Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Hristos – Comoara Psalmilor

Hristos – Comoara Psalmilor

20 Ianuarie – Cel rău zice cu trufie

20 Ianuarie – Psalmul 10, vers 4

Trufia este începutul oricărei căderi şi nebunii. Când îngerul Lucifer a început să se îngâmfe, atunci a şi început prăbuşirea lui. Căci orice neascultare îşi are începutul în trufie. Păcatul trufiei îl face pe om să se ridice împotriva respectului şi ascultării pe care le datorează părinţilor. Sau mai-marilor săi. Adică împotriva rânduielilor lăsate de Dumnezeu între care să se desfăşoare viaţa omenească pe pământ. Şi, începând cu neascultarea acestora, curând ajunge şi la împotrivirea faţă de Dumnezeu. Neascultarea părinţilor, neascultarea faţă de autoritatea căreia omul trebuie să-i fie supus, prin poziţia lui şi porunca lui Dumnezeu, nesupunerea faţă de rânduielile cărora trebuie să le fie subordonat, de învăţătura bună pe care trebuie să o urmeze sau de frăţietatea şi familia în care s-a născut şi în care trebuie să fie un mădular sănătos şi supus, — este păcatul luciferic care duce totdeauna la prăbuşire luciferică pe acela care nu se trezeşte la timp din neascultă-rile sale. Trufia îl face pe om nerecunoscător pentru binefacerile primite, dispreţuitor al binefăcătorului său, necuviincios, obraznic, egoist, nepăsător, mânios, certăreţ, răzbunător, nestăpânit, trădător şi vânzător, căpetenie de tulburări sau dezbinare, adică tocmai cum l-a făcut trufia pe satan, căpetenie a dezbinării şi organizator al împotrivirii faţă de Dumnezeu şi îl face să fie luptătorul încăpăţânat plin de toată răutatea şi cruzimea împotriva lui Hristos şi a Lucrării Sale. Ce grozav păcat şi ce primejdioasă ispită este trufia de orice fel şi de orice grad! Dar mai ales trufia religioasă. Câte nenorociri şi pagube au venit peste Lucrarea şi Biserica lui Dumnezeu din pricina acestui mare păcat! Câte dezbinări împotriva învăţăturii de la început. Câte secte stricătoare ale credinţei. Câte învăţături stricate şi rătăcite (2 Tim. 4, 3-4). Câţi lepădaţi şi prigonitori (Ioan 16, 2). Câţi mincinoşi şi prefăcuţi (Iuda 4-13). Câţi trădători şi vânzători de fraţi (Luca 21, 16; 2 Tim. 4, 10-15; 3 Ioan 9-10). Toate aceste nenorociri au venit din păcatul cel de moarte al trufiei. Nu versetele Domnului fac dezbinările, ci păcatul trufiei! Şi până la sfârşitul şi nimicirea trufiei, a acestui demon viclean, crud, prefăcut şi ucigaş, ea va mai face încă mult rău lucrării lui Dumnezeu. Bisericii Domnului Iisus. Şi vieţii oame-nilor pe pământ. Îndată ce omului încep să i se ridice în inimă gânduri de „independenţă“ şi nesupunere faţă de ceea ce este normal să asculte, el se şi găseşte pe alunecuşul trufiei. Îndată ce ridică fruntea şi tonul în faţa părinţilor săi sau îşi permite cuvinte obraznice în faţa învăţătorilor săi sau ridică pretenţii de întâietate în faţa fraţilor lui sau începe să privească de sus în jurul său, omul a şi căzut în mâinile ucigaşului demon al trufiei. Iar pierzarea lui se apropie cu repeziciune. Vai de acel suflet care, într-o astfel de stare fiind, îşi închipuie că merge bine. Şi că lucrează după voia lui Dumnezeu! Vai de acela care, când face dezbinare între credincioşii Domnului şi împotriva învăţăturii primite, adică împotriva dragostei şi a adevărului — crede totuşi că el este un inspirat şi un luptător pentru adevăr. Vai de acela care este atât de orbit atunci, încât, făcând acest mare rău, crede că face binele (Fapte 26, 9-11). Vai de acela care, când este mustrat pentru neascultările sale, se îndărătniceşte şi mai mult, încurajându-se că este un martir şi că suferă pentru adevăr. Nu poate fi o mai mare prăbuşire şi înşelare decât aceasta. O, cât de greu se mai pot izbăvi aceşti nenorociţi! De cele mai multe ori este cu neputinţă.

19 Ianuarie – Pentru ce stai departe, Doamne?

19 ianuarie – Psalmul 10, vers 1

Îndată ce sufletului i se deschid ochii cei duhovniceşti şi primeşte lumina lui Dumnezeu, el vede ce uriaşe şi bine organizate sunt oştirile duşmane împotriva lui Hristos. Începând cu mai-marii pământului, cu împăraţii neamurilor din Psalmul 2, cu zecile de mii de popoare din Psalmul 3, cu batjocoritorii din Psalmul 4, cu nebunii şi mincinoşii din Psalmul 5, cu răufăcătorii din Psalmul 6, cu prigonitorii şi ucigaşii din Psalmul 7, cu clevetitorii şi răzbunătorii din Psalmul 8 şi până la chinuitorii din Psalmul 9, — întocmai după cum este scris (Efes. 6, 12-17).

Sufletului slab, când vede atâtea căpetenii, domnii şi stăpânitori ai întunericului, atâtea duhuri ale răutăţii, ridicându-se împotriva sa, i se umple inima de groază şi de teama morţii.În faţa tuturor acestora, de multe ori, văzându-se dezarmat şi neputincios, se cutremură. Cu toate că ştie bine făgăduinţa cea dulce şi scumpă a apărării Domnului (Mat. 28, 20). Şi cu toate că a văzut de atâtea ori izbăvirile cele mari ale puterii lui Dumnezeu. Atacurile vrăjmaşului sunt totdeauna primejdioase şi în orice vreme ne pot face răul.

Dar în vremea necazului (Ps. 10, 1), în ziua cea rea (Efes. 6, 13), în ceasul întunericului (Luca 22, 53), puterea răului este şi mai mare, iar cruzimea lui şi mai primejdioasă. În astfel de clipe, singura noastră scăpare este Numele şi răbdarea lui Hristos. „Acum sufletul Meu este tulburat… şi ce voi zice: «Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta?». Dar tocmai pentru aceasta am venit până în ceasul de acum“ (Ioan 12, 27).

Da, tocmai pentru asta! Tocmai pentru a da lupta cu potrivnicul lui Hristos şi a-l birui. Tocmai pentru a lua parte la marea luptă a Binelui împo-triva Răului atunci când se petrece această mare înfruntare a Luminii cu Întunericul. Tocmai pentru a suferi cu Hristos (2 Tim. 2, 3) şi pentru Hristos. Tocmai pentru asta ai venit şi tu, drag ostaş al Lui, în slujba şi în Oastea Sa. Tocmai pentru a fi un miel în mijlocul lupilor (Luca 10, 3), ai fost chemat. Şi tocmai pentru a suferi ai fost rânduit (1 Tes. 3, 3). Căci aceasta este calea lui Iisus (Mat. 7, 14). Înarmează-te dar cu acest fel de a gândi. Şi învaţă-te să nu mai strigi înspăimântat de fiecare dată când vrăjmaşul răcneşte la tine. Ci caută-ţi puterea şi liniştirea în Numele şi răbdarea Domnului tău Iisus Hristos.

Niciodată să nu te îngrozeşti de înfăţişarea fioroasă a vrăjmaşilor. Căci ei nu-ţi vor putea face nici cât voiesc, nici cât spun. Fiindcă nu-i va lăsa Hristos, Domnul tău, Care este cu tine (Isaia 43, 1). Chiar dacă ochii tăi îngroziţi nu-L pot vedea pe Domnul, El nu este departe — cum ţi se pare ţie. Ci este chiar de faţă. Întăreşte-ţi inima (Isaia 57, 15). Şi nu te teme. Căci tu, cel slab, vei birui pe cel rău, cântând cu Sfântul Ioan: N-ai să mă-nfrângi, Irod necredincios, dar ale tale zile-s numărate curând, pe veci, te va zdrobi Hristos sub ale noastre tălpi însângerate!

18 Ianuarie – Nişte dărâmături veşnice

 18 ianuarie – Psalmul 9, vers 6

Privind înapoi peste veacurile istoriei omeneşti, peste tot întinsul câmpurilor de luptă pe care s-au înşiruit, valuri după valuri, rândurile războinice ale vrăjmaşilor lui Dumnezeu şi ale potrivnicilor Lui, te umpli de un sfâşietor simţământ de milă — şi de un fericit simţământ de încredere. Milă, pentru toate aceste puteri atât de ameninţătoare cândva, când erau „tari“ şi „bine organizate“, dar din care foarte curând n-au mai rămas decât nişte triste ruine, peste care colbul uitării se aşază în tot mai groase straturi. Până le înghite de tot şi pe veşnicie.

Şi te umpli de încredere în nebiruita Putere Slăvită a lui Dumnezeu, Care trece liniştit peste Istorie în Carul nimicitor al Timpului. Neridicând nici un deget şi totuşi prefăcând cu atâta uşurinţă toate „fortăreţele puternice“, ridicate cu atâta trudă împotriva Sa, în nişte dărâmături veşnice. O smeriţi copii ai lui Dumnezeu, priviţi mereu spre Trecut, ca să puteţi vedea Viitorul şi să nu vă înşele nici un Prezent!

Dacă undeva şi cândva este cineva care se ridică cu vrăj-măşie împotriva lui Dumnezeu, să nu vă îndoiţi nici o clipă de soarta care îl aşteaptă. Mai curând sau mai târziu, dărâmăturile lui se vor adăuga celorlalte dărâmături, sporind şi mai mult numărul dovezilor despre puterea şi judecata lui Dumnezeu şi despre soarta cutremurătoare a vrăjmaşilor Lui. Nu tremuraţi şi nu cădeţi niciodată înfrânţi în faţa vrăjmaşilor lui Dumnezeu. Nici chiar când înţelepciunea lui Dumnezeu va îngădui să cădeţi pentru o vreme în mâinile lor chinuitoare.

Fiţi siguri de înfrângerea lor, chiar dacă voi n-aţi mai ajunge să vedeţi aceasta cu ochii voştri cei trupeşti, dar a multora o veţi vedea. Chiar dacă puterea lor ar întrece tăria Babilonului şi fala Romei, toţi vor fi dărâmaţi. La timpul lor, în curând, dărâmăturile nebuniei acestora vor fi pricină de clătinare din cap pentru unii şi de groază pentru alţii.

Deci să nu vă temeţi de ei, oricât de mare le-ar părea puterea şi întinderea, oricât le-ar fi îngăduit să apese şi să prigonească. Făcându-vă datoria de a vă supune — după Cuvântul Domnului — în ce priveşte obligaţia omenească faţă de stăpânirea sub care trebuie să vă trăiţi viaţa pământească, rămâneţi sufleteşte liberi faţă de toţi. Făcând numai binele şi urmărind numai ceea ce este cinstit faţă de toţi, în tot ce gândiţi şi lucraţi, supuneţi-vă credinţa inimii şi închinarea duhului numai Singurului Dumnezeu Adevărat, prin Iisus Hristos, Mântuitorul vostru (1 Tim. 6, 16). El Singurul are cinstea şi puterea veşnică. Rezemându-vă de El şi slujind spre lauda Lui, veţi rămâne veşnic în picioare, ca o cetate neclătinată (Evrei 11, 10).

17 Ianuarie – Voi lăuda pe Domnul

17 ianuarie – Psalmul 9, vers 1

Nu este suflet de om care, privind spre ceruri şi văzând lucrarea Mâinilor creatoare, înţelepte şi puternice ale lui Dumnezeu, să nu-L recunoască în aceste mari lucrări. Să nu-L simtă în toate. Şi să nu-L laude apoi cu toată smerenia şi dragostea fiinţei sale. Dar când omul n-are minte sau n-are cinste, atunci, în loc să privească spre cer, ca să ajungă să laude pe Domnul Dumnezeu din toată inima sa, el priveşte spre bani, spre plăceri trupeşti, spre slava lumii acesteia, spre opera „geniului“ său — şi atunci începe să laude pe cine-l plăteşte.

Să laude plăcerile josnice, să-şi laude calităţile sale, să laude tot ce i le poate procura pe acestea. Pe cât de înţeleaptă şi cinstită este judecata şi strădaniile unui lăudător al Domnului, pe atât de nebună şi necinstită este mintea şi fapta unui lăudător şi închinător al omului şi lumii. Acela care istoriseşte lucrările lui Dumnezeu şi face din El bucuria şi veselia inimii sale, nu numai că se păstrează într-o stare de unire sfântă şi apropiată de Dumnezeu, pe care tocmai prin slujirea aceasta a lor o au şi îngerii, — ci înaintează mereu în această sfântă unire, bucurându-se tot mai din plin de părtăşia cerească încă din viaţa lui de pe pământ.

Dar acela care pentru satisfacţii lumeşti refuză slujirea laudei lui Dumnezeu, făcându-se robul şi lăudăreţul oamenilor, decade tot mai mult. Până când ajunge ca tot ce era cândva urmă de inspiraţie şi de artă în îngânările lui rămâne doar o repetare respingătoare şi o înşiruire de vorbe deşarte. Ba unii dintre aceşti lăudăreţi, ca să fie şi mai pe placul idolilor lor, pentru a fi mai răsplătiţi de aceştia cu ale lor laude lumeşti, cu banii murdari ai păcatului, se întrec în a batjocori Numele cel Sfânt al Singurului Dumnezeu Adevărat şi al Domnului Iisus Hristos, Fiul Său. Luând în derâdere tot ce cinstiseră şi respectaseră chiar şi ei cândva, dar de care acum nu numai că se leapădă, dar se şi ruşinează.

Aceşti „geniali“ lăudăreţi, în trufia lor nebunească şi „originală“, sfidează şi provoacă pe Dumnezeu în modul cel mai periculos şi mai jalnic. Vai, cât de nenorociţi pot fi aceşti bieţi oameni. Şi câte rugăciuni pline de milă trebuie înălţate spre bunul Dumnezeu pentru vindecarea sufletului lor nenorocit, stăpânit de atâtea legiuni de demoni.

16 Ianuarie – Când privesc cerurile…

16 ianuarie – Psalmul 8, vers 3

Câtă vreme omul priveşte numai spre pământ şi se frământă numai pentru lucrurile pământeşti, nu vede, nu se gândeşte şi nu meditează la adevărata sa stare. Câtă vreme omul se uită numai în jos şi scormoneşte numai după cele trupeşti, omul nu se deosebeşte cu nimic de celelalte vietăţi care trăiesc numai pentru a mânca şi pentru a fi mâncate.

Nici nu-şi cunoaşte adevăratele sale însuşiri, nici măsura chemării sale — fiindcă el pe toate le măsoară privind numai de la el în jos. De aceea este ispitit să se considere pe sine nu creatură, ci creator. Şi să-şi aducă sieşi laude, făcându-se propriul său idol… Într-adevăr, când omul priveşte numai în jos, toate aceste nebunii — ba încă şi altele mai mari — sunt cu putinţă din partea lui.

Când însă omul, prin harul lui Dumnezeu,prin trezirea sănătoasă a conştiinţei lui, face saltul fericit de la nivelul celorlalte trupuri, rupându-se de robia gunoiului şi din tirania jumătăţii in-ferioare a trupului său, ridicându-se vertical şi privind în sus, abia din clipa aceea i se deschid ochii minţii sănătoase. Şi i se reduc toate proporţiile până la realitate. Abia din clipa aceea fiinţa lui se luminează şiîncepe să desluşească orizonturile adevărului. Atunci omul se vede ce nimic este el însuşi, el, care se considerase mai înainte totul… Vede ce nimic este omul, căruia îi adusese elogii, cântări şi închinare, extaziindu-se în faţa „măreţelor sale creaţii şi descoperiri“…

Când priveşte cerurile, măreaţa creaţiune a mâinilor lui Dumnezeu, soarele, luna şi stelele pe care le-a făcut El, nemărginirea spaţiilor și nebănuita mărime a corpurilor cereşti, aşezate să stea şi să se mişte după legi eterne în aceste întinderi nesfârşite, — atunci bietul om se vede pe sine însuşi redus la adevărata lui micime, cu toată lumea în care vieţuieşte el şi care este tot aşa de redusă. Atunci, umilit şi ruşinat, se recunoaşte ce nimic este. Un nimic nevrednic de nici o atenţie. O creatură la care nu merită nici să Te gândeşti, Doamne, nici să-l iei măcar în seamă… Acesta este omul!… Chiar şi cel mai puternic om… Chiar cel mai puternic neam de oameni.

Căci, puşi într-un cântar, ar fi mai uşori decât o suflare… (Ps. 62, 9). Mai fără însemnătate ca o picătură de apă. Sau ca un fir de praf (Isaia 40, 15-17). Dar Dumnezeu, în marea Sa iubire faţă de om, l-a înălţat atât de mult, făcându-i o cinste nebănuit de mare prin grija şi iubirea de care l-a învrednicit. Tocmai pentru ca omul, cunoscând acest mare har, să nu uite niciodată cât de mult este el dator Binefăcătorului său. Şi să nu iasă niciodată din ascultarea Sa.

Vai, însă ce fiinţă nerecunoscătoare este omul! În loc să privească spre cer cu recunoştinţă şi smerenie, priveşte cu trufie şi rivalitate, din ce în ce mai provocator. Te cutremuri până unde poate merge omul cu provocările la adresa lui Dumnezeu… Şi te înspăimânţi, gândindu-te la ziua din care Dumnezeu nu le va mai răbda.

15 Ianuarie – Numele Tău e Minunat

15 ianuarie – Psalmul 8, vers 1

Slavă veşnică acestui Nume Sfânt şi Nebănuit al Tău, Iisuse, Domnul şi Mântuitorul nostru, El este alcătuit din sunete pe care încă limbă omenească nu le-a putut rosti, nici condei omenesc nu le-a putut scrie, nici cântare omenească nu le-a putut atinge!… Slavă veşnică acestui Sfânt şi Nebănuit Nume, în rostirea căruia este Biruinţă (Apoc. 19, 15), şi este Bucurie (Ps. 9, 2), şi este Mântuire (Mat. 1, 21), şi este Ajutor (Ioan 14, 13-14), (mai mult…)

Fă-ne dreptate, Doamne!

14 ianuarie – Psalmul 7, vers 8

   Când nu numai prigonitorii sunt nedrepţi faţă de Hristos, ci însăşi legea, care ar trebui să fie sfântă, ea însăşi ajunge să fie nedreaptă faţă de El, — atunci cel nevinovat nu va mai găsi dreptate nicăieri. Când cel tare este nedrept şi rău, el face şi legile sale la fel, spre a putea face nedreptatea la adăpostul acestor paragrafe. Atunci martorii sunt puşi de el sau înfricaţi de el — şi nu vor sluji decât acuzării. Apărarea pusă de el sau înfricată de el va fi neputincioasă şi înjositoare. Capetele de acuză vor fi neadevărate. Faptele vor fi rău interpretate şi (mai mult…)

30 decembrie – Psalmul 149, v. 6: Laudele… şi sabia

După ce a trecut prin toate încercările unei vieţi îndelungate de credincioşie faţă de Dumnezeu, iată, în sfârşit, că a venit o vreme când sufletul hotărât şi statornic a ajuns în plinătatea puterii sale duhovniceşti.

Crescând în toate privinţele spre Cel Care este Capul, Hristos, el a ajuns statornic în Adevăr, adică în învăţătura Sa.

A ajuns desăvârşit în dragoste, adică unit deplin în părtăşia frăţietăţii sale (1 Ioan 2, 5).

A venit o vreme când sufletul credincios a ajuns bine zidit şi nemaiclătinat nici din Adevăr, adică din învăţătură,

nici din dragoste, adică din unitatea frăţească. Şi aceasta este dovada că el a atins statura plinătăţii sale în Hristos (Col. 1, 28; Efes. 4, 13).

 

Un astfel de suflet a ajuns vrednic de încredere şi Dumnezeu l-a pus în slujba Lui (1 Tim. 1, 12; 2 Cor. 3, 6).

Domnul Dumnezeu Şi l-a făcut împreună-lucrător cu El (1 Cor. 3, 9-13).

Şi Domnul Dumnezeu i-a încredinţat şi lui, pentru o vreme, ogorul Său, turma Sa, lucrarea Evangheliei Sale mântuitoare (Fapte 20, 28; 1 Tim. 4, 16; 1 Petru 5, 2).

În această lucrare plină de o cutremurătoare răspundere, omul vrednic de încrederea lui Dumnezeu va avea mereu trează conştiinţa răspunderii sale pentru împlinirea întocmai a fiecărui cuvânt al lui Dumnezeu

şi pentru starea fiecărui suflet încredinţat sau nu păstoririi sale (2 Cor. 11, 28-29).

 

Va mărturisi cu toată puterea adevărul învăţăturii, întocmai cum a primit-o (1 Cor. 11, 2; 15, 1-2).

Va căuta să fie mereu în acelaşi gând şi-n acelaşi fel de-a învăţa cu fraţii săi, ca nu cumva să alerge în zadar (Gal. 2, 2).

Va propovădui Cuvântul, potrivit cu învăţătura sa – şi nu altfel (Tit 1, 9)…

Făcând astfel în chip vrednic şi rodnic o slujbă mântuitoare, el va lucra totdeauna spre lauda lui Dumnezeu, Care i-a încredinţat-o spre mântuirea sa

şi a celor care îl vor asculta şi urma (1 Tim. 4, 16).

Va păstori cu grijă sufletele, hrănindu-le nu numai cu puterea şi lumina cuvintelor sale,

dar şi cu pilda unei vieţi de o tot mai smerită şi evlavioasă trăire a Cuvântului pe care îl propovăduieşte altora.

 

Acestea vor fi laudele lui Dumnezeu din gura lui şi din viaţa sa trăită pentru Hristos.

Şi aceasta este cea dintâi şi cea mai mare datorie a omului lui Dumnezeu.

Dar a doua datorie, tot aşa de mare, este lupta sa pentru a apăra Adevărul

şi de a apăra Lucrarea lui Hristos, împiedicând şi înfruntând pe potrivnicii care vin s-o fure, s-o junghie şi s-o prăpădească.

Lucrătorul care n-a ajuns să se pătrundă de această tot aşa de mare datorie faţă de Hristos, nu este un lucrător vrednic de încredere (Tit 1, 9).

 

Cine numai păstoreşte, dar nu şi apără turma Domnului, acela va osteni pentru lupi şi va munci pentru hoţi, nu pentru Hristos.

Acela ar face mai bine să nu-şi strângă turmă, decât s-o strângă pentru îngrăşarea răpitorilor şi pentru îmbogăţirea tâlharilor.

Dacă laudele lui Dumnezeu sunt adevărate în gura cuiva

şi dacă propovăduirea lui este adevărată,

atunci tot aşa de adevărată trebuie să fie şi sabia din mâna lui.

Sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu (Efes. 6, 17),

cu cele două tăişuri ale ei, de lovire şi de apărare (Evrei 4, 12).

Căci numai acela este un ostaş viteaz (Ps. 45, 3), care se ridică hotărât în apărarea învăţăturii şi a frăţietăţii sale, contra tuturor celor care se dovedesc dezbinători, tulburători şi păgubitori ai frăţietăţii creştine.

 

O Iisuse Doamne, Marele Păstor al nostru şi Capul Bisericii Tale,

fii slăvit şi binecuvântat pentru toată cinstea pe care ai dăruit-o acelora care s-au dovedit vrednici de încrederea Ta!

Te rugăm, încununează propovăduirea lor totdeauna cu roade.

Şi lupta lor, cu biruinţe.

Iisuse Doamne, ridică mereu tot mai mulţi slujitori ai Tăi cu conştiinţa răspunderii trează faţă de Tine, pentru felul cum păstoresc şi cum apără turma Ta,

pentru ca fiecare să-şi dea toate silinţele nu numai să mărturisească dragostea, ci să şi apere Adevărul.

Iisuse Doamne, Te rugăm, trezeşte în fiecare credincios al Tău din Oastea Ta o sfântă gelozie pentru păstrarea duhului curat şi a învăţăturii curate pe care le-am moştenit de la înaintaşii noştri (Evrei 13, 7),

întocmai cum le-am primit

spre a nu ne abate de la Tine întru nimic,

nici noi şi nici copiii noştri din Oastea Ta.

Amin.

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

„Oastea Domnului formează pe creştinul care păşeşte înainte pe Calea Mântuirii, cu o credinţă vie, luminată şi roditoare. Oastea formează pe creştinul care păşeşte cu siguranţă pe Calea Mântuirii, grăind: «Eu ştiu că sunt un copil al lui Dumnezeu!» (Rom. 8, 16)… «Eu ştiu în Cine mă încred şi în Cine cred!» (2 Tim. 1, 12). «Eu ştiu că Mântuitorul meu trăieşte!» (Iov 19, 25). «Eu ştiu că omul meu cel vechi este răstignit!» (Rom. 6, 6)… «Eu ştiu unde sunt păcatele mele!» (2 Petru 1, 24)… «Eu ştiu acum de ce merg la biserică!»…

 

Părintele Iosif Trifa

 

*

 

Toată viaţa este-o luptă cu primejdii şi vrăjmaşi;

trebuie să ai nădejde şi curaj să nu te laşi,

bizuieşte-te puternic pe-Ajutorul credincios

– fiul meu, El totdeauna-i cu cel drept şi curajos!

 

 

 

Cântarea Psalmului 149

 

  1. Să-L lăudaţi pe Domnul

şi Numele-I cântaţi,

cântaţi cântare nouă,

în cinstea Lui cântaţi

ai Lui, când v-adunaţi!

 

  1. Se bucure Israel

de Cel Ce l-a zidit,

se veselească fiii

Sionului iubit

de Domnul lor Slăvit!

 

  1. Să laude-al Lui Nume

cu jocuri, fericiţi,

să-L laude cu tobe

şi harfe cei iubiţi,

să-I cânte fericiţi!

 

  1. Căci Domnu-are plăcere

de-al Său ales popor

şi-mbracă-n mântuire

pe toţi smeriţii lor,

pe cei fără-ajutor.

 

  1. Să salte-n bucurie

toţi câţi I-s credincioşi,

chiar noaptea-n aşternuturi

să strige bucuroşi

toţi câţi I-s credincioşi!

 

  1. A Domnului vestire

să fie-n gura lor

şi sabia cu două

tăişuri, ajutor,

vitează-n mâna lor.

 

  1. Să facă răzbunare

spre cei răi, cum a spus,

să pedepsească-oricare

popor ce nu-i supus,

nu-i Domnului supus.

 

  1. Să-i lege pe cei mândri

în lanţ şi-obezi de fier,

  1. Să facă judecata

cea scrisă lor din cer,

în contra lor din cer.

 

Aceasta este-o cinste

la câţi I-s credincioşi.

Voi, lăudaţi pe Domnul,

slăviţi-L bucuroşi,

cântaţi-I bucuroşi!…

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Creştinul trebuie să-şi încordeze neîntrerupt puterile sufleteşti, spre a potoli pornirile rele şi a birui ispitele.»

 

Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă

29 decembrie – Psalmul 149, v. 1: Cântaţi…, în adunarea credincioşilor!

Ce potrivită este în adunarea credincioşilor cântarea în comun!

Dacă «toată suflarea» trebuie să laude pe Domnul (Ps. 150, 6), într-adevăr nicăieri şi nimic nu-i mai frumos şi mai cu folos duhovnicesc pentru noi decât să participăm cu toţii la cântarea de laudă spre cinstea Domnului, în Casa Domnului, în adunarea Domnului şi în familia Domnului.

 

La început, participarea în biserică şi în adunare la cântarea laudelor Domnului, era o bucurie a tuturor credincioşilor.

«Cu glasul său» fiecare lăuda atunci Numele Domnului, împreună cu ceilalţi, din toată inima sa.

Iar acest lucru bun nu numai că umplea lăcaşul Domnului de bucurie şi de slavă,

dar şi aducea fiecărui suflet o mare binecuvântare şi mulţumire.

Atunci, tot timpul petrecut în faţa Domnului era câştigat în chip mântuitor şi fericit pentru toţi.

Păcatul n-avea când să mai fure gândurile şi să tulbure inimile, căci toate acestea erau ocupate cu grija de a cânta Domnului şi erau ocupate de puterea Duhului Sfânt Care le stăpânea.

 

Mai sunt încă locuri pe unde cântarea în comun face şi azi ca adunarea credincioşilor Domnului să petreacă în chip fericit tot timpul rugăciunii lor în Casa cea sfântă a lui Dumnezeu.

Dar ce bine ar fi dacă eforturile care se fac pentru ca peste tot să se întindă din nou acest bun obicei ar reuşi cât mai curând!

Ce momente înălţătoare ar trăi toate sufletele, când îşi împletesc glasurile în aceeaşi cântare plină de înflăcărare duhovnicească şi când se înalţă, luând cu căldură şi cu putere parte la cântarea sfântă!

Noi, fraţii mei, să deprindem acest lucru bun cu toţii, şi în adunarea Bisericii lui Hristos să ne deprindem a cânta şi noi din toată inima laudele Domnului…

În timpul cântării să cântăm cu toţii,

în timpul rugăciunii să ne rugăm, împărtăşindu-ne împreună,

căci făcând acestea din tot sufletul şi cu toată căldura inimii, vom trăi totdeauna clipe cereşti pe pământ. Aşa cum suntem şi îndemnaţi prin porunca Domnului.

În felul acesta vom gusta de fiecare dată bucurii cereşti, totdeauna noi şi înalte.

 

În faţa acestei porunci dumnezeieşti este bine să ne cercetăm pe noi înşine, în ce chip petrecem noi în adunarea credincioşilor.

Căci dacă în adunarea Bisericii lui Hristos noi nu suntem cu un gând unit cu ceilalţi,

cu o inimă unită cu celelalte

şi cu un glas şi o credinţă adânc părtaşe cu fraţii şi surorile la Lucrarea Domnului,

atunci noi suntem nişte vase nefolositoare.

Ba încă putem ajunge nişte vase de ocară, păgubitoare Casei Domnului (2 Tim. 2, 19-21).

 

Dragă suflete, vino să ascultăm de Dumnezeu! Şi vino să ne unim şi noi glasul cu al fraţilor noştri, ca să cântăm la fel Domnului în adunarea alor Lui!

Nu mai cânta altfel decât ei,

nu mai învăţa altfel,

nu mai simţi şi nu mai gândi altfel!

Fii o inimă şi o simţire cu ei (Fapte 4, 32), aşa precum era adunarea primei Biserici Creştine, în care sălăşluia cu atâta bucurie şi lucra cu atâta putere Duhul Sfânt!

Prin aceasta se va cunoaşte că ai Duhul lui Dumnezeu ca şi ei, dacă vei avea acelaşi fel de simţire, de iubire, de învăţare, de credinţă, într-un suflet şi un gând cu ei (Filip. 2, 2).

 

Altfel, teme-te! Căci dacă e supărător pentru oricine un glas care cântă altfel decât mulţimea celorlalţi, apoi cât de supărător trebuie să fie pentru Domnul, pentru Iubitorul Armoniei Desăvârşite, un credincios care, într-o adunare şi lucrare sfântă, ani de zile cântă diferit de ceilalţi,

simte diferit de ceilalţi

şi învaţă şi umblă diferit de ei!

Un „credincios“ care oricât este sfătuit să se ia după rânduiala cântării

şi după glasul celorlalţi,

şi după acelaşi ton cu ei,

dacă tot nu vrea şi nu vrea, în curând va fi dat afară.

Dacă oricât este rugat şi el nu vrea,

oricât e sfătuit şi este mustrat, este aşteptat, este implorat cu dragoste şi cu lacrimi, ani şi ani, şi el tot nu vrea, vine odată vremea să fie azvârlit afară.

 

O, cum ascultă Domnul la cântările tale, frate lăudăros şi diferit? Gândeşte-te şi ruşinează-te!

Cum priveşte Domnul refuzul tău de a te supune fraţilor

şi cum să-I placă Lui ce cânţi, când cânţi cum cânţi!

Până când să mai cânţi tot aşa, mereu altfel decât ai tăi şi contra lor?

Nu te temi de ziua când nu vei mai putea fi răbdat?

 

O Preaslăvitul nostru Mântuitor şi Domn,

binecuvântat să fie Numele Tău Cel Sfânt, Care stai în adunarea credincioşilor Tăi (Ps. 82, 1),

Care ai ochii aţintiţi asupra alor Tăi şi a Cărui ureche ia aminte la glasul lor (Ps. 34, 15).

Binecuvântează, Doamne, toate glasurile care Îţi cântă Ţie într-o dulce unire şi armonie cu toţii.

Binecuvântează toate inimile care iau parte la lucrarea de laudă pentru Tine în scumpa şi frumoasa părtăşie frăţească.

Te rugăm, Doamne Iisuse, fă-l pe fiecare credincios al Tău să alerge cu bucurie totdeauna şi să ia parte fericită la cântarea laudelor Tale, fiind una în chip desăvârşit cu toată adunarea credincioşilor în care l-ai aşezat Tu.

 

Dar, Te rugăm, ai milă în chip deosebit de toţi aceia care nu pot cânta, ci stau trişti şi muţi, neluând parte lucrătoare cu ai Tăi.

Fă-i şi pe aceştia să iasă din muţenia dezbinării lor şi să trăiască bucuria cântării în comun cu toţi ceilalţi fraţi şi surori din adunarea Ta.

Însă şi mai multă milă ai de acei care, din îndemnul unui duh străin, tulbură armonia cântării cu un fel diferit de al celorlalţi, supărând urechea Ta şi sufletele celor care sunt cu ei.

Fă-i şi pe aceştia, Doamne, să-şi potrivească vocea după frăţietatea lor, ca să-Ţi cânte şi ei la fel cu ei toţi.

Amin.

 

*

*   *

 

«Cântarea noastră nu este decât un ecou, o imitaţie a celei îngereşti. Muzica a fost creată în cer. În jurul nostru şi deasupra noastră cântă îngerii. Dacă omul e cântăreţ, aceasta se datorează unei revelaţii a Sfântului Duh. El este inspirat de către Cel de Sus.»

 

Sf. Ioan Gură de Aur

 

*

 

«Creştinismul a slăbit, pentru că au slăbit râvna şi duhul creştin – şi în măsura asta a slăbit şi s-a stins cântarea religioasă. Azi e plină lumea de cântări lumeşti, pentru că e plină lumea de oameni lumeşti. Au amuţit cântările duhovniceşti, pentru că s-au rărit oamenii duhovniceşti (Romani 8). S-a făcut greşala că în biserică şi afară de biserică nu s-a lăsat cântarea religioasă să fie a tuturor şi să aparţină tuturor. Cântarea religioasă a devenit cântare bisericească, iar cântarea bisericească a fost închisă în strană…»

 

Preot Iosif Trifa

 

*

 

Cântarea e tăcerea adânc glăsuitoare

a tainei care alte cuvinte nu mai are.

28 decembrie – Psalmul 148, v. 11: Împăraţii pământului…

Istoria pământească a omenirii, deşi este atât de scurtă, că încape în câteva zeci de pagini

şi în câteva mii de ani,

este totuşi un câmp atât de larg, pe care ochiul atent şi înţelept al unui om credincios poate vedea desfăşurându-se tot ce profeţise Sfânta Scriptură.

Ceea ce, înainte de împlinire, era Profeţie, după împlinire, devine Istorie.

Astfel Istoria nu este altceva decât o înlănţuire de împliniri ale profeţiilor Sfintei Scripturi.

Şi după cum profeţiile de ieri împlinite sunt astăzi istorie, tot aşa profeţiile de astăzi, încă neîmplinite, vor deveni mâine fapte cunoscute, fapte reale, fapte istorice.

Atât de sigur este că se va întâmpla acest lucru, cât este de sigur că s-au întâmplat acele lucruri despre care şi profeţia, şi istoria adeveresc la fel.

 

Iată, fapte istorice ca nimicirea Potopului din zilele lui Noe,

arderea Sodomei,

sau prăbuşirea Babilonului,

sau robia Ierusalimului,

sau venirea Domnului Iisus ca Mântuitor,

sau pustiirea Templului,

sau prigonirea ucenicilor din primele secole sălbatice

– sunt tot atâtea profeţii devenite istorie…

Şi iată cutremurele, foametea, ameninţările îngrozitoare, semnele cosmice, A Doua Venire a Domnului, Judecata din Urmă, nimicirea Răului şi Stăpânirea plină de slavă a lui Hristos, a Cărui Împărăţie nu va mai avea sfârşit – toate acestea sunt încă numai profeţii. Doar cu un abia perceput început de împlinire în vremea de acum,

însă mâine şi acestea, cu toată siguranţa, vor fi devenit fapte istorice.

 

Una dintre feţele cele mai zguduitoare ale profeţiilor biblice este prăbuşirea care vine totdeauna după orice înălţare a celor răi.

Cuvântul Domnului l-a înştiinţat mereu pe om să nu se trufească…, fiindcă înaintea lui Dumnezeu toţi oamenii sunt o nimica (Ps. 39, 5; Isaia 40, 7; Luca 18, 14).

Dar nimica aceasta de om şi de oameni îndată ce, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, capătă puţină linişte şi puţină putere,

începe să se îngâmfe şi începe să se umfle, de nu-şi mai încape în pielea sa, în hainele sale, în ţara lui şi între hotarele la care are dreptul dat lui de către Dumnezeu.

Şi se întinde cât mai larg şi cât mai sus,

împotriva semenilor săi şi împotriva Stăpânului său,

încălcând şi nesocotind orice drept al altora

şi orice respect faţă de ceea ce nu este permis să facă.

 

Atunci, acest nimică, ajuns în toată „puterea“ lui, asupreşte, jefuieşte, ucide, pârjoleşte şi tăgăduieşte tot ceea ce este vrednic de cinstit, de păstrat şi de ţinut.

Împotriva lui Dumnezeu ridică pumni, ridică turnuri, ridică idei, ridică legi, ridică bariere, ridică săgeţi, ridică murdării.

Împotriva semenilor săi ridică cizma şi pumnul, şi puşca.

Cinstea o dispreţuieşte.

Dreptatea o încalcă.

Credinţa o batjocoreşte.

Iubirea o profanează.

Căci legea lui îşi este el, iar dumnezeul lui îi este pântecele şi interesul.

Nu mai are ruşine.

Nu mai are teamă.

Nu mai are respect.

Nu mai are cap.

Nu mai are inimă…

Nu mai are decât jumătatea inferioară a trupului său şi înrobirea acesteia.

Iată, aceasta este nimica de om în toată „puterea“ lui!

Nimic nu s-a schimbat în miile de ani care au trecut peste el.

 

Dar vai de soarta care îl aşteaptă pe acest nimică!

Vai de pustiitor, căci în curând ajunge şi el pustiit!

Vai de „atotputernicia“ acestui nimică!…

Iată, ce s-a ales de atâţia năvălitori şi pustiitori ai altora, mai vechi sau mai noi!

Ce s-a ales de atâţia nimica şi de toată trufia acestora, care erau atât de îngâmfaţi în vremea puterii lor!

S-au ales doar nişte ruine şi nişte amintiri, peste care stăruie numai oroarea şi groaza lăsată de copitele lor, de mutrele lor, de noroiul lor.

Şi numai strigătul sângelui vărsat care cere veşnic răzbunarea lui Dumnezeu împotriva acelor ucigaşi.

Dar toţi cei viitori n-au învăţat nimic de la cei trecuţi!…

 

O, om „mare”, cât de mic eşti!

O, om „puternic“, cât de nimic eşti!

Unde este mintea ta şi unde ţi-s ochii tăi cu care să te uiţi în istoria ta, ca să înveţi cum să te porţi în clipa vieţii tale pământeşti?

Unde este capul tău, ca să se plece, înainte de a nu-l mai avea?

O Dumnezeule bun, ai milă de omul nebun şi smereşte-l înainte de a plesni! Şi coboară-l înainte de a se prăbuşi.

Pentru a se salva, înainte de a se neferici pe veci!

 

O Doamne Dumnezeule Atotputernic,

Tu eşti Singurul Stăpânitor Care nu Te vei prăbuşi niciodată

şi a Cărui Împărăţie nu va avea niciodată sfârşit!

Te rugăm, trimite duhul înţelepciunii Tale peste toţi conducătorii popoarelor, ca să nu se îngâmfe şi să nu calce voia Ta,

ca să nu vină pe neaşteptate prăbuşirea şi peste ei.

Să nu tiranizeze când sunt puternici

şi să nu fie nelegiuiţi când sunt mari,

ca să fie scutiţi de nimicirea şi osânda trimise de Tine, când le va veni ziua prăbuşirii, aduse şi cerute de răuta-tea lor.

Ci, ascultători şi smeriţi înaintea Ta, să se poată bucura şi ei, şi ai lor de pace.

Iar pe ai Tăi învaţă-i, Doamne, să nu se teamă de nici o putere lumească, oricât s-ar întinde şi s-ar lăţi aceasta.

Ci să se bizuie pe Tine în orice vreme.

Amin.

 

 

 

 

Cântarea Psalmului 148

 

Un psalm al lui Agheu şi Zaharia.

 

  1. Lăudaţi pe Domnul,

sufletul vă salte,

lăudaţi pe Domnul

cerurilor nalte,

lăudaţi pe Domnu-n toate

locurile nalte!

 

  1. Lăudaţi-L, îngeri

şi-a Lui oşti frumoase,

  1. Soarele şi luna,

stele luminoase,

lăudaţi-L, soare, lună,

stele luminoase!

 

  1. Lăudaţi-L, ceruri

mai presus de stele

şi voi, ape, care

staţi mai sus de ele,

  1. Lăudaţi al Lui Sfânt Nume

mai presus de ele!

 

Căci de-a Lui poruncă

toate-au fost făcute,

  1. Le-a-ntărit cât vecii,

le-a dat legi ţinute,

legi ce-n veci n-au să le calce,

legi în veac ţinute.

 

  1. Lăudaţi pe Domnul

tot ce-n lume poate,

şerpi din mări, adâncuri,

  1. foc şi grindini, toate,

ceaţă şi zăpadă, vânturi,

lăudaţi-L toate!

 

  1. Munţi şi dealuri, toate,

cedri, pomi cu roade,

  1. Fiare, vite, păsări,

cu-ale lor noroade,

târâtoare, păsări, toate,

cu-ale lor noroade!

 

  1. Împăraţii lumii

şi popoare, toate,

voievozi şi toţi câţi

judecă pe gloate,

  1. Tineri, tinere, bătrâni

şi copii din gloate!

 

  1. Toţi s-aducă slavă

Numelui Său Mare,

căci doar Lui se cade

slavă şi nălţare,

căci pe cer şi peste lume

numai El e Mare.

 

  1. La poporu-I, Domnul

datu-i-a tărie,

pricină de slavă

şi de bucurie,

pentru-ai Săi, în veci de slavă

şi de bucurie,

 

pentru credincioşii

fii ai lui Israel,

ce stau lângă Domnul

şi-i va bucura El…

Lăudaţi pe Domnul, veşnic

vă va bucura El!

 

*

*   *

 

Cuvinte înţelepte:

 

«Poporul nostru este un popor plin de poezie şi cântare. Doar nici un alt popor nu mai are acest dar atât de mult ca poporul nostru. Şi totuşi se aud atât de rar cântările şi poeziile cele religioase! Eu m-am gândit mult şi de multe ori cum se face că… noi, un popor plin de poezie şi cântare, n-avem poezii care să cânte Jertfa Golgotei şi tainele mântuirii. Eu cred că lipsa aceasta e din pricină că peste hotarele noastre sufleteşti încă n-a suflat vântul Duhului Sfânt, iar poezia şi cântarea religioasă se ivesc numai pe urma acestui vânt. În măsura în care vântul Duhului Sfânt va sufla şi peste hotarele noastre, se vor ivi şi cântările duhovniceşti.»

 

Preot Iosif Trifa

 

*

 

Cântarea este sora cea dulce a iubirii;

nu mergi decât cu ele pe calea fericirii!

WhatsApp chat