Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Hristos – Comoara Psalmilor

Hristos – Comoara Psalmilor

13 decembrie -Psalmul 143, v. 2: Că nici un om viu nu este…

Pentru că nu este om care să fie viu şi să nu greşească, de aceea fiecare dintre noi ar trebui să fim plini de înţelegere şi de îngăduinţă pentru oricare semen de al nostru care, dintr-o cauză sau din alta, cade în vreo greşeală…

Oricăruia dintre noi i se poate întâmpla să uite sau să schimbe ceva, din ceea ce ştie sau ceea ce face.

Oricui i se poate întâmpla să piardă sau să strice ceva, din ceea ce primeşte sau ceea ce dă.

Oricui i se poate întâmpla să rupă sau să calce ceva, să nedreptăţească sau chiar să facă un mare rău, din nebăgare de seamă şi fără voia sa, Lucrării Domnului sau unui alt semen al său.

De aceea, niciodată când i se întâmplă aceasta altuia, n-ar trebui să sărim îndată cu tunete ucigătoare asupra capului său, ca nu cumva şi alţii să ne facă nouă la fel când noi vom face răul acesta.

 

Nu este nici un om cu desăvârşire bun şi fără nici un păcat (Marcu 10, 18).

Meritul unora este însă mai mare numai pentru că, dându-şi seama de răutatea firii lor trupeşti şi de faptele lor rele, le plâng cu pocăinţă şi luptă să nu se mai lase ispitiţi de firea pământească şi biruiţi de păcat.

Iar acelora care din tot sufletul lor voiesc şi luptă pentru aceasta, Dumnezeu le-a promis harul Său,

Hristos le-a dat biruinţa Sa,

iar Duhul Sfânt le dă îndemnul şi călăuzirea Lui neîncetată.

Şi ei, prin acestea, devin vrednici, biruitori şi sfinţi (Apoc. 20, 4-6).

Iată, meritul celor credincioşi acesta este!

Dar ce mare este totuşi, fiindcă nu mulţi oameni iau o astfel de hotărâre,

au o astfel de voinţă

şi duc o astfel de luptă până la moarte.

De aceea şi Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, Care cheamă lucrurile ce nu sunt încă, întocmai ca şi cum ar fi (Rom. 4, 17),

îi consideră buni, deşi nu sunt încă (1 Ioan 5, 20).

Îi numeşte desăvârşiţi, deşi n-au ajuns încă (Filip. 3, 15).

Îi socoteşte neprihăniţi, deşi ei se mai tot luptă încă (Rom. 3, 24).

Căci, până la urmă, prin lupta lor statornică, prin credinţa lor adevărată şi prin harul lui Dumnezeu vor ajunge aşa.

 

Toţi marii oameni cinstiţi şi vrednici înaintea lui Dumnezeu şi a celorlalţi oameni tot în felul acesta au ajuns aşa.

După cum nu este nici un om viu care să nu păcătuiască,

tot aşa, nu este nici un om viu să nu-şi poată părăsi păcatul şi birui firea lui cea trupească, numai să vrea!

Nici un om viu nu-i fără păcat, de aceea n-ar trebui să fie nici fără lacrimi

şi nici fără pocăinţă,

şi nici fără mărturisire,

şi deci nici fără îndreptare!

Nici unul nu-i scutit de posibilitatea de a păcătui, de aceea nu-i scutit nici de datoria de a ierta.

Nu s-a putut ascunde de păcat, n-ar trebui să se ascundă nici de Hristos.

A ascultat de şarpe, n-are dezvinovăţire să nu asculte şi de Dumnezeu.

A primit nesilit ispita, de bunăvoie ar trebui să primească şi harul Crucii mântuitoare.

 

În lupta cu păcatul şi spre dobândirea mântuirii, Dumnezeu a dat fiecărui om viu descoperirea adevărului, care este Învăţătura şi Lumina Sa.

Apoi i-a dat voinţă liberă.

Apoi, sfătuitorul conştiinţei sale.

Apoi, Sângele lui Hristos şi puterea Duhului Sfânt.

– Cine le foloseşte pe toate acestea spre a ajunge bun, este vrednic şi răsplătit.

Cine le nesocoteşte pe toate, ca să ajungă rău, este de asemenea nevrednic şi pedepsit.

Pentru că aşa şi merită fiecare!

 

Sufletul meu şi fiul meu, la început omul nu este nici bun, nici rău…

Dar singur el se face apoi bun sau rău. Prin voinţa sa.

De aceea, ia bine seama şi luptă-te necurmat, crede puternic şi nădăjduieşte totdeauna!

Când ai căzut, ridică-te cu lacrimi şi cu voinţă.

Când ai biruit, apleacă-te cu lacrimi şi cu smerenie.

Când ai ajuns, slăveşte-L numai pe Dumnezeu, cu lacrimi şi cu recunoştinţă.

 

Slavă veşnică Ţie, Dumnezeul şi Tatăl nostru, Cel nespus de Bun şi Sfânt,

pentru nemărginita dragoste pe care ai avut-o şi o ai mereu faţă de creaturile Tale căzute, spre ridicarea lor!

Slavă Ţie pentru mijloacele de ridicare şi de mântuire pe care ni le-ai lăsat în căderea noastră!

Trimite-ne mereu puterea Duhului Sfânt, în numele lui Hristos, ca să ne ridicăm neîncetat până vom ajunge.

Slavă Ţie, Doamne Iisuse, Singurul Care ai fost pe lumea aceasta fără de păcat şi desăvârşit de bun!

Te rugăm, să ne apleci mereu la picioarele Crucii Tale unde, plângându-ne păcatele şi primind iertarea Ta, să învăţăm lupta necurmată, pentru alegerea binelui şi urârea răului, după cum ai făcut Tu.

Când vom fi trântiţi, nu ne lăsa nici căzuţi, nici deznădăjduiţi, ci ridică-ne şi mai hotărâţi să învingem.

Slavă Ţie, Duhule Sfinte, Însoţitorul nostru Ceresc şi Marele nostru Ajutor în lupta mântuirii.

Îndeamnă-ne mereu,

mustră-ne mereu

şi mângâie-ne mereu,

ajutându-ne să urcăm neîncetat, până când vom ajunge la starea cerută de Tine şi dorită de noi.

Amin.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

Nu te-asemăna cu cine e ca tine mai căzut,

ci te-asemănă cu-aceia ce-au un sfânt şi nalt trecut;

când te-asemeni cu «mai-răii» te îngâmfi

şi te-amăgeşti,

când te-asemeni cu «mai bunii», doar atunci vezi

cine eşti!

12 decembrie -Psalmul 142, v. 7: Când îmi vei face bine…

Adevăraţii prieteni vin să te înconjoare mai ales când îţi este greu, nu numai când îţi este bine.

Adevăraţii oameni drepţi caută sufletele fraţilor lor mai ales când sunt în strâmtorare, în foamete, în lipsuri, în temniţă şi în boli (Mat. 25, 35-36),

căci mai ales atunci se dovedeşte nu numai că prietenia frăţească este adevărată,

dar şi că, credinţa lor în Domnul este sănătoasă şi statornică.

 

Ce trist trebuie să fi fost sufletul psalmistului, ajuns cu duhul plin de mâhnire în locul acesta de strâmtorare,

când numai cu glasul său singur mai striga spre Domnul.

Căci numai înaintea Domnului îşi putea vărsa necazul, fiindcă nu mai avea pe nimeni căruia să şi-l verse.

Şi numai înaintea Domnului îşi putea povesti strâmtorarea, fiindcă nimeni altcineva nu mai era să-l audă.

«Aruncă-Ţi ochii Tăi spre dreapta şi priveşte – Îi zice el Domnului – nimeni nu mă mai cunoaşte…,

orice scăpare este pierdută,

nimănui nu-i mai pasă de sufletul meu…

Scapă sufletul meu din temniţă, Doamne!…»

Şi încheie: «… Cei neprihăniţi vor veni să mă înconjoare când îmi vei face bine…»

 

O, de multe ori se întâmplă aşa!

Când trece încercarea, atunci te caută prietenii,

când nu mai este nici o primejdie, atunci eşti înconjurat de fraţi

şi când Domnul începe să-ţi facă bine, să-ţi treacă necazul – atunci mulţi se grăbesc să vină la tine.

Atunci vin să te înconjoare de-aproape şi cei care te-au înconjurat pe departe când erai în strâmtorare.

Mulţi nu te cunoşteau când erai dispreţuit şi smerit, dar îndată ce te văd că ajungi cu nume şi cu putere, nu te mai poţi scăpa de „prietenia“ lor…

Aşa suntem noi, oamenii, de multe ori!…

 

Şi totuşi nu toţi suntem aşa!

Sunt printre noi încă atât de mulţi care merg mai des la fratele lor nu când îi face bine Domnul, ci când îi fac rău oamenii!

Merg chiar dacă trebuie să înfrunte primejdii.

Merg chiar dacă este departe

şi chiar dacă e greu,

şi chiar dacă pentru aceasta ei ar avea şi de suferit.

Merg să dea, nu numai să primească!

Merg când este nevoie, nu când nu este!

 

O sufletul meu şi fiul meu, învaţă totdeauna când este nevoie de tine şi unde trebuie să mergi!

Învaţă să-ţi iubeşti fratele cu fapta şi cu adevărul, nu nu-mai cu vorba şi cu sărutul!

Înţelege când trebuie să-l înconjori de aproape pe prietenul tău.

Mergi la el şi bucură-te cu el când îi va face Domnul bine, căci aceasta îi va face şi mai luminoasă bucuria lui.

Dar mai ales du-te atunci când va fi la greu, căci atunci merg cei mai puţini. Şi atunci îi este lui de mai mare lipsă!

Stai lângă Domnul, credincios şi hotărât, când Lucrarea Lui trece prin momente grele de prigoniri şi încercări şi când Numele Lui şi credincioşii Săi lucrători sunt la greu!

Căci, după ce greul va trece şi vor veni iarăşi Sărbătorile libertăţii, mulţi vor veni şi vor zice: Doamne, Doamne…

 

Domnul Se va bucura în Ziua Slavei de toţi ai Săi… Dar cea mai mare bucurie va avea-o de cei care au rămas necurmat lângă El în toate necazurile Lui (Ioan 17, 8).

De acei care au suferit împreună cu El şi cu ai Lui (2 Tim. 2, 11).

De acei care au fost alături de El la jug şi la sarcină (Mat. 11, 29).

De aceea, să-L înconjurăm de aproape şi noi pe Domnul acum, la greu.

Şi pe fratele nostru, în strâmtorarea lui. Căci numai atunci noi vom fi fraţi şi prieteni adevăraţi.

 

Doamne Iisuse, Binecuvântat Prieten şi Binefăcător,

Care ai venit la noi când eram pierduţi şi ne-ai făcut cel mai mare bine nouă când ne era cel mai rău,

slavă Ţie şi slavă mântuirii pe care Tu ne-ai adus-o!

Te rog din tot sufletul meu, dă-mi şi mie o adevărată dragoste de fraţi, ca să nu rămân nesimţitor la suferinţele nici unuia,

ci, ori de câte ori voi şti pe vreun frate al meu în strâmtorare, să fac totul spre a ajunge până la el cu un ajutor şi o mângâiere.

 

Te rog, ţine-mă lângă Tine, Doamne Iisuse, totdeauna,

dar mai ales atunci când Numele Tău va fi batjocorit şi Lucrarea Ta, prigonită,

căci în statornicia aceasta mă voi arăta cât sunt de vrednic a mă bucura atunci când va veni vremea ca Tu să fii înălţat şi Lucrarea Ta, ridicată în cinste.

Nu mă lăsa nici pe mine, Doamne Iisuse, când voi fi mâhnit şi singur, să nu văd pe nimeni venind cu prietenie la mine,

ci mângâie-mă mereu cu dragostea Ta

şi cu dragostea preaiubiţilor mei.

Răsplăteşte-i, Doamne Iisuse, cu o veşnică binecuvântare pe toţi cei care nu uită pe cei mâhniţi de Tine şi pentru Numele Tău.

Şi până în veci Te voi ruga pentru cei care nu m-au uitat nici pe mine. Ci au venit să mă caute şi să mă mângâie când eram atât de singur şi atât de mâhnit şi lipsit.

Amin.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Rândunelele se întorc vara, iarna se duc departe. Ele preînchipuie pe falşii prieteni. În zilele frumoase ale vieţii ei sunt devotaţi, în zilele necazului, zboară.»

 

Sf. Ambrozie

 

*

 

Prieten bun îţi este-acela care simte-n orice fel

înainte de a-i spune ce nevoie ai de el…

 

 

 

Cântarea Psalmului 142

 

O cântare a lui David. O rugăciune făcută când era în peşteră.

 

  1. Cu glasul meu strig către Domnul,

cu glasul meu mă rog spre El,

  1. Îmi vărs necazul înainte-I

şi-I spun tot greul de-orice fel.

 

  1. Când e mâhnit în mine duhul,

Tu, Doamne,-mi ştii cărarea mea;

pe calea mea pe care umblu

ei mi-au întins o cursă rea.

 

  1. Aruncă-Ţi ochii Tăi spre dreapta

şi vezi cât sunt necunoscut;

azi parcă nu mai am scăpare,

sunt părăsit, uitat, căzut!…

 

  1. Spre Tine, Doamne, strig, căci Tu-mi eşti

scăparea sufletului frânt

şi partea mea de moştenire

pe-al celor vii şi-aleşi pământ.

 

  1. La al meu strigăt ia aminte

că sunt nenorocit de tot,

de cei ce m-asupresc mă scapă

că sunt mai tari…, eu nu mai pot!

 

  1. Din temniţi sufletul meu scapă-l

şi Numele-Ţi voi lăuda.

Când îmi vei face bine, Doamne,

cei drepţi mă vor înconjura!

11 decembrie – Psalmul 142, v. 3: Când îmi este mâhnit duhul

Mâhnirea este de multe feluri şi poate veni din multe pricini.

Poate fi mâhnire bună, de la Cel Bun, pentru pricini bune şi folositoare; spre bine.

Poate fi şi mâhnire rea, de la cel rău, pentru cauze rele şi aducătoare de rău.

Duhul celui iubitor de Dumnezeu se mâhneşte adesea din pricina slăbiciunilor pe care şi le mai descoperă în umblarea lui pe calea mântuirii,

sau din pricina ispitelor în care mai cade.

Sau din pricina prea puţinului bine pe care îl poate face.

Sau din pricina prea multului rău pe care îl vede în jurul său şi nu-l poate îndrepta.

Sau din pricina suferinţei pe care n-o poate înlătura din viaţa lui sau a altora.

 

Mâhnirea celui credincios poate veni uneori de la Duhul Sfânt, prin înştiinţări despre apropiate suferinţe din pricina Evangheliei (Fapte 20, 23; 1 Tes. 3, 3).

Sau poate veni dinlăuntrul său, pentru slăbiciunile sale sau ale altora.

Sau poate veni din afară, din pricina unei nedreptăţi sau a unei mustrări care i-a fost făcută.

Oricare ar fi însă pricina mâhnirii noastre şi ori de la cine ne-ar veni ea,

o singură grijă trebuie să avem: când ne este mâhnit duhul, să alergăm la rugăciune.

Mai întâi la rugăciune!

Să nu alergăm la fratele sau la vecinul din cauza căruia am fost mâhniţi, ca să-l mustrăm.

Nici la certuri şi dezvinovăţiri sau la bârfire şi învinuiri.

Nici la hotărâri pripite sau la răzbunări mânioase.

Căci atunci chiar mâhnirea cea care vine din partea Domnului sau a Cuvântului Său,

cu scopul de a ne face bine,

ne va aduce numai rău şi nu ne va folosi la nimic.

 

Dumnezeu n-a lăsat nici mâhnirea, cum nu le-a lăsat nici pe celelalte surori ale ei: suferinţa, mustrarea şi pedeapsa, decât spre a ne călăuzi pe drumul cel mai scurt la rugăciune, la pocăinţă şi la îndreptare, când greşim noi altuia.

Sau la răbdare şi iertare, când ne greşeşte altul nouă.

Sau la mângâiere şi la ajutor când vedem pe altul greşind altuia.

Dar la toate acestea noi nu trebuie să pornim înainte de a aşeza la picioarele Domnului hotărârea şi calea pe care vrem s-o luăm

şi să-I cerem Lui lumină şi ajutor în tot pasul pe care vrem sau trebuie să-l facem.

Căci şi pe calea aceea ce trebuie s-o luăm atunci când duhul nostru este mâhnit, satana aşază curse, mereu alte curse, de care trebuie să ne ferim.

Chiar o hotărâre bună dacă am luat-o,

în tot timpul împlinirii ei

să avem grijă că tulburarea duhului mâhnit uşor poate să greşească un cuvânt sau un pas.

Iar vrăjmaşul va face să se piardă orice folos din ea şi să iasă numai pagubă, dacă nu veghem.

 

Sufletul meu şi fiul meu, nu te mâhni niciodată pentru lucruri pieritoare,

nici pentru învinuirile nedrepte! Şi mai ales nu te lăsa atunci tulburat, nici nu lua hotărâri pripite când ai sufletul mâhnit!

Ci când se lasă peste tine mâhnirea, ori de unde ar veni ea, cazi în genunchi la picioarele Domnului şi linişteşte-te acolo, vărsându-ţi mâhnirea ta înaintea Lui (1 Sam. 1, 10-13).

Mergi în Casa Domnului ori în odăiţa ta ascunsă şi acolo adu-I la cunoştinţa Lui mâhnirea pe care o ai şi-I cere sfatul despre ce cale trebuie să iei pentru a scăpa din starea asta.

Cere-I Domnului liniştita înţelepciune, spre a-ţi duce datoria până la împlinire, cu un rod bun.

Atunci tu vei trece cu bine prin ispita mâhnirii, iar folosul mântuitor pe care îl vei avea de pe urma ei va fi binecuvântat.

Şi pentru tine, şi pentru alţii.

 

O Preabunule Doamne,

Tu, Care nu mâhneşti cu plăcere şi fără folos pe nimeni,

fii binecuvântat şi pentru lucrarea mâhnirii din viaţa noastră!

Când mâhnirea este după voia Ta, Doamne, ea aduce o frământare, o cercetare, o pocăinţă şi o îndreptare sinceră şi mântuitoare oricui.

Te rog, Doamne, fă-mă să mă mâhnesc totdeauna şi eu numai pentru răul pe care îl fac

sau pentru binele pe care nu-l fac.

Pentru ca să alerg la Tine, ca lumina Ta să-mi arate calea pe care trebuie să apuc.

Iar când, din pricina răului pe care îl fac, dar nu mi-l văd, fraţii mei sau semenii mei mă vor mustra şi mă vor sfătui spre îndreptare, nu mă lăsa, Doamne, să mă mâhnesc de ciudă sau de neascultare şi să iau o cale rea.

Ci mă fă să alerg la Tine şi Tu să-mi arăţi calea pe care n-o văd

sau pe care n-o pot lua liniştit

– ca să mă îndrept după voia Ta, ascultând cu supunere şi cu răbdare sfatul frăţesc.

Iar când eu va trebui să mâhnesc spre mântuire pe altul, ajută-mă s-o fac cu lacrimi,

cu dragoste, cu blândeţe şi cu înţelepciune,

ca să fie spre folos

şi nu spre pagubă.

Amin.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Este o mare deosebire între felul cum mă rugam mai demult şi cum mă rog acum, de când trăiesc o viaţă nouă. Mai înainte mă rugam din datorie. Ţineam să-mi fac datoria, spunând seara şi dimineaţa, pe de rost şi în galop, rugăciunile pe care le învăţasem când eram la şcoală sau citind altele din cartea de rugăciuni. Rugăciunea pe care o fac acum este alta… Nu mă rog regulat. Mă rog când fierbe, când clocoteşte lăuntrul sufletului meu. În aceste clipe rugăciunea erupe, ţâşneşte din adâncul sufletului meu, ca şi cum ţâşneşte din adâncul pământului o sondă de gaz sau o fântână arteziană. Rugăciunea nu-mi mai este o datorie, ci o lipsă sufletească; o lipsă de respiraţie, de răsuflare a sufletului meu…»

 

Preot Iosif Trifa

 

 

INIMĂ RĂNITĂ

 

Inimă rănită,

inimă străină,

pururi chinuită

de-a ta multă vină,

plânge-ţi pururi chinuită

a ta multă vină!

Şi din faţă şi din spate

te lovesc pe tine

mâini duşmane, mâini pătate,

mâini de ură pline,

– să le rabzi, tăcând, pe toate,

chiar de ură pline!…

 

Inimă rănită,

inimă umilă,

pururi chinuită

fără nici o milă,

nu striga, când n-ai pe nimeni

să-ţi arate milă!

Sângeră prin mii de rane,

printre spini şi cuie,

dar nu plânge de prigoane

altui nimănuie,

numai Domnului Îi spune

şi-altui nimănuie!…

 

Inimă zdrobită,

inimă amară,

chiar de-ai fi-azvârlită

unde-i mai afară,

Domnu-i şi mai lângă tine

când eşti mai afară!

Domnul vine lângă tine

acolo-n cărare,

cu iubirea-I dulce vine

să-ţi dea vindecare,

fericita şi duioasa,

dulcea-I vindecare…

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Cel ce se roagă numai cu gura, se roagă văzduhului, iar nu lui Dumnezeu! Dumnezeu ia aminte la inimă, nu la cuvinte, ca oamenii…»

 

Sf. Petru Damaschinul

 

*

 

«Când vorbeşti cu prietenul, eşti cu luare-aminte faţă de el, însă când ai de-a face cu Dumnezeu, tu îţi laşi cugetul să rătăcească în târg şi acasă, pe când limba ta aiurează vorbe făţarnice şi fără rost; şi lucrul acesta îl facem nu o dată sau de două ori, ci adesea.»

 

Sf. Ioan Gură de Aur

 

*

 

Pe lume nu-i câştig mai mare decât câştigul ce-i adus

de rugăciunea cea fierbinte a unui credincios supus.

10 decembrie – Psalmul 141, v. 3: Pune… strajă gurii mele!…

Datoria de a veghea asupra cuvintelor noastre o avem noi înşine, fiecare şi totdeauna.

Grija de a nu lăsa să ne scape din gură nici o vorbă urâtă, ruşinoasă, vinovată sau necuviincioasă, noi trebuie s-o avem.

Noi trebuie să fim atenţi.

Noi trebuie să ne deprindem voinţa, ca să ne stăpânim şi să ne supraveghem gura.

Căci doar fiecare cunoaştem înştiinţarea Domnului care ne strigă: «Din cuvintele tale vei fi scos… fără vină sau vinovat!…».

În Ziua Judecăţii, fiecare om va trebui să dea seama de orice cuvânt nefolositor pe care îl va fi scos din gura sa (Mat. 12, 36-37) – sau din condeiul său!

 

Şi totuşi cât de multe guri vorbesc fără strajă

şi cât de multe buze umblă fără frâu!

Ca o herghelie de cai desfrânaţi umblă gurile slobode ale celor mai mulţi oameni, întinând şi nimicind totul în calea lor.

Când încep gurile nestrăjuite şi buzele desfrânate, nimic nu le scapă.

Nimic nu rămâne cinstit şi curat pe urma lor!

Ce pârjol nimicitor face o gură slobodă!…

Ea este un rău care nu se poate înfrâna,

este plină de un venin de moarte (Iac. 3, 6-8).

 

Dar credinciosul Domnului, cu cât trăieşte mai mult, vede mai multe şi aude mai multe, şi înţelege mai bine cât de înţelept lucru este să-şi păzească totdeauna gura sa

şi să-şi ţină în frâu strâns buzele sale.

Din cauză că a tăcut n-a suferit nimeni niciodată.

Dar pentru că au vorbit au suferit foarte mulţi, adeseori.

Pentru că şi-a pus strajă gurii sale, nu s-a căit nimeni niciodată, dar pentru că nu şi-au pus, mulţi au plâns cu amar.

Până ţinem gurii noastre o strajă puternică, de puţine ori greşim,

dar când slăbim străjuirea ei, la mult rău ne putem aştepta!…

De aceea trebuie să ne deprindem mintea să stea totdeauna atentă de strajă când dăm drumul gurii.

Cu frâul unei puternice voinţe, calul gurii trebuie să fie condus bine şi oprit la timp.

Căci vorbirea, adesea, este ca un alunecuş pe care gura este în primejdie să-şi dea drumul, fără să se mai poată opri

şi rareori nu sfârşeşte rău.

 

Când sufletul credincios îşi dă seama în câte nenorociri îl poate duce gura sa şi câte necazuri poate pătimi din pricina ei, se îngrozeşte.

Şi pentru că nu se simte în stare să-şi poată pune totdeauna o bună strajă la gură

– el aleargă la Domnul, ca El Însuşi să i-o păzească: Pune Tu, Doamne, o strajă gurii mele!…

De multe ori numai straja Domnului nu ne-a lăsat gura să spună lucruri care ne-ar fi pricinuit mult rău,

căci mintea noastră nu fusese atentă,

iar primejdia fusese deosebit de mare.

Cât de fericiţi am fost că am tăcut atunci, că gura noastră a fost oprită la timp!

 

Sufletul meu şi fiul meu, fii treaz şi deprinde-te să-ţi stăpâneşti gura cu multă voinţă şi înţelepciune!

Căci dacă tu vei face acest lucru când stă în puterea ta, atunci Domnul ţi-o va stăpâni El Însuşi când tu vei ajunge în momente în care să nu ţi-o ştii – sau să nu ţi-o poţi stăpâni.

Roagă-te neîncetat ca Părintele Luminii să-ţi trimită înţelepciunea cea care vine de Sus, ca să-ţi îndrume gura când trebuie să vorbească

şi voinţa puternică şi atentă care s-o străjuiască atunci când trebuie să tacă.

Numai făcând aşa vei avea totdeauna bucurie şi nu necaz,

folos şi nu pagubă,

mântuire şi nu osândă de pe urma gurii tale.

Şi tu, şi alţii!…

 

O Bunule Părinte al Puterii şi al Înţelepciunii,

Te rog, iartă-mă pentru toată mulţimea nefolositoare a cuvintelor care mi-au scăpat din gura mea nestrăjuită şi neînfrânată de atâtea ori!

O Doamne, cât rău am făcut cu gura mea şi cât Te-am întristat cu multe vorbe de ale mele, când am vorbit fără minte şi fără stăpânire!

Atunci am dărâmat în loc să zidesc,

am rănit în loc să vindec,

am făcut rău în loc să fac bine!

Te rog, Bunule Părinte Ceresc, dăruieşte-mi înţelepciunea care vine de la Tine

şi care să-mi îndrume totdeauna gura când va fi nevoie să vorbească pentru a spune numai ce trebuie, numai cât trebuie, numai când trebuie şi numai cum trebuie.

Dar mai ales dă-mi voinţă puternică spre a mi-o străjui să tacă de cele mai multe ori,

căci tăcerea este şi mai înţeleaptă.

Dar şi mai presus de acestea eu Te rog pe Tine, Doamne, să mi-o străjuieşti Tu Însuţi,

s-o îndrumi şi s-o opreşti Tu Însuţi!

Căci eu, oricât aş fi de atent, tot pot să greşesc,

dar Tu nu greşeşti niciodată.

Cel puţin de azi înainte să-mi fie gura mea în totul stăpânită şi îndrumată numai de Tine.

Amin.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Cine nu se roagă, nu are nici o putere în lupta cu ispitele! El este ca un ostaş fără armă, ca o pasăre fără aripi, ca o maşină fără aburi, ca o trestie care se pleacă încotro bate vântul.»

 

Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă

 

*

 

«Viaţa ta să fie o viaţă de rugăciune şi priveghere! Nu te încrede că l-ai biruit pe satana, ci te luptă mai departe ca un bun ostaş al lui Hristos, căci gloatele satanei pândesc neîncetat clipa în care ar putea iarăşi năvăli în hotarele tale sufleteşti.»

 

Preot Iosif Trifa

 

*

 

Pentru ca să ai voinţă, ţi se cere stăruinţă,

iar aceasta totdeauna n-o poţi

fără de credinţă!

 

 

Cântarea Psalmului 141

 

Un psalm al lui David.

 

  1. O Doamne, eu Te chem mereu

degrab să vii la mine,

ia-mi, Doamne,-aminte glasul meu

când eu Te strig pe Tine!

 

  1. Ca al tămâiei bun miros

primeşte-a mea rugare

şi ca al serii sfânt prinos

a mâinilor nălţare!

 

  1. La gură strajă să-mi aşezi

să nu spun vorbe rele,

cu pază bună să-mi veghezi

Tu uşa buzei mele!

 

  1. Inima mea să n-o abaţi

spre rău şi spre păcate

şi nici spre-a celor blestemaţi

ospeţe necurate.

 

  1. Să mă lovească cel curat,

c-aceasta mi-e spre bine,

un untdelemn turnat va fi

pedeapsa-i pentru mine,

 

Să nu-ntorc capul de la ea

întregi zilele mele…

dar ne-ncetat mă voi ruga

în contra celor rele.

 

  1. Când toţi judecătorii lor

s-or prăvăli pe stâncă

atunci vor asculta cu dor

povaţa mea adâncă.

 

  1. Cum e brăzdat şi spintecat,

când e arat, pământul,

aşa mi-e trupu-mprăştiat

şi-aproape-mi simt mormântul.

 

  1. De-aceea, Doamne, Domnul meu,

privirea-ndrept spre Tine,

în Tine adăpost caut eu:

să nu mă laşi pe mine!

 

  1. Păzeşte-mă de cursa rea

întinsă vieţii mele,

de piedicile-acelora

ce pururi fac la rele…

 

  1. Să cadă-n cursa lor cei răi

şi-n laţul de pierzare

în timp ce eu şi toţi ai Tăi

s-avem pe veci scăpare!

 

*

*   *

 

«Deşartă şi nefolositoare este rugăciunea fără priveghere!»

 

Evagrie Monahul

9 decembrie – Psalmul 141, v. 2: Ca tămâia să fie rugăciunea mea

Încă din vremea de demult, Domnul a poruncit lui Moise să facă un altar al tămâierii,

pe care nu numai la rugăciunile de dimineaţa şi seara, ci necurmat să ardă tămâie înaintea Domnului, însoţind şi îndemnând neîncetat la rugăciune (Exod 30, 1-8).

Boabele de tămâie, de forma lacrimilor, aminteau totdeauna celor care se rugau că rugăciunea, cea cu adevărat ca tămâia, trebuie să fie făcută cu lacrimi.

Mireasma tămâiei amintea că rugăciunea trebuie să fie curată şi plăcut mirositoare înaintea lui Dumnezeu.

Adică izvorâtă dintr-o inimă smerită şi nefăţarnică, fără gânduri sau păcate ascunse.

Şi să fie pentru un scop bun, mântuitor, vrednic înaintea lui Dumnezeu şi nu pentru lucruri nevrednice.

 

Fumul tămâiei, străveziu şi uşor,

prin înălţarea lui, amintea mereu închinătorilor că rugăciunile lor trebuie să aibă avânt, putere, limpezime şi sinceritate.

Focul tămâiei le poruncea ca totul să fie fierbinte şi strălucit,

atât conţinutul, cât şi forma rugăciunii,

atât inima, cât şi cuvintele celui care se ruga,

atât credinţa, cât şi cântarea ce se înalţă spre Dumnezeu…

Iar altarul şi timpul tămâierii porunceau ca rugăciunea să fie necurmată

şi să fie sfântă,

şi să fie vrednică de Dumnezeu,

şi să fie făcută cu evlavie şi cu cutremur,

şi să fie făcută de către toţi cei care stăteau în Casa Rugăciunii.

Numai înălţată în acest fel, rugăciunea noastră poate fi după dorinţa şi după cerinţele lui Dumnezeu. Şi numai o astfel de rugăciune, înălţată ca fumul jertfei lui Abel, să ne aşteptăm ca să fie bineplăcută şi bineprimită înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru.

 

În lumina acestor gânduri dumnezeieşti, o, ce nevrednice de Dumnezeu apar multe din rugăciunile noastre.

Rugăciuni lipsite de lacrimi,

rugăciuni lipsite de mireasma unor dorinţe curate şi smerite,

rugăciuni lipsite de sinceritate, de putere şi de căldură…,

rugăciuni lipsite de cutremurul inimii

şi lipsite de statornicie, de stăruinţă, de credinţă şi de frumuseţe.

Lipsite astfel, rugăciunile noastre se lasă greoaie şi tulburi în jos, ca fumul lui Cain, în loc să se înalţe spre cer!

 

O sufletul meu şi fiul meu, nu-i deajuns numai că tu te rogi,

ci trebuie să iei bine seama şi cum trebuie să fie rugăciunea ta,

ca să ai un bun folos de ea, tu sau alţii!

Ia mai întâi bine seama ca starea ta sufletească să fie mereu ca un altar. Dar şi starea ta trupească să fie curată.

Din tăria credinţei tale, zidită puternic în Casa Domnului, să se nalţe rugăciunea ta cu toată evlavia.

Şi din frumuseţea curăţiei tale, păstrată prin ascultarea şi statornicia slujbei tale, şi din focul dragostei tale curate şi statornice să se înalţe spre Dumnezeu rugăciunile tale.

 

Ia apoi seama nu numai la ceea ce înfăţişezi şi ceri tu în rugăciune, înaintea lui Dumnezeu,

ci tot aşa de atent să fii şi la felul cum te înfăţişezi cu toată fiinţa ta şi cum ceri ceea ce spui Domnului!

Nu numai sufletul tău să se înfăţişeze în chip vrednic, ci şi trupul tău să fie aşa.

Sfântul Apostol Petru, când a văzut pe Domnul la Marea Tiberiadei, după Înviere (Ioan 21, 7), s-a îmbrăcat şi s-a încins şi aşa s-a aruncat în mare, ca să alerge înaintea Domnului.

Căci nici chiar într-o împrejurare grea nu-i îngăduit să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu în chip nepotrivit trupeşte!

Dacă slujitorii Domnului trebuie să se înfăţişeze îmbrăcaţi în podoabe sfinte,

în virtuţi cu totul deosebite înaintea Sa,

apoi chiar şi cei mai neînsemnaţi închinători n-au voie să fie lipsiţi cel puţin de buna-cuviinţă şi de evlavie.

Altfel rugăciunea lor este nevrednică.

 

Preasfânt Dumnezeul Cerurilor

şi Atotputernic Împărat al Slavei,

binecuvântare veşnică Numelui Tău veşnic!

Tu, Care Te înconjori cu măreţia şi strălucirea ca şi cu o haină,

Tu, Căruia Ţi se închină strălucitele oştiri ale cerurilor

şi pe Care Te ascultă cu cutremur toate puterile

eşti vrednic şi veşnic închinat şi mărit!

Cine dintre noi, Doamne, se poate înfăţişa înaintea Ta după cum se cuvine

şi care fiinţă omenească nu se cutremură de nevrednicia ei înaintea Ta?

Care rugăciune este făcută oare după cuviinţă şi ce stare ar trebui să avem oricare dintre noi spre a fi primit de Tine?

Căci nici unul, Doamne, nu suntem vrednici…

Ci numai mila şi bunătatea Ta dacă se îndură de noi, pentru vrednicia Domnului nostru Iisus Hristos, atunci mai putem nădăjdui în mântuirea şi iertarea Ta.

De aceea, Bunule Tată Sfânt, în numele Domnului Iisus, înălţăm rugăciunile noastre

şi, pentru rugăciunile Lui, Te rugăm, să ni le primeşti, făcându-le Tu Însuţi după voia Ta,

ca să poată fi primite şi ascultate de Tine.

Amin.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Dacă cineva nu se socoteşte păcătos, rugăciunea lui nu este primită de Dumnezeu.»

 

Sf. Isac Sirul

 

*

 

Dacă nu poţi cu tărie să te rogi adânc mereu,

fă-o măcar câteodată cum aşteaptă Dumnezeu:

fă măcar o dată seara şi o dată dimineaţa;

curăţia rugăciunii îţi va curăţi viaţa!

8 decembrie – Psalmul 140, v. 9: Deasupra capului celor răi

În vechime, un împărat, anume Dionisios I cel Bătrân, al Siracuzei,

cu aproape patru sute de ani înainte de Hristos,

pentru a arăta cât de nesigură este soarta celor mari de pe pământ, a pedepsit pe un curtean al său, anume Damocles, să stea mereu sub o sabie care atârna deasupra capului său, legată numai cu un fir de păr.

Primejdia morţii atârna în fiecare clipă deasupra capului său, iar bietul Damocles trăia chinurile morţii în fiecare clipă.

A rămas de atunci de pomină în lume păţania lui. Ori de câte ori se arată o mare primejdie care ameninţă continuu pe cineva, se spune că stă sub sabia lui Damocles.

În felul acesta atârnă deasupra capului celor răi, pedeapsa hotărâtă de Dumnezeu pentru neascultarea voii Sale.

Ca o sabie gata să cadă în orice clipă,

asupra capului fiecărui necredincios,

aşa stă mânia lui Dumnezeu şi sentinţa Judecăţii Lui.

 

«Oricine crede în Iisus Hristos – spune Biblia – nu va fi judecat, dar cine nu crede a şi fost judecat,

pentru că n-a crezut în Numele Singurului Fiu al lui Dumnezeu» (Ioan 3, 18).

A şi fost judecat… înseamnă că sentinţa a şi fost dată! Întârzie însă nu ştim cât doar executarea ei, mai amânată de mila răbdătoare a lui Dumnezeu. Dar mânia Lui poate veni în orice clipă şi în orice fel.

 

Dragă suflete, care prin faptele şi umblările tale lucrezi şi trăieşti încă împotriva voii lui Dumnezeu şi împotriva poruncilor Lui şi a învăţăturii Sale,

oare nu te cutremuri tu când te uiţi în Sus?

Deasupra capului tău este Dumnezeul Cel Atotputernic, iar tu ţi L-ai făcut pe El duşmanul tău, prin necredinţa ta!

Deasupra ta este cerul mâniat împotriva ta din cauza neascultării tale şi a batjocurilor pe care le rosteşti cu gura ta. El este gata să-Şi coboare pedepsele Lui împotriva nelegiuirilor şi a păcatelor pe care le săvârşeşti tu.

Deasupra capului tău stă hotărârea dată de Dumnezeu împotriva celor făptuite de tine, dar pentru că mânia Lui nu pedepseşte încă, nu înseamnă că puţin Îi pasă Lui de nelegiuire (Iov 35, 15; Rom. 1, 18; Efes. 5, 6),

ci, în clipa în care nu te gândeşti, poate să vină asupra ta această mânie (2 Petru 3, 9-10; Mal. 4, 1; Mat. 24, 43-44; Luca 12, 39-40; Apoc. 3, 3).

 

O dragă suflete, priveşte în sus, până când încă mai poţi privi şi până nu vine mânia cerului, căci atunci când vor începe trăsnetele mâniei lui Dumnezeu

şi când se vor prăbuşi plăgile judecăţilor Lui,

atunci nu vei mai putea privi. Atunci va fi târziu să priveşti.

Când firul care mai ţine sabia pedepsitoare se va rupe, va fi un veşnic vai de capul care n-a vrut să asculte când se putea mântui.

Dragă suflete, cu lacrimi te rog, cutremură-te de groază pentru starea în care te găseşti!

Deschide-ţi măcar acum, o dată, ochii şi priveşte la ceea ce este chiar deasupra capului tău,

chiar gata să se prăbuşească peste tine

– şi fugi de sub mânia lui Dumnezeu!

Fugi până mai ai o clipă şi o scăpare!

Fugi la picioarele Crucii lui Iisus Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre!

Fugi îngrozit de pedeapsa păcatelor tale şi strigă-L în ajutorul tău.

Mărturiseşte-ţi păcatele şi cere-I cu lacrimi de căinţă iertarea pentru ele.

Leapădă-te cu scârbă şi cu spaimă de calea cea rea şi pune gând şi legământ să-L asculţi pe Domnul

şi să iei calea Lui cea mântuitoare.

Sângele Crucii Lui va spăla păcatele tale şi va înlătura de deasupra capului tău sentinţa morţii, izbăvindu-te.

Apoi rămâi la adăpostul Crucii şi al ascultării Lui, pe toată viaţa ta, căci numai aici vei fi la adăpost de orice sabie a morţii.

Vino, suflete dragă, chiar în clipa aceasta! Vino la Domnul şi roagă-te:

 

O Preabunul meu Tată Ceresc, cât de vinovat sunt îna-intea Ta!

Mulţimea păcatelor mele m-au făcut vrednic de moarte şi sabia Judecăţii Tale o văd atârnând asupra capului meu.

Cu teamă şi cu pocăinţă mă rog Ţie să Te înduri să mă ierţi, pentru Numele şi pentru Sângele cel Scump al Crucii Fiului Tău Preaiubit, Domnul şi Mântuitorul nostru,

căci cu lacrimi de pocăinţă mă întorc la Tine şi mă leapăd de calea mea cea rea şi de păcatele mele.

Preadulcele meu Mântuitor, Iisuse Hristoase,

Te rog, spală-mi sufletul meu cu Sângele Crucii Tale şi împacă-mă cu Tatăl Cel Ceresc, înlăturând de deasupra sufletului meu pedeapsa pe care o merit pentru faptele mele,

căci din clipa aceasta pun hotărâre şi legământ să mă leapăd de cel rău

şi să Te ascult, şi să Te urmez numai pe Tine.

Primeşte-mă, Doamne Iisuse, şi mă ţine până la sfârşitul vieţii mele lângă Sânul Tău, în mântuirea Ta.

Preasfinte Duhule Mângâietor şi Păzitor al sufletelor noastre,

pecetluieşte cu puterea Ta hotărârea şi legământul meu din clipa aceasta

şi dăruieşte-mi puterea şi ajutorul Tău să mi-l ţin întocmai,

ca să pot vedea cu bucurie mântuirea Ta.

Amin.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Ca să primim iertare de la Dumnezeu, nu e de-ajuns să ne rugăm două-trei zile… Trebuie să producem o schimbare în toată viaţa şi, părăsind viciul, să trăim mereu în virtute.»

 

Sf. Ioan Gură de Aur

 

*

 

«Atunci este folositoare pocăinţa, când pocăitul are putere să se îndrepte.»

 

Asterie al Amasei

 

*

 

Numai dacă-ţi plângi păcatul cu durerea cea mai mare

şi ţi-l osândeşti, şi-l lepezi, atunci poţi avea iertare!

 

 

Cântarea Psalmului 140

 

Un psalm al lui David.

 

  1. Scapă-mă Tu, Doamne, de-oamenii cei răi

şi păzeşte-mi viaţa de asupritori,

  1. De acei ce pururi gata-s de bătăi,

se gândesc la rele şi-s aţâţători.

 

  1. Ei îşi ascut limba ca un şarpe-amar,

au pe buze-otravă de năpârcă rea,

  1. Scapă-mă, o Doamne, de cei răi Tu iar

şi de-asupritori fereşte-mi viaţa mea!

 

  1. Nişte îngâmfaţi pun curse-n drumul meu,

laţuri şi capcane, să mă prindă, pun.

  1. Eu zic către Domnul: Tu eşti Dumnezeu,

ia-mi aminte ruga care Ţi-o supun!

 

  1. Doamne, Tu, puterea şi scăparea mea,

Tu în ziua luptei capul mi-l scuteşti,

  1. Nu-mplini dorinţa răilor, cea rea,

ci-a lor planuri rele să le nimiceşti!

 

  1. Peste capul celor răi ce mă-nconjor

cadă fărdelegea gurii lor cea rea,

  1. Jar aprins să-i plouă; să-i arunci din zbor

în adânc, de unde nu vor mai scăpa!

 

  1. Omul care are graiul mincinos

nu se întăreşte nicicând pe pământ,

pe cel ce-asupreşte sau e mincinos

o nenorocire-l duce la mormânt.

 

  1. Eu ştiu că dreptate Domnul va găti

şi-o va face-acelor slabi şi-obijduiţi.

  1. Da, cei fără vină, Doamne, Te-or slăvi,

cei drepţi lângă Tine fi-vor fericiţi!

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

„Vegherea este calea pe care merg toate virtuţile. Ea păzeşte mintea de orice nălucire.“

 

Isichie Sinaitul

 

*

 

„Dacă creştinismul de azi e aşa cum e: fără putere şi fără roadă, apoi cauza e tocmai aici. Creştinii de azi cred că se pot mântui stând pe loc, lângă «oalele cu carne» din «Egiptul» desfătărilor şi păcatelor. Dar mântuirea vine numai când părăseşti «Egiptul». Mântuirea vine numai când ieşi din tabăra lui Faraon, din tabăra lumii, şi intri în tabăra Domnului.“

 

Preot Iosif Trifa

 

*

 

Dac-ai început cu bine viaţa nouă luminos,

vezi s-o şi sfârşeşti cu bine – atunci totul e frumos!

7 decembrie – Psalmul 140, v. 5: … Curse, de-a lungul drumului…

Cel rău este şi laş, cel nelegiuit este şi ticălos.

Când nu se simte în stare a lupta pe faţă, întinde curse din ascuns.

Urzeşte înşelătorii, sapă gropi, pune capcane.

Se foloseşte de minciuni, de vicleşuguri, de clevetiri,

de iscoade, de vânzători, de pândari plătiţi ca să facă mârşăviile împotriva celui fără apărare.

Ce mijloace ruşinoase şi necinstite sunt astfel de mijloace folosite atât de des împotriva celor nevinovaţi!

Ce pâine blestemată şi criminală mănâncă gurile care slujesc astfel de scopuri!

Ce grozavă plată vor lua de la Înfricoşatul Judecător aceşti urzitori şi iscoditori nelegiuiţi!…

 

Dar pentru că încă mânia lui Dumnezeu nu-Şi rostogoleşte asupra lor avalanşa nimicitoare a trăsnetelor ei înfricoşate pe care le merită – urzitorii pun curse…,

iar iscoditorii lor caută să-l atragă în ele pe cel urmărit,

de-a lungul întregului său drum…

De aceea, pe măsură ce se apropie de sfârşitul căii sale, psalmistul Domnului trebuie să fie mai atent.

De-a lungul drumului său au fost curse şi în trecut…

şi în multe a căzut el, pentru că nu avea atunci experienţă…

Dar, pe măsură ce a trecut vremea şi cunoştinţele lui s-au înmulţit, alesul Domnului a trebuit să privească tot mai atent în lungul drumului său la feluritele curse aşezate de cel rău.

 

Cursele trupeşti, cursele sufleteşti, dar mai ales cursele duhovniceşti vor fi mereu primejdioase şi vor fi mereu destule pe calea oricărui credincios.

Ispitele trupeşti vor trezi mereu în partea cea mai de jos a fiinţei noastre îndemnuri păcătoase, dar noi să nu le ascultăm!

Ispitele sufleteşti, adică ispitele care îndeamnă spre slava şi stăpânirea lumească, ne vor atrage mereu partea de mijloc, partea cea cu inima, înspre ele. Dar noi să le înfrângem şi pe acestea prin înfrânare şi smerenie!

Dar ispitele duhovniceşti, acele îndemnuri care ne împing spre învăţăturile străine, spre căile lăturalnice, spre abaterile de la adevăr şi lumină, ne vor încerca mereu partea cea mai înaltă a fiinţei, raţiunea cea sănătoasă.

 

Mereu vor veni din partea străinului cărţi sau cuvântări,

prieteni sau „inspiraţi“,

învăţături sau învăţători,

duhuri sau oameni, spre a ne atrage de partea lor.

Vor veni nu în numele păcatului, nici în numele lumii – ci în numele lui Hristos

– şi aşa vor înşela (Mat. 24, 5).

Căci dacă ar veni în numele lăcomiei sau al stricăciunii, ar spune adevărul – şi nimeni nu i-ar urma.

Dar pentru că vin cu prefăcătorie, folosind Cuvântul Domnului, Numele Domnului şi Adevărul Domnului

– cum să nu-i înşele chiar şi pe cei „aleşi“, căci mulţi dintre ei se lasă duşi uşor încoace şi încolo de orice vânt… (Efes. 4, 14).

 

De aceea, sufletul meu şi fiul meu, fii tot mai treaz, pe măsură ce te apropii de capătul călătoriei tale!

Ia bine seama că în tot lungul drumului veşniciei sunt aşezate curse şi te pândesc primejdii.

Nu te întovărăşi cu nici un străin care îţi apare la vreo cotitură, prefăcându-ţi-se prieten şi binevoitor!

Nu te lăsa atras de nici o chemare

şi nu te uita la nici unul care ţi-ar face cu ochiul de dincolo de marginile învăţăturii tale,

din afară de credinţa ta şi de frăţietatea ta.

Ţine-ţi bine în frâul înfrânării trupul,

în frâul smereniei inima,

în frâul ascultării mintea

şi în frâul statorniciei întreagă fiinţa ta, ca să nu cazi în nici o cursă şi să poţi merge drept, curat şi frumos pe calea veşniciei, spre a ajunge cu bucurie şi cu biruinţă la cununa cu care te aşteaptă Hristos la capătul acestei căi.

 

Preabunule Doamne Iisuse, Mântuitorul şi Însoţitorul meu pe Calea Ta,

Te rog, fii neîncetat cu mine, căci întradevăr multe sunt cursele vrăjmaşului, aşezate de-a lungul drumului meu spre mântuire.

Dă-mi, Doamne Iisuse, Duhul Tău, care să-mi ţină totdeauna trează mintea, spre a nu mă lăsa ca să mă abat nici la dreapta, nici la stânga de la mijlocul drumului drept.

Nu mă lăsa biruit niciodată de vreo cursă trupească,

ci fă-mă să mă port aspru cu trupul meu şi să-l ţin în frâu, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să mă pierd…

Căci foarte uşor mă pot pierde, dacă numai o clipă nu veghez.

Ţine-mă în smerenie şi nu mă lăsa să uit cât de trecător sunt,

ca să nu fiu ispitit a dori şi a primi slava lumească…

Dar mai ales dă-mi o tot mai temeinică încredinţare despre adevărul învăţăturii drepte, prin care Te-am primit şi urmat în Oastea Ta,

pentru a nu mă birui nici o învăţătură străină, oricât de atrăgător gătită şi împodobită mi s-ar înfăţişa ea.

Şi astfel să ajung cu bine la Tine.

Amin.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«De câte ori te ispiteşte vreo patimă lumească, să ştii că satana e la uşa inimii tale şi încearcă să intre înlăuntru. Dacă nu respingi ispita, satana deschide uşa; o deschide mai întâi încet-încet, pe nesimţite, şi, pe urmă, dă năvală înlăuntru cu toată gloata lui…»

 

Preot Iosif Trifa

 

*

 

Dacă nu rămâi statornic unde te-a pus Cel Cinstit,

ci mereu îţi schimbi şi locul, şi credinţa ce-ai primit,

tu nu eşti nici ici – nici colo,

iar când va veni Cel Drept

nu vei fi nici ici, nici colo,

că n-ai fost om înţelept!

6 decembrie – Psalmul 140, v. 1: Scapă-mă… şi păzeşte-mă!

Cu cât cel credincios înaintează pe calea Domnului, cu atâta sunt tot mai multe şi primejdiile aşezate în faţa şi în jurul lui.

Tot mai mulţi sunt vrăjmaşii şi potrivnicii, şi tot mai înverşunat este satana, şarpele şi pânditorul cel rău.

De aceea şi psalmistul Domnului se plânge mereu împotriva vicleniilor, a nedreptăţilor, a asupririi şi a veninului şerpesc…,

împotriva limbilor, a buzelor şi mâinilor răufăcătoare, ridicate tot mai vrăjmaşe împotriva lui.

 

Ce vor fi avut oare atât de mult de bârfit la David aceste limbi ascuţite şi aceste buze ale secăturilor batjocoritoare, cine ştie!…

Cine ar putea şti cât de nebănuite scorneli rele vor fi răspândit despre el aceşti vrăjmaşi!

Câte invenţii răutăcioase sunt în stare astfel de buze să rostească împotriva unui om,

acei care nu au nici o frică de Dumnezeu

şi sunt fără respect de adevăr,

şi sunt fără nici o preţuire pentru slujba, sau pentru meritele, sau jertfele acestui ales om al lui Dumnezeu.

Ei, care atunci când David îndrăznea să-l înfrunte pe Goliat,

când singur el îndrăznea să iasă înainte pentru a apăra, cu preţul vieţii sale

şi cu preţul libertăţii sale,

şi cu preţul familiei sale,

şi cu preţul cel mai greu ce-l poate da un om,

Numele şi Cauza lui Dumnezeu.

Când el le dădea pe toate acestea, ei stăteau ascunşi şi îşi vedeau de treburi în pace, la adăpostul jertfei lui.

Şi acum pot să-l bârfească!…

Ei, care, atunci când el suferea de foame, de sete, de frig sau de arşiţă pentru izbânda oştirii Domnului

– stăteau acasă, sătui, adăpaţi şi tolăniţi în comoditate, la adăpost de orice necaz,

acum pot să-l dispreţuiască, pot să-l împroaşte cu noroi, pot să-i învenineze viaţa!…

… Pot, căci acest fel de oameni n-are nici ruşine, nici cinste, nici frică de Dumnezeu!

Ei, care n-au făcut nimic pentru ca oştirea aceasta să câştige un nume strălucit cât are acum,

nici să aibă o faimă atât de frumoasă cum are astăzi,

nici să dobândească nişte comori atât de râvnite, pe care nimeni alţii nu le au, ca să lase urmaşilor lor o moştenire atât de bogată

– aceştia pot să-l hulească acum pe David la vrăjmaşii săi şi ai poporului său. Pe el, prin care Domnul le-a dat toate acestea!

Ei pot acum să-i bucure pe cei pizmaşi şi invidioşi cu multe minciuni răspândite despre David…,

dar aceste lichele, aceste secături batjocoritoare, n-au fost niciodată în stare de altceva decât să batjocorească chiar şi pe binefăcătorul lor!

 

Gura acestora n-a putut rosti niciodată în faţa mulţimii, înflăcărat sau duios, din prisosul inimii lor, nici un cuvânt de mărturisire curată pentru Hristos,

– dar a putut răspândi mişeleşte multe neadevăruri despre lucrătorul Domnului, la urechea celor care, prin ascultarea acestora, s-au făcut şi ei părtaşi la aceeaşi vină.

N-au putut scrie un cuvânt adevărat, durabil, ziditor, frumos, original şi inspirat, pentru slava lui Dumnezeu

sau pentru fericirea sufletelor,

– dar au putut răspândi veninul

şi au putut urzi răul. Au ştiut copia şi imita pe cel acum bârfit de ei.

 

N-au putut cânta… – pentru asta „nu aveau voce“.

N-au putut compune – pentru asta nu aveau talent…

N-au putut propovădui – pentru aceasta nu aveau dar.

Au putut însă bârfi pe cel care le cânta,

pe cel care le compunea,

pe cel care le propovăduia,

pe cel care îi îmbogăţea şi îi îngrijea cu pâinea sa, cu sudoarea sa, cu darul său, cu jertfele sale!

Pentru aceasta aveau şi voce, şi talent, şi dar!…

N-au putut să se expună primejdiei – pentru aceasta n-au avut curaj.

N-au putut apăra Cauza Domnului – pentru aceasta n-au avut cinste şi simţ de răspundere.

N-au putut să se jertfească – pentru aceasta n-au avut interes.

Dar după ce şi-au făcut un culcuş cald la adăpostul jertfei celui care înfrunta moartea pas de pas, ani şi ani,

acum pot scoate limbi de năpârci, fără nici o ruşine şi fără nici o teamă,

chiar împotriva aceluia faţă de jertfa căruia ar trebui să se cutremure.

 

O Doamne Dumnezeule Atotputernic, Care ai văzut totul şi Care le-ai auzit pe toate,

fă-i dreptate robului Tău bârfit pe nedrept!

Spală obrazul lui, care a răbdat senin loviturile lui Goliat, dar se pleacă mâhnit de întinăciunea pe care i-o aruncă acum nişte bârfitori.

Vindecă-i rănile şi vânătăile de astăzi de la cei zişi fraţi, care îl dor mai greu decât cele de la vrăjmaşii străini.

Fă-i dreptate împotriva alor lui,

care îl asupresc şi-l nedreptăţesc mai necruţător decât străinul!

Ai milă de robul Tău, Doamne, dăruindu-i destulă pu-tere să ierte şi să rabde totul, încredinţat că Tu Însuţi îi vei înălţa numele iarăşi, după meritul său.

Dar ai, Doamne, milă de toţi cei care, mânaţi de ură sau de nebunie, de gelozie sau de prostie,

de mândrie sau de interes,

păcătuiesc cu ştiinţa împotriva celui ales de Tine, care a suferit şi a lucrat pentru Numele Tău.

Fă-i să-şi vadă păcatul, Doamne, mai înainte de a muri în el!

Amin.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

Clevetirea e păcatul omului gelos şi rău,

ea nu suferă să ştie mai frumos pe-un frate-al său,

ea nu suferă să vadă un mai înzestrat ca el

şi-atunci umblă să-l împroaşte cu noroi în orice fel.

5 decembrie – Psalmul 139, v. 24: Calea veşniciei

În Sfânta Scriptură, Calea veşniciei are multe numiri. Dar fie că i se spune Calea Strâmtă (Mat. 7, 13-14),

sau Calea Credinţei (Fapte 9, 2),

sau Calea Vieţii (Ioan 3, 36),

sau Calea Mântuirii (Luca 13, 23),

sau Calea Păcii (Rom. 3, 17),

sau Calea Înţelepciunii (Prov. 4, 11),

sau Calea Domnului (Fapte 19, 9; Prov. 10, 29),

sau Calea Neprihănirii (Prov. 12, 28)

– ea este aceeaşi.

Este Calea Cuvântului, Calea Poruncilor Sfinte, Calea Ascultării de voia lui Dumnezeu (Fapte 18, 26).

Calea aceasta îşi are marginile ei bine cunoscute şi mijlocul ei binecuvântat.

Îşi are călătorii ei, bine deosebiţi dintre toţi ceilalţi.

Îşi are Călăuză pe Duhul Sfânt (Ioan 14, 26)

şi are ca paznic puterea lui Dumnezeu (1 Petru 1, 5),

şi are sfătuitor, mustrător, controlor permanent Cuvântul lui Dumnezeu.

Şi are la fiecare pas multe primejdii, mulţi vrăjmaşi, multe fiare răufăcătoare

– şi de o parte şi de alta –

pentru cine nu ţine cu grijă şi cu atenţie mijlocul ei.

 

De aceea, Păzitorul acestei Căi şi Sfătuitorul, şi Călăuza ei însoţesc necontenit pe fiecare călător, înştiinţându-l pas cu pas cu îndemnuri, cu mustrări, cu asigurări,

cu făgăduinţe, cu mângâieri şi îndrumări,

cu tot ce îi este de trebuinţă ca să poată ajunge cu bine la ţinta sa, la sfârşitul acestei Căi,

adică la Cetatea Cerească şi la Mântuirea Veşnică.

Orice călător care doreşte cu adevărat să ajungă cu bine la ţinta sa are totdeauna cea mai mare grijă să se cerceteze bine dacă într-adevăr este pe drumul cel bun

şi dacă ţine întocmai direcţia pe care a pornit.

De aceea nu numai că se va cerceta singur şi fără părtinire la orice răspântie la care ajunge pe cale,

dar se va ruga Domnului să-l cerceteze El Însuşi, ca nu cumva să fie pe o cale greşită.

Căci numai El, Care ne pătrunde mai adânc şi ne cunoaşte mai bine chiar şi decât noi înşine, ştie adevărul deplin.

 

Apoi, se va duce mereu la oglinda Cuvântului Sfânt al Domnului, pe care avându-l mereu în faţă, îşi va cerceta în lumina lui gândurile şi purtările, şi faptele,

şi dorinţele, şi învăţătura, şi starea sa de credinţă, cu rugăciunea sinceră de a-i arăta starea şi de a-i cere sfătuirile, pas cu pas şi zi cu zi.

Apoi îşi va supune şi fraţilor săi, totdeauna, părerile sale şi încredinţările sale, şi intenţiile sale,

şi tot ce are în gând să facă, mai ales în problemele care angajează în chip deosebit Numele Domnului

şi numele Lucrării Lui,

şi numele credincioşilor Săi.

Pentru că el ştie că e numai un mădular în Trupul lui Hristos, care este Biserica Sa.

Şi nu trebuie să facă nimic fără celelalte mădulare, care sunt fraţii săi.

Şi nu va face nimic fără să asculte de Capul Trupului, Care este Hristos.

Şi de ochii Trupului, care sunt îndrumătorii duhovniceşti,

şi de însoţitorii săi pe calea veşniciei, cu care împreună are de îndeplinit o slujbă sfântă

şi de împărţit o moştenire veşnică.

 

Când un suflet credincios ţine seama de toate aceste însemnate lucruri, atunci călătoria lui spre cer pe calea veşniciei îi va fi totdeauna asigurată, plăcută, păzită, bucuroasă şi paşnică.

Din primejdii va fi izbăvit cu bine,

din încurcături va ieşi uşor,

din ispite va scăpa curat,

din necazuri va ieşi întărit,

din lupte va sfârşi biruitor,

la Domnul va ajunge cu bine

şi cununa o va primi cu bucurie (2 Tim. 4, 8).

Ce minunat se sfârşeşte atunci Calea Veşniciei pentru cel credincios!

 

O sufletul meu şi fiul meu, ia bine seama ca nu cumva să nu asculţi vreodată!

Nu cumva să te împotriveşti

ori să nesocoteşti,

sau să calci vreodată peste vreuna din aceste înştiinţări ale Cuvântului lui Dumnezeu,

sau ale îndrumărilor Duhului Sfânt,

sau ale mustrărilor, sau chemărilor, sau lacrimilor fraţilor tăi,

căci prin acestea eşti tu îndrumat şi cercetat de Dumnezeu.

Dacă vei ieşi din ascultarea lor, vei ieşi şi de sub Paza mântuitoare,

iar cărarea veşniciei nu vei sfârşi-o cu vrednicie, ci cu osândă.

 

Slavă veşnică Ţie, Domnul şi Împăratul nostru,

Care, spre Împărăţia Ta cerească, ne-ai pregătit o cale dreaptă, prin Învăţătura cea dreaptă şi prin Credinţa cea dreaptă!

Că Tu Însuţi ne-ai dat pe această cale tot ceea ce ne era de trebuinţă, ca s-o putem urma drept şi s-o putem sfârşi cu bine.

 

O Preabunul meu Păzitor,

apără-mă de orice primejdie,

fereşte-mă de orice cădere,

scapă-mă din orice încurcături!

Sfântă Călăuză, îndrumă-mă, Te rog, la orice pas şi îndeamnă-mă la orice datorie, luminându-mă în tot ce e bine să fac!

Sfânt Însoţitor al meu, Cuvânt dumnezeiesc, Te rog, mustră-mă ori de câte ori sunt neascultător şi neatent,

ceartă-mă şi pedepseşte-mă când nu primesc şi nu ţin calea cea dreaptă.

 

Fraţii mei, nu mă lăsaţi să mă abat niciodată de la învăţătura noastră, nici de la credinţa noastră, nici de la părtăşia şi unitatea noastră dintâi,

ci faceţi totul pentru mine,

chiar dacă firea mea nu vrea totdeauna să primească cu plăcere ascultarea…

Căci doresc să merg cu orice preţ împreună cu voi şi cu Domnul nostru pe Calea Veşniciei,

până la Ţinta Cerească.

Amin.

 

 

Cântarea Psalmului 139

 

Al lui David.

 

  1. O Doamne, Tu mă cercetezi şi mă cunoşti prea bine!
  2. Ştii când stau jos şi când mă scol, ştii gândul care-mi vine,
  3. Ştii când mă duc, ştii când mă culc, ştii orice căi a mele,
  4. Cuvântul nici n-ajung să-l spun şi-l ştii în toate cele.
  5. Din orice parte mă-nconjori, pui mâna-Ţi peste mine
  6. Un plan atât de minunat prea nalt e să-l pot ţine.
  7. Unde-aş fugi de Duhul Tău, de Faţa Ta departe?

căci pretutindenea eşti Tu prezent şi fără moarte!

 

  1. În ceruri dacă m-aş sui – acolo eşti de faţă,

în locul morţii să cobor – acolo eşti viaţă!

  1. Aripi de zori dac-aş lua, la mare a mă duce,
  2. Şi-acolo fi-va mâna Ta şi dreapta-Ţi să m-apuce.
  3. De zic: În noapte voi scăpa! – şi noapte se va face,
  4. La Tine orice noapte-ar fi lumină s-ar preface,

de-ar fi-ntuneric nepătruns, la Tine-i zi senină

şi noaptea străluceşte ca o zi de soare plină.

 

  1. Tu m-ai tocmit şi m-ai ţesut în sânul mamei mele,
  2. Te laud cât de minunat sunt, Doamne,-n toate cele,

a Tale lucruri toate sunt adânci şi minunate

atât de bine-acum le văd cu sufletul meu, toate!

  1. Al meu trup nu-Ţi era ascuns; privirea-Ţi mă pătrunse

când m-ai ţesut ca-n chip ciudat, în adâncimi ascunse.

  1. Eram fiinţă fără chip şi ochii-Ţi mă văzură,

nainte scrise-n Cartea Ta a mele zile fură,

tot ce-mi era orânduit, întregi zilele mele

Tu le ştiai când nici era vreuna dintre ele…

 

  1. Ce nepătrunse mi se par a Tale gânduri toate

şi cât de multe, Doamne, sunt, cât sunt nenumărate!…

  1. Le număr… şi-s mai multe ca nisipul de pe ape,

mă scol… şi tot cu Tine sunt, de Tine mai aproape…

 

  1. O Doamne, dac-ai omorî pe cel rău şi l-ai frânge!

– plecaţi toţi de la mine, voi, care-nsetaţi de sânge!

  1. În chip nelegiuit vorbesc vrăjmaşii Tăi de mine

şi-al Tău Sfânt Nume ei îl iau să mintă şi mai bine.

  1. Să nu-i urăsc eu pe acei ce ură vor să-Ţi poarte?
  2. Da, Doamne, îi urăsc adânc, ca pe-un vrăjmaş de moarte!

 

  1. O, cercetează-mă acum şi inima-mi cunoaşte,

mă-ncearcă, Doamne, ca să vezi ce gând în mine naşte,

  1. Vezi dacă sunt pe-o cale rea – pe căile mâniei –

şi du-mă Tu pe calea Ta, pe Calea Veşniciei!

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Să nu adormi înainte de a cugeta la păcatele pe care

le-ai săvârşit în cursul zilei!»

 

Sf. Ioan Gură de Aur

4 decembrie – Psalmul 139, v. 18: … Când mă trezesc, sunt tot cu Tine

Ce lungi sunt, prin conţinutul lor, cele câteva cuvinte ale acestui verset din psalmi!

Gândind la marele număr şi la adâncimea nepătrunsă a gândurilor lui Dumnezeu pentru dânsul, sufletul credincios petrece ceasuri întregi de noapte în aşternutul său meditând…

Aducându-şi mereu şi mereu aminte de felul în care gândurile tainice ale lui Dumnezeu s-au împlinit în chip fericit faţă de el în trecut, el cugetă cu mulţumire la ele, căutând Numele Sfânt Care l-a izbăvit.

Şi, prin toate cele întâmplate în trecut, sufletul bun descoperă noi şi noi minuni făcute pentru el.

 

În multele întâmplări neînţelese la timpul lor, acum, cugetul credincios descoperă un scop luminos şi binecuvântat.

În multele lovituri suportate cu greu atunci, află acum o adâncă grijă a dragostei lui Dumnezeu, Care numai în felul acesta îl putea feri de o cursă mortală spre care mergea neştiutor.

În multele întorsături neplăcute,

sau lovituri dureroase,

sau întâmplări neprevăzute din viaţa trecută, acum vede o înţeleaptă urzire de gânduri cu roade binecuvântate şi mântuitoare spre mai târziu, aşezate în viaţa lui de către grija plină de bunătate a lui Dumnezeu!…

 

Cugetând acum la toate, sufletul credincios le vede fără număr şi fără margini.

Căci, cu cât le priveşti mai îndeaproape şi mai atent, cu atâta le vezi mai multe şi le pătrunzi mai luminos.

Desprinzând din ele miezul ascuns şi tainic al Harului Sfânt

şi dând la o parte coaja celor văzute şi imediate,

rămâi copleşit de lumina binefăcătoare a gândului dumnezeiesc care se dezvăluie din tot spre cel mai mare bine mântuitor şi veşnic al tău.

Şi atunci bagi de seamă adevărul.

Atunci te încredinţezi că n-a fost vrăjmaşul

şi că n-a fost întâmplarea,

şi nici soarta, şi nici nenorocirea, şi nici chiar răul, acela care a lucrat în viaţa ta atunci

– ci a fost numai gândul lui Dumnezeu, Care urmărea binevoitor mântuirea ta, în singurul fel mai potrivit pentru starea în care erai tu atunci.

 

O, câte nopţi n-am petrecut şi eu astfel!…

Cugetând la toate acestea, am adormit totdeauna fără să ajung la capătul lor…

Şi când m-am trezit, aveam să mai adaug încă şi alte experienţe la cele trecute.

Şi, trăind încă o zi, aveam să mai înmulţesc încă şi mai mult şirul celor la care voi avea să meditez mai târziu…

În câte seri am adormit frânt de oboseală,

sau zdrobit de chinuri,

sau sătul de lacrimi,

sau usturat de răni,

sau sfârşit de foame,

sau tremurând de frig,

sau închircit de dureri…

Doamne…, şi atunci nici n-am putut să mă rog,

nici n-am putut să mă mai gândesc la nimic

– şi totuşi, când m-am trezit, eram tot cu Tine!

Nopţi cât anii de lungi am petrecut adesea fără să pot înţelege şi pătrunde nimic din gândurile Tale cu mine

– dar după ce vremea lor a trecut,

când s-au sfârşit toate,

m-am văzut tot cu Tine. Şi am înţeles tot miezul şi rostul celor prin care mă trecuseşi Tu!…

 

Cât de mângâietor e gândul că nimic nu-i întâmplător şi nimic nu-i spre rău pentru noi!

Ce mângâietor este când, aducându-ţi aminte de toate, închei totul lângă Hristos!

Ce minunat şi mângâietor este gândul că grija şi bunătatea Domnului orânduieşte totul şi veghează necurmat spre a se încheia cu bine totul pentru noi!

Cu fiecare dintre noi, Domnul lucrând după inima noastră. Şi după faptele noastre.

 

O Doamne, Dumnezeul meu,

Tu, Care ai fost cu mine în toate necazurile mele, după cum şi eu am dorit să fiu cu Tine în toate necazurile Tale şi ale Lucrării Tale – fii binecuvântat!

Niciodată nu voi fi în stare să-Ţi mulţumesc îndeajuns că, ori de câte ori m-am trezit, Te găseam tot lângă mine!

Lângă mine în lacrimi,

lângă mine în frig,

lângă mine în foame,

în surghiun, în singurătate, în munci istovitoare,

în hainele de ocară, în locul de pedeapsă, în stările de cumpănă grea…

 

Tu, Doamne, numai Tu Singur ştii în ce locuri şi în ce stări m-am trezit de atâtea ori, cea mai mare parte din dimineţile vieţii mele… Dar pentru toate slăvesc astăzi Numele Tău Sfânt!

Şi, Te rog, Doamne Iisuse, ajută-mă ca ori de câte ori mă voi mai trezi, să nu mă trezesc niciodată fără Tine.

Să nu adorm unde nu eşti Tu, ca să nu mă trezesc fără Tine.

Ajută-mă să trăiesc toată ziua vieţii mele cu Tine, ca, la venirea nopţii mele de odihnă, să adorm în braţele Tale, la Sânul Tău.

Iar Mâine Dimineaţă, când trâmbiţa Ta puternică va suna

şi glasul Tău ne va striga din morminte pe toţi,

eu să mă trezesc tot cu Tine.

Amin.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

„Izbeliştile şi loviturile «sorţii», cum s-ar zice (eu însă zic că au fost ale Domnului), m-au izbit din dreapta, m-au aruncat în stânga, până ce, pe urmă, am aflat o răspântie de viaţă nouă şi am început o viaţă nouă. Viaţa m-a scuturat mereu, fără cruţare, până ce mi s-au deschis ochii cei sufleteşti să văd lumea şi viaţa într-o lumină nouă…“

 

Preot Iosif Trifa

 

*

 

Uiţi de zilele uşoare, cât ar fi de multe ele,

însă nu uiţi niciodată o zi din acele grele!…

 

 

IISUSE, CÂND AM FOST CĂZUT…

 

Iisuse, când am fost căzut

în mâini de sânge pline,

atâţia oameni au trecut,

şirag, pe lângă mine,

mulţi chiar cu jale mi-au vorbit

şi m-au privit cu jale

– dar, vai, nici unul n-a putut

din tină să mă scoale!

 

Nici unul nu s-a-nduioşat

să-mi şteargă plânsu-n gene,

Tu Singur Te-ai apropiat,

Milos Samarinene,

şi-a mele răni adânc le-ai uns,

durerea să se-aline

– iar eu, la Pieptul Tău ascuns,

plângeam: Rămâi cu mine!…

 

Căzut fusesem între spini

şi-n chinul cel mai mare,

spre cer, cu ochi de lacrimi plini,

cerşeam ajutorare,

din câţi atunci au auzit

a mele lungi suspine,

doar Tu, Iisus, Păstor iubit,

Te-ai coborât la mine!

 

Pe braţe m-ai luat şi, blând,

voios m-ai scos afară.

– Rămâi – am zis atunci plângând –

în viaţa mea amară,

căci eu sunt mielul rătăcit

prin lumea de păcate!

şi Tu, Păstorul meu iubit,

m-ai izbăvit de toate.

 

Când toţi, cu ură-n ochi şi-n glas,

mă fugăreau întruna,

Tu Singur, Doamne, ai rămas

cu mine-ntotdeauna…

Rămâi pe veci, căci viaţa mea

legată e de Tine,

mă ia deplin în slujba Ta

şi fă ce vrei cu mine!…

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

„Şcoala suferinţelor este o şcoală minunată. De aici îşi încep călătoria spre Canaan cele mai multe suflete. Din şcoala aceasta a ieşit şi cel ce scrie aceste rânduri. Din şcoala aceasta am strâns şi eu comori de «aur» şi «argint»…“

 

Preot Iosif Trifa

 

*

 

Pentru orice suferinţă mulţumeşte credincios;

Cerul nu spre rău ţi-o lasă,

ci ţi-o lasă spre folos!

WhatsApp chat