Pinti­lie s-a născut în 8 august 1929, în comuna Podoleni, judeţul Neamţ, dintr-o familie de ţărani religioşi.

În anul 1946 a fost chemată de Domnul Ii­sus în Lucrarea Oastei Sale. Deşi numai de 17 ani, sora Ileana s-a predat Domnului din toată inima ei, căutând să-L slujească şi să-L laude pe Domnul cu toată curăţia şi evlavia. Cântările auzite în adunarea frăţească în ziua predării ei i-au rămas neuitate pe toată viaţa. Predarea ei a fost în ziua de 29 iunie, ziua martiriului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

Această potrivire cu ziua Sfinţilor Apostoli a fost ca o profeţie pentru viaţa surorii Ileana şi pentru toată asemănarea sa în suferinţe şi în răbdare cu ei. Încă în anul legământului său a luat parte la marile adunări care aveau pe atunci loc în multe părţi. Îmi amintesc de o mare adunare de atunci de la Lăloaia. Era în anul greu al marii secete din Moldova… Faţa ei, în mijlocul adunării şi al cântărilor, strălucea de lacrimi şi de bucurie, fiind necontenit ca într-o răpire cerească. Ne-a rugat atunci să mergem şi în satul ei, în Podoleni, unde nu mai fusesem – şi în urma stăruinţelor ei am mers. Ce mari binecuvântări au urmat apoi pentru mulţi, deşi, pentru ea, din partea familiei ei, urmau atunci numai necazuri. Neţinând seama de nici o piedică şi de nici o ameninţare, ea era nelipsită de la adunările frăţeşti, mergând pe jos, adesea singură şi la mari depărtări, legând neuitate prietenii cu suflete şi familii sfinte în toată ţara. Am văzut-o şi la înmormântarea fratelui Marini, în 1947, în Ardeal, precum şi cu multe alte ocazii. (mai mult…)

Ileana Velescu din Arad

Ileana Velescu

Sora Ileana Velescu – sora Eliţa, cum am cunoscut‑o noi – s-a născut în anul 1914, în comuna Vărşand – Arad, împreună cu alţi fraţi şi surori, în casa credincioasă a unor părinţi harnici şi buni care au crescut-o în frica şi dragostea lui Dumnezeu.

Drept răspuns la rugăciunile şi evlavia ei, Domnul a făcut să-l cunoască pe fratele Moi­se şi, la vremea căsătoriei lor, tot dragos­tea lui Dumnezeu i-a unit pen­tru una dintre cele mai frumoase che­mări pe care o poate a­vea o soră credincioasă: aceea de a-şi pune casa ei şi via­ţa ei cu totul în slujba Domnului Iisus şi a copiilor Lui.

Ce minunată potrivire a fost în viaţa lor şi faptul că, duhovniceşte, s-au născut amândoi în acelaşi an! Amân­doi s-au predat Domnului în anul 1941, până nici nu se cunoscuseră trupeşte unul pe celălalt.

La un timp după căsătoria lor s-au stabilit în Arad – şi casa lor de pe strada Turturicii, numărul 7, a devenit casa de poposire a tuturor fraţilor în trecere prin Arad. Aproape nu este frate din ţară să nu cunoască drumul pe la casa lor – şi să nu aibă neuitate amintiri despre dragostea cu care au fost primiţi cu toţii, adăpostiţi şi hrăniţi în casa aceasta. La orice oră din zi şi din noapte şi în orice număr au venit.

Au fost – de-a lungul acestor zeci de ani de când ei s-au mutat acolo – şi vremuri grele şi cu multe lipsuri, dar nici atunci uşa surorii Eliţa nu s-a închis niciodată, iar masa ei n-a stat goală în faţa nimănui. Ea a putut răbda, dar cel venit nu. N-a fost aproape nici o săptămână fără vizite la spital, la orfelinate, la aziluri, unde mâna ei să nu deschidă o uşă şi cuvântul ei să nu aline o rană, o lacrimă, o trebuinţă a unui suflet sau a mai multora.

Acum când scriem aceste lucruri despre sora Eliţa şi ne amintim de toată frumoasa parte pe care a luat-o şi ea cu soţul ei, fratele nostru Moise, la înaintarea şi slujba Evangheliei ori la ajutarea tuturor suferinţelor şi lipsurilor pe care le-a cunoscut şi le-a văzut ea – după cele ce ni le amintim despre surorile dinainte: Mariţa, Lucreţia, Susana – inima ni se umple de o caldă duioşie şi ochii, de multe lacrimi recunoscătoare către Dumnezeu pentru bunătatea şi credincioşia acestor suflete a căror viaţă a strălucit atât de frumos în slujba Domnului Iisus, ca a sfintelor femei din Evanghelie, aproape cu nimic mai prejos decât a acelora.

N-a fost închisoare, de-a lungul zecilor de ani de încercări prin care am trecut noi şi alţi fraţi, la poarta căreia să nu alerge, de câte ori se putea, sora Eliţa şi fratele Moise. Cu tot ce putea duce dragostea şi jertfa lor spre uşurarea suferinţelor celor ce erau acolo pentru Domnul. Ei au fost printre acei puţini care au spus atunci: „Noi suntem afară numai pentru a-i ajuta cu tot ce avem pe fraţii noştri care sunt acolo”.

Atunci au rânduit ei schimburi de rugăciune necurmată pentru toate ceasurile de zi şi de noapte. Nu era ceas în care să nu fie suflete îngenuncheate în mijlocire pentru Domnul, pentru Lucrarea Oastei Sale şi pentru întemniţaţii lui Iisus. Când se împlinea un ceas, totdeauna se sculau unii şi îngenuncheau alţii. Fiecare îşi ştia ora lui şi schimbul lui. Atunci îşi rânduia totul în aşa fel ca, la ora şi la schimbul său, el să fie acolo în genunchi. Şi tot timpul orei sale de rugăciune el era îngenuncheat înaintea lui Dumnezeu, mijlocind şi lăcrimând pentru fraţii care poate atunci erau la cele mai chinuitoare întrebări sau în cele mai grele lupte sufleteşti.

În faţa lipsurilor de atunci, ei erau printre cei puţini care au spus: „Noi nu trebuie acum să dăm numai a zecea parte din salariul nostru. Zeciuială dădeau şi fariseii. Noi trebuie să dăm tot.” Pentru ei şi familia lor a rămas numai ceea ce puteau câştiga prin alte munci, în casă ori în afara casei. Dar salariul încasat îl dăruiau tot.

Casa lor era printre puţinele case harnice şi darnice care căutau mereu câte căi se puteau găsi pentru ajutorarea familiilor celor duşi. Împreună cu alte câteva familii înţelegătoare, au crescut păsări şi animale cu fărâ­mituri şi rămăşiţe strânse de pe unde puteau – şi copiii fraţilor şi bătrânii lor s-au putut hrăni şi îmbrăca în tot timpul lipsei lor de acasă, de multe ori, numai din grija ostenitoare a unora ca ei. În multe din aceste fapte de milostenie au ajutat-o pe sora Eliţa şi alte surori ca sora Salvina, Silvia Pop, Eliţa din Micălaca, sora Mărioara şi celelalte surori din Musteşti, precum şi multe altele gata oricând să facă orice bine.

La Micălaca era înfiinţată de ele o „Cutie a săracilor” în care totdeauna se strângea tot ce era îndemnat fiecare frate şi soră să dea în Numele Domnului. De aici, ele au cumpărat lemne pentru iarnă, îmbrăcăminte pentru orfani, hrană pentru lipsiţi. De aici se plăteau greutăţile multor nevoiaşi şi se alinau multe dureri. N-a fost ocolit nimeni dintre cei cunoscuţi de ele ca având vreo nevoie de un ajutor frăţesc.

 

Când mamele lor trupeşti au ajuns la bătrâneţe, sora Eliţa le-a adus – atât pe mama fratelui Moise, cât şi pe mama ei, pe amândouă – şi le-a aşezat pe una pe un pat, pe alta pe alt pat, în camera lor, îngrijindu-le pe amândouă cu aceeaşi dragoste, până la moarte. Cu câtă duioşie am văzut-o îngrijindu-le, deşi uneori era nespus de greu să le mulţumeşti pe două bătrâne bolnave în acelaşi loc. De multe ori când amândouă mamele aveau nevoie în acelaşi timp de acelaşi lucru, sora Eliţa o ajuta întâi pe mama fratelui Moise şi abia apoi pe mama ei. Pentru ca nu cumva mama cealaltă să spună că pe ea o iubeşte mai puţin, fiindcă nu-i mama ei. Luni şi ani la rând, ea le-a îngrijit, le-a spălat, le-a hrănit şi le-a mângâiat cu răbdare pe amândouă, cu aceeaşi dragoste de fiică, până la sfârşit.

În ceasul morţii lor s-a rugat cu fiecare în chip deosebit. Şi, la vremea sfârşitului, fiecare a trecut la Domnul în braţele ei iubitoare. Nici una dintre mame n‑a fost liniştită până când sora Eliţa nu s-a aplecat în rugăciune lângă ea, luându-i capul pe umărul ei şi pe sânul ei. Aşa a trecut fiecare mamă, liniştită, în braţele Domnului Iisus.

 

La sfârşitul călătoriei, 23 oct. 2001

Pe cei doi copii ai ei, Iosif şi Neluţu, i-a crescut în dragostea lui Dumnezeu, cum mai crescuse şi copiii altora.

Domnul a ajutat-o să-i vadă aşezaţi pe fiecare la casa lui şi să ţină în braţele ei iubitoare şi pe copiii copiilor ei, crescându-i la fel. Nurorile ei iubitoare o preţuiesc şi o iubesc nespus de mult. Până la sfârşitul vieţii ei, Domnul a ajutat-o să-şi du­că cu credincioşie slujba frumoasă în familia ei şi în familia Domnului Iisus.

Mulţumind din toată inima Tatălui nostru Ceresc pentru astfel de suflete de surori, de soţii şi de mame, Îl rugăm pe Domnul să le dăruiască lor pe veşnicie cununa strălucită a vieţii – iar nouă şi tuturor urmaşilor noş­tri, îndemnul şi puterea de a le urma pilda lor şi de a le continua lucrarea în felul cel frumos şi fericit, cum au făcut-o ele. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz, din Fericiţii noştri înaintaşi

WhatsApp chat