Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Hristos – Mărturia mea

Hristos – Mărturia mea

Mărturii emoționante din armată ale sergentului Traian Dorz – ”M-am întors de pe front decorat cu «Crucea Serviciului Credincios”

M-am întors de pe front decorat cu «Crucea Serviciului Credincios», singura decoraţie pe care o aduceam pe pieptul meu, în locul unde purtasem odată cruciuliţa Oastei, pe care mi-o pusese pe inimă conducătorul meu duhovnicesc şi părintele meu, Iosif Trifa, cu puţin înainte de plecarea lui în marele concediu de odihnă şi de răsplată din ceruri.

Acum decoraţia militară mi-o pusese pe piept şeful meu de la serviciul unde lucrasem, cu mulţumirea lui pentru felul credincios cu care am servit unitatea mea în toate împrejurările prin care trecusem.

M-a mişcat simbolica denumire: «Crucea Serviciului Credincios»…

Se apropia data de 1 aprilie 1936. Înainte cu o săptămână de această dată am primit de acasă o scrisoare în care îmi puseseră un bilet, un bilet verde, pe care scria „Ordin de chemare”. Sosise vremea să mă prezint pentru a fi luat în armată, la Cercul de Recrutare din Oradea.

Era o lovitură la care nu mă gândisem. Când i l-am arătat părintelui, în ochii lui s-au ivit lacrimi şi a grăit cu amărăciune: (mai mult…)

O, Dumnezeul nostru, ce bine ai făcut că ne-ai umilit mai prejos ca toţi…

Tatăl meu, Constantin, trecuse la Domnul, copiii se mutaseră fiecare la rosturile lor, iar eu cu mama şi soţia, bolnave, ajunsesem într-un hal de sărăcie că abia aveam pâinea goală de pe o zi pe alta. După cinci ani, abia reuşirăm să ne cumpărăm o capră slabă, care să ne dea câte puţin lapte în casă, neavând cum să ni-l procurăm în alt fel.

După un timp, biata capră nu ne-a mai putut da nici un strop de lapte. A trebuit să o vindem şi să ne cumpărăm alta. Am mers atunci cu ea în câteva joi, cu mama, la târgul din Beiuş, pentru a găsi un om şi mai sărac decât noi, ca să ne-o cumpere. Eu mergeam înainte, pe jos, cei şase kilometri, trăgând capra de aţă după mine, iar mama o mâna din urmă… Nu voi uita niciodată cum se uitau trecătorii care ne ştiau cândva printre cei mai bogaţi din sat, cu zece capete de vite mari ieşind atunci din curtea noastră; iar acum rămăsesem cu această capră.

Stăteam în târg până ce rămâneam singuri în tot târgul, sub soarele dogoritor numai noi trei: eu cu mama şi cu capra cea parcă şi mai amărâtă şi mai de ruşine ca noi. Cerusem preţul cel mai mic din tot târgul, dar oricine ne întreba cât cerem pe capră se uita la ea, strâmba din nas, râdea în altă parte şi pleca fără nici să se mai uite înapoi… De abia am vândut-o în a treia joi singurului om mai sărac decât noi, cu 150 lei, preţul a două găini. Am vândut-o numai să n-o mai ducem înapoi acasă, că toată lumea privea şi râdea după noi. Şi ne săturasem de drum la târguri cu ea.

O, Dumnezeul nostru, ce bine ai făcut că ne-ai umilit mai prejos ca toţi, poate că eram cândva prea mândri şi noi de avuţiile noastre nedrepte… Şi poate că aşa am râs şi noi vreodată de cineva…

Totuşi Domnul iarăşi ne-a ajutat şi, după cei câţiva ani de capre slabe, au venit şi anii să avem o vacă albă şi frumoasă.

Am vândut atunci vaca noastră cea frumoasă şi albă şi am mers la prietenul meu Dani, sculptorul, şi i-am adus planul şi avansul pentru marmura din care trebuia să iasă monumentul părintelui Iosif.

28. NECAZURILE DIN LUNGUL DRUMULUI
1972 – 1976

Hristos – mărturia mea / Traian Dorz. – Ed. a 4-a, rev. – Sibiu : Oastea Domnului, 2016

8 iunie 1930

A doua zi ştiu că era Duminica Rusaliilor anului 1930, ziua de 8 iunie. Şi ştiu că, după biserică, am stat numai acasă, citind cartea mea, de care nu mă mai puteam despărţi.

Era cam pe la ceasul trei după-amiază când ajunsesem la ultimele pagini ale cărţii unde scria despre mişcarea duhovnicească a „Oastei Domnului“, care începuse în ţara şi în Biserica noastră cu şapte ani înainte şi care este o chemare din partea Domnului şi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru fiecare suflet la o hotărâre de viaţă nouă, predată total lui Dumnezeu. Pentru că numai aşa putem fi mântuiţi din potopul păcatelor de acum şi din potopul pedepsei veşnice care îi aşteaptă pe toţi cei care păcătuiesc, dar nu vor să se întoarcă la Dumnezeu. (mai mult…)

4 noiembrie 1958, când a zis: „Eu voi nimici Oastea Domnului, vei vedea!“

– Am terminat! Să ştii că oriunde veţi mai fi găsiţi adunaţi, fie doi-trei, fie două-trei mii, veţi fi imediat arestaţi şi bucuria voastră se va preface în jale. Ai înţeles? Eu voi nimici Oastea Domnului, vei vedea! Poţi să pleci!

[…] Abia ieşit în stradă şi văzând pe frontispiciul clădirii tablourile conducătorilor statului, mi se făcu lumină, recunoscându-l. Fusese Alexandru Drăghici, ministrul de Interne…

Niciodată nu mi-a părut bine de răul nimănui, dar când, peste câţiva ani, i-a venit şi lui rândul să cadă – precum îi vine odată fiecăruia – mi-am adus aminte de ameninţarea lui plină de trufie şi de ură, din 4 noiembrie 1958, când a zis: „Eu voi nimici Oastea Domnului, vei vedea!“ Şi iată acum cum Domnul l-a nimicit pe el!

În 4 noiembrie m-am pomenit cu o telegramă: „Vino imediat la Bucureşti!“… Nu era semnată de nimeni. Am înţeles că era de la Interne.

La coborârea din tren eram aşteptat de şeful de la Minister. M-a luat într-o maşină şi m-a dus direct la Ministerul de Interne. Iar pe coridoare, iar pe scări, pe ascensoare, cu ochii acoperiţi, până ce am ajuns în faţa unei uşi. (mai mult…)

Vinerea Patimilor 1948, 1950 și 1959

– 1948 –

Se apropia Săptămâna Patimilor şi veneau Paştile. Printre zăbrelele groase ca mâna, de la ferestre, vedeam afară – dincolo, peste Someş, şi dincoace – cum începeau să iasă plugurile cu boi la arat. Un aer de primăvară se răspândea pretutindeni.

Un aer de primăvară veni şi în lagăr o dată cu prima listă de eliberaţi, care sosi în chiar prima zi din Săptămâna Patimilor. Un strigăt se răspândi prin toate coridoarele:

– Lista de eliberare! Lista de eliberare!… (mai mult…)

Mi-am ales Calea lui Hristos

Traian DorzMi-am ales Calea lui Hristos chiar din clipa când mi s-a arătat prima dată această Cale. Am primit Adevărul Lui chiar în ziua când mi s-a vestit acest Adevăr. Şi mi-am predat Lui inima în întregime, chiar aşa cum mi s-a spus să-L iubesc pe Iisus – cu gândul cel mai sincer şi mai hotărât. Tot ce am întâlnit apoi în viaţa mea, eu am primit sau am respins numai în funcţie de această Cale, de acest Adevăr şi de această Iubire. (mai mult…)

4 noiembrie 1958, când a zis: „Eu voi nimici Oastea Domnului, vei vedea!“

– Am terminat! Să ştii că oriunde veţi mai fi găsiţi adunaţi, fie doi-trei, fie două-trei mii, veţi fi imediat arestaţi şi bucuria voastră se va preface în jale. Ai înţeles? Eu voi nimici Oastea Domnului, vei vedea! Poţi să pleci!

[…] Abia ieşit în stradă şi văzând pe frontispiciul clădirii tablourile conducătorilor statului, mi se făcu lumină, recunoscându-l. Fusese Alexandru Drăghici, ministrul de Interne…

Niciodată nu mi-a părut bine de răul nimănui, dar când, peste câţiva ani, i-a venit şi lui rândul să cadă – precum îi vine odată fiecăruia – mi-am adus aminte de ameninţarea lui plină de trufie şi de ură, din 4 noiembrie 1958, când a zis: „Eu voi nimici Oastea Domnului, vei vedea!“ Şi iată acum cum Domnul l-a nimicit pe el!

În 4 noiembrie m-am pomenit cu o telegramă: „Vino imediat la Bucureşti!“… Nu era semnată de nimeni. Am înţeles că era de la Interne.

La coborârea din tren eram aşteptat de şeful de la Minister. M-a luat într-o maşină şi m-a dus direct la Ministerul de Interne. Iar pe coridoare, iar pe scări, pe ascensoare, cu ochii acoperiţi, până ce am ajuns în faţa unei uşi. (mai mult…)

12 septembrie 1937

O altă zi istorică, din istoria Oastei, a fost duminică, 12 septembrie 1937. La adunarea din Scorţeni, Bacău se pusese la cale o mare consfătuire pe ţară, la Sibiu, pentru o ultimă încercare de înţelegere şi de pace cu mitropolitul. De data asta, din partea întregii Frăţietăţi, prin delegaţi ai Oastei din întreaga ţară. Această consfătuire era pusă la cale mai ales de preoţii şi cărturarii Oastei, dintre care preotul Muntmarg şi fratele Oprişan erau cei mai dintâi. (Ei aveau un plan, dar Dumnezeu a lucrat altfel).

Domnul a vrut ca foaia «Ecoul» să nu poată fi oprită până când va avea loc şi această încercare de pace şi de înţelegere, în care Părintele Iosif şi toţi fraţii puneam multe speranţe. Oricum – ne ziceam noi toţi – când o adunare pe ţară se înfăţişează cu o cerere, nu se poate să fie nesocotită chiar atât de uşor ca şi cum ar fi un singur om.

Iată, pe scurt, cum s-au petrecut lucrurile: (mai mult…)

9 noiembrie 1975

Duminică, 9 noiembrie 1975, am primit următoarea telegramă dureroasă: „Tata mort. Înmormântarea marţi. Lia“

Ceva ca o sabie de foc mi-a străpuns inima: Doamne Iisuse, chiar atât de repede?
În ziua de luni, 10 noiembrie, am plecat spre Sibiu cu ce voi găsi la îndemână. Ieri i-am dat o telegramă şi fratelui Moise, la Arad, să ştie şi el şi să vină. Aş mai fi dat telegrame şi la Hunedoara şi în alte părţi, dar mă gândeam că fraţii din Sibiu vor avea, desigur, grijă să-i anunţe ei pe ceilalţi fraţi din ţară. Nu se poate ca dintre cei din Sibiu să nu fie câţiva să sară în ajutorul bietelor suflete rămase după părintele Iosif atât de singure acum şi de neputincioase.
Dar şi de data asta mă înşelasem amar. Nu numai că n-au înştiinţat pe nimeni, dar n-au mers nici măcar unul dintre ei să întrebe cu ce ar putea ajuta… Ce îngrozitoare decădere şi nerecunoştinţă!
Am călătorit foarte greu, cu etape scurte şi cu aşteptări lungi. Am ajuns abia în dimineaţa următoare, pe 11 noiembrie 1975.
La gară în Sibiu, n-am mai aflat pe nimeni altcineva decât pe fratele Moise cu încă trei fraţi din Arad.
La locuinţa îndoliată a familiei celor rămaşi după părintele şi după fratele Titus, am găsit sicriul descoperit. Pe faţa fratelui plecat la părintele său, se aşezase chipul veşniciei în care trecuse cu toate planurile lui frânte dintr-o dată. (mai mult…)

”Viața poate fi uneori mai grea decât moartea”

Privirãm cu toții spre fereastra fãrã nici un geam. Un suflu de ger aspru ne tãia ochii și rãsuflarea. Ne depãrtarãm repede din fața ei.
– Ce punem în fereastra asta sã nu ne mai batã vântul chiar așa?
– Reverenda pãrintelui – glumi necuviincios profesorul cãutînd sã facã haz de necaz, pentru a nu cãdea cu toții în descurajarea situaţiei.
– Și apoi eu în ce mai tremur? – rãspunse cu glas de glumã jalnicã preotul.
– Sã punã badea ãsta cojocul lui cel de oaie.
– Nu-l pun cã îngheț fãrã el.
– Atunci ce punem?
– Dau eu o cãmașã, mai dã altul una. Mai un prosop…
Am acoperit astfel fereastra. (mai mult…)

  • 1
  • 2
WhatsApp chat