Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Iisus Biruitorul

Iisus Biruitorul

Arhiereu al bunurilor viitoare

0Sfântul Apostol Pavel îl numeşte pe Mântuitorul Hristos Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare (Evrei 9, 11). Este încărcată de semnificaţie această numire, şi nu este întâmplătoare. Pe drept putea fi numit, Mântuitorul, Împărat ori Stăpân, ori Dătătorul acestor bunuri, numai că Sfântul Apostol şi Hristos Însuşi îi are în vedere pe cei pentru care a venit să câştige aceste bunuri, şi nu pe Sine, Dătătorul lor. Iar pentru aceasta trebuia plătit un Preţ, şi sfântul Pavel ni-L prezintă pe Mântuitorul în această postură de Plătitor al Preţului. Pentru că, din vremea Vechiului Testament şi până astăzi, Arhiereul sau preotul sunt persoanele care aduc jertfa. Mântuitorul a venit în această postură a Marelui Arhiereu, dar nu ca ceilalţi, ci într-o situaţie excepţională, extraordinară, unică. Astfel, El aduce jertfa, Se aduce pe Sine Însuşi jertfă, iar – ca Dumnezeu – El primeşte jertfa. De aceea, această lucrare a jertfei Mântuitorului nu poate fi privită cu uşurinţă, nepăsare ori neglijenţă, deoarece a fost nevoie ca „Dumnezeu
Însuşi să vină în trup”. (mai mult…)

E trebuință de „puțină fiertură”

Faptul că unitatea şi legătura frăţească din Oastea Domnului depind şi de modul în care fiecare dintre noi reuşim să ne purtăm sarcinile unii altora (cf. Galateni 6, 2), ni-l arată şi următoarea întâmplare relatată de unul din sfinţii bătrâni cei fără de nume:

„Doi fraţi au mers împreună la un târg, ca să-şi vândă lucrul mâinilor lor şi, dacă au intrat în târg, s-au despărţit unul de altul. Iar unul, cu meşteşugul şi îndemnarea diavolului, s-a înşelat şi a căzut în păcatul desfrânării. După aceea, aflându-l pe el fratele, i-a zis: Să mergem, frate, la locul şi chiliile noastre. Acesta a zis: Eu, frate, astăzi nu voi merge cu tine. Iar fratele auzind acel cuvânt, s-a minunat şi l-a întrebat, zicând: Pentru ce, frate, zici că nu vei merge cu mine? El a oftat şi i-a spus, zicând: Eu, frate, după ce te-ai dus tu şi te-ai depărtat de mine, am căzut cu o femeie în păcatul desfrânării şi de aceea nu voi merge acum cu tine la chilia mea. Fratele, auzind acestea şi văzându-l foarte mâhnit, scârbit şi deznădăjduit şi vrând ca să-i scoată sufletul din pieirea deznădăjduirii, i-a zis: Frate, şi eu, dacă m-am despărţit de tine, am căzut în acelaşi păcat. Pentru aceea, dar, frate, să mergem degrabă la chiliile noastre şi cu osârdie să ne pocăim şi Dumnezeu ne va ierta greşeala şi păcatul nostru. Şi aşa, ascultând fratele, a mers la chilia sa şi, mergând la bătrânul, şi-au mărturisit amândoi împreună căderea lor în păcatul curviei. Iar bătrânul le-a dat canon de pocăinţă; şi amândoi cu dragoste primind canonul, se rugau lui Dumnezeu unul pentru altul. Văzând Dumnezeu silinţa şi osteneala pe care o făcea fratele cel ce nu căzuse în păcat pentru dragostea şi mântuirea fratelui său, peste puţine zile i-a iertat păcatul. Şi l-a înştiinţat Dumnezeu pe bătrânul, că pentru multa dragoste a fratelui ce n-a greşit, s-a iertat păcatul celui ce a greşit. Iată, fraţilor, a zis bătrânul, aceasta este dragostea cea adevărată, ca să-şi pună cineva sufletul său pentru mântuirea fratelui său” („Cuvinte folositoare ale sfinţilor bătrâni cei fără de nume”, Ed. Doxologia, Iaşi, 2009, p. 74-75). (mai mult…)

De la sinagogã la templu

Pe măsură ce Oastea Domnului îşi reintră în rosturile ei din actul zămislirii, tot mai mulţi credincioşi ai Bisericii se interesează de istoria şi lucrarea ei şi acesta e semnul cel bun pentru viitorul său în arealul misionar. Trebuie să recunoaştem că multele energii din trupul Bisericii, între care e şi curentul de renaştere duhovnicească numit Oastea Domnului, sunt inerente şi ele apar ca urmare a rugăciunilor sfinţilor din Biserică pentru lume. Asta înseamnă că Biserica e vie, dacă e capabilă să zămislească asemenea energii, ca nişte fiice frumoase cu care să-şi onoreze prezenţa în lume. Să ne înţelegem, o Biserică moartă nu poate naşte aşa fiice frumoase cum este Oastea Domnului. Şi chiar dacă, asemenea fiului pierdut, vreo astfel de energie ar ieşi din „Casa Tatălui”, mântuirea ei nu poate fi decât reîntorcându-se acasă, parabola din a doua Duminică a Triodului, a fiului risipitor, devenind paradigmatică în acest sens.

E interesant să aflăm asemănări în Cartea Sfântă pentru programul Oastei în antecamera Bisericii, pentru a aprecia după cuviinţă rostul acestei energii a Bisericii rânduită să-şi împlinească misiunea cea foarte grea de a atrage sufletele căzute în mlaştinile fărădelegilor la picioarele Crucii. Nici pentru a o subestima, dar nici pentru a o supraaprecia, şi într-un caz şi în altul dezonorând-o în mod nepermis. (mai mult…)

Lecţia Sfântului Apostol Petru (I)

Prof. Gheorghe Precupescu

În două situaţii-limită din viaţa Marelui Pescar ne vedem şi noi toţi, ca indivizi şi ca membrii colectivităţii umane. Prima dintre acestea are în obiectiv episodul umblării pe mare a Domnului Iisus (Matei 14, 22-23). După ce ucenicii şi-au dat seama că Cel care înaintează pe ape ca pe uscat nu este o nălucă, e Însuşi Domnul Iisus, sufletul li se umple de uimire, bucurie şi încredere, uitând de marea înfuriată. Doar Petru, ucenicul care întotdeauna avea iniţiative surprinzătoare, face un act de provocare a credinţei, atunci când Îl roagă pe Învăţătorul să-i poruncească să vină la El, pe ape. Şi ucenicul îndrăzneţ, pironindu-şi privirile asupra Mântuitorului, a început şi el să meargă pe ape. Căci de acolo, de la El, îi venea această putere de a sfida legile realului. Dar când cutezătorul apostol, covârşit de uimire, şi-a luat privirile de pe Mântuitorul şi le-a aruncat peste valurile uriaşe, răscolite de vântul puternic, într-o clipă îndoială şi teamă i se strecurară în suflet şi începu să se scufunde.

Însă, într-o străfulgerare de gând, Petru a făcut ceva ce noi toţi ar trebui să facem: a luat privirile de pe valurile aducătoare de moarte şi le-a întors din nou spre Iisus, strigând deznădăjduit: Doamne, scapă-mă! Iar Domnul l-a apucat de mână şi, scoţându-l din valuri, l-a mustrat pentru puţina lui credinţă…

Cuvântul-cheie, cu valoare generică şi simbolică, este, în acest context, Doamne, scapă-mă! Salvarea noastră a fiecăruia, în feluritele încercări şi situaţii grele prin care trecem în viaţă, depinde către cine strigăm pentru scăpare. Iona, proorocul, a strigat către Dumnezeu din pântecele acelui peşte uriaş, aflat în străfundurile mării, şi a fost salvat. David, împărat, prooroc şi poet, a strigat mereu către Dumnezeu.

Toţi psalmii lui sunt nişte strigăte sfâşietoare către El. Iar rugăciunea şi credinţa i-au fost răsplătite cu cea mai lungă şi glorioasă domnie din istoria lui Israel.

Dar nu numai oamenii, ci şi popoarele şi conducătorii lor se pot cufunda în vâltorile istoriei. Numai dacă ştiu să strige către Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, către Iisus Mântuitorul, ele pot vi izbăvite, spre a nu fi şterse din cartea neamurilor.

Poporul român s-a născut ca popor creştin. Aşezat aici, în calea tuturor răutăţilor lumii – cum zice cronicarul moldovean, numai pentru că a ştiut să strige cu credinţă către Mântuitorul a reuşit să treacă biruitor peste genunile şi apele învolburate ale istoriei.

Secretul supravieţuirii noastre active şi creatoare, aici la Porţile Orientului, constă tocmai în faptul că întotdeauna am ştiut să strigăm către Domnul.

Am strigat în noaptea Evului Mediu, timp de mai bine de o mie de ani, şi, când vrăjmaşii credeau că am intrat în cimitirul istoriei, am ieşit biruitori la lumina vieţii, ca un popor creştin-ortodox, învăţând ce este religia iubirii. Am strigat, peste patru sute de ani, către Mântuitorul şi El ne-a scăpat de robia ismailitenilor.

Am strigat către El, ne-a scăpat de sub cizma purtătorilor de zvastică. Am strigat, mai bine de patruzeci de ani, către Iisus Domnul nostru, şi El S-a îndurat şi ne-a scăpat cu braţ puternic şi mână tare din lanţurile grele ale comunismului şi imperialismului ateu.

Cât de cutremurător răsuna în decembrie 1989, sub bolta însângerată de jertfa martirilor Revoluţiei, cântarea: „Cu noi este Dumnezeu“! Dar n-am meritat încrederea pe care Dumnezeu ne-a acordat-o. Diavolul n-a întârziat să-şi ia şi el partea lui. Nu ne-am dovedit cababili să folosim spre mântuire şi propăşire, pe toate planurile, libertatea câştigată cu lacrimi şi jertfe. Lăcomia după câştigul nemuncit, afacerismul lipsit de scrupule, o clasă politică conducătoare bazată pe principiul „Ridică-te tu, să mă aşez eu!“, şi, culmea!, legi care să-i scoată basma curată şi să-i apere cu îndârjire tocmai pe hoţii de la nivelul cel mai înalt – toate aceste viclenii îngrijorătoare, ne-au zădărnicit biruinţa!

Şi, în loc să strigăm, să alergăm la Mântuitorul, căutăm scăpare în Sodoma şi Gomora, ne căciulim pe la curţile Occidentului şi ale Faraonului de peste Ocean, căutând scăpare în mlaştinile unei lumi în care ea însăşi se scufundă pe zi ce trece.

Să întoarcem din nou privirile spre Domnul Iisus Hristos, să le luăm de pe valurile lumii acesteia, în care ne putem cufunda ireversibil.

Popor român, înapoi la Hristos şi la Biserica Lui, unde întotdeauna ne-am găsit scăparea!

Iisus Biruitorul, nr. 5/1998

Să urmăm modelul Sfinţilor

„Fiindcă pentru aceasta ne şi ostenim şi suntem ocărâţi şi ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor” (I Tim 4-10).

Binecuvântat este poporul şi neamul acela în care au vieţuit oameni sfinţi, care şi-au pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, şi fericiţi sunt toţi aceia ce caută să le urmeze credinţa şi viaţa. În toată activitatea sa de mărturisitor al Evangheliei, Sfântul Pavel se dă pe sine exemplu şi model tuturor, mai cu seamă ucenicilor săi, pe care i-a îndrumat cu multă dragoste, dar îi şi dojeneşte cu blândeţe (cf. I Cor 4, 10-16) pe cei care urmăreau slava şi cinstea omenească, arătându-le o altă cale mai înaltă, calea celor care sunt prigoniţi pentru Hristos, iar suferinţa, bătăile şi dispreţul sunt mărgăritare obligatorii pentru cei care vor să-L urmeze pe Mântuitorul Iisus.

Sfinţii au strălucit mai tare atunci când, puşi la încercări, au ieşit din „foc” nevătămaţi, ei au primit tărie din Jertfa Mântuitorului care a suferit pentru noi toţi.

Cum ne raportăm noi, cei de azi, la suferinţa şi curajul sfinţilor înaintaşi? Noi, cei de azi, care suntem atât de sensibili, plini de sine, vulnerabili, iar când cineva îndrăzneşte să ne acuze chiar şi cu un singur cuvânt, reacţionăm imediat, arătând tuturor că suntem drepţi şi înţelepţi… (mai mult…)

CARTE BUNÃ, CINSTE CUI TE-A SCRIS!…

Maşina de tipar a Părintelui Iosif Trifa, aşa numita "Mireasa Vântului"
Maşina de tipar a Părintelui Iosif Trifa, aşa numita "Mireasa Vântului"

Maşina de tipar a Părintelui Iosif Trifa, aşa numita „Mireasa Vântului”

Se împlinesc, anul acesta, 90 de ani de când Părintele Iosif Trifa, cercetat de Duhul lui Dumnezeu şi conştient de nevoia acută a poporului nostru de a cunoaşte Cuvântul Sfintelor Scripturi, a luat o frumoasă iniţiativă de a cumpăra pentru Oastea Domnului o tipografie.

„Ne trebuie neapărat o tipografie – gândea Părintele –, o tipografie a Oastei prin care să putem scoate cărţi multe, frumoase, bogate şi ieftine” («Istoria unei Jertfe», vol. 1, pag. 313).

Astfel, în Foaia «Lumina Satelor», nr. 5, din 27 ianuarie 1929, apăru următorul anunţ: „Tiparul în slujba Domnului: o Tipografie a Oastei Domnului”. O iniţiativă care s-a concretizat în luna noiembrie a aceluiaşi an, sacrificând Părintele o mare parte din moştenirea lăsată de părinţii săi. Mulţi au fost „vrăjiţi” de dulceaţa şi fiorul sfânt al cuvintelor ce ieşeau la lumină de sub tiparul acestei „Mirese a Vântului”. (mai mult…)

Dependenţi de telefon?


Încă de pe când fratele Moise Velescu şi fratele Aurică Androne erau printre noi au atras atenţia, în mai multe rânduri, prin Sfaturile ţinute la Sibiu sau în alte împrejurări, că în adunările Oastei trebuie să fie o rânduială şi în privinţa telefoanelor mobile. Şi au insistat în repetate rânduri să fie închise pe timpul adunărilor, pentru a evita orice sustragere a atenţiei de la programul adunării. (mai mult…)

„Iatã Mielul lui Dumnezeu!…”

A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către El şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).

Celui mai mare om născut din femeie şi celui mai mare Prooroc, Sfântului Ioan Botezătorul, i-a fost dat să cunoască pe Mântuitorul lumii şi Răscumpărătorul omenirii. Şi de aceea el a arătat pe Iisus Hristos cu toată puterea încredinţării, când L-a văzut şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii”! Făgăduinţele făcute de veacuri privitoare la venirea Aşteptatului Mântuitor îşi căpătau în sfârşit strălucita împlinire. Mesia venise!.. Ioan, cu ochii luminaţi, L-a văzut primul şi în clipa supremei revelaţii a strigat el însuşi transfigurat: Iată-L!…

Proorocul Isaia profeţea venirea Mântuitorului prin cuvântul: „Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un Miel spre jertfire S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu şi-a deschis gura Sa” (53, 7). (mai mult…)

Sfântul mulţumeşte pentru suferinţe

„De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos” (II Cor 12, 10)

Sfinţii lui Dumnezeu ne-au transmis că valorile mai mari decât viaţa pentru care merită să mori sunt – la loc de cinste – Credinţa şi Neamul. Întâi Credinţa în Dumnezeu, cel Care, iubind neamul omenesc, L-a trimis pe Fiul Său în lume, „să Se nască şi să crească, să ne mântuiască”. Apoi Neamul de sfinţi care au adus până la noi adevărata Credinţă. Pentru aceste două valori, Sfinţii lui Dumnezeu au primit cu mulţumire suferinţele apărute în viaţa lor.

La momentul aniversar şi comemorativ propus de această rubrică, voi sublinia doar câteva pasaje din viaţa a doi mari sfinţi ai Bisericii, dintr-a Părintelui Iosif Trifa şi, evident, din aceea a fratelui Traian Dorz, pentru că lui se dedică aceste coloane ale paginii.

Sfântul Ioan Gură de Aur, la apusul zilelor sale, a mulţumit lui Dumnezeu pentru toate, mai cu seamă pentru suferinţă! Iar la sfârşitul vieţii, întins pe pardoseala bisericii, a strigat: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” (Vieţile Sfinţilor pe noiembrie, Ed. M-rea Sihăstria, 2006, p. 250). Şi şi-a dat duhul în mâinile Celui pe Care L-a iubit şi L-a slujit toată viaţa sa, cu mulţumire, după îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care spune: „Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi” (I Tes 5, 18). (mai mult…)

Lentila prin care privim

Rând pe rând, Sfintele Praznice ale perioadei de iarnă au trecut, lăsând în noi o dâră de lumină caldă. Inimile ni s-au încălzit, am încercat poate să fim mai buni, mai atenţi la ceilalţi. Treptat, cotidianul îşi reia locul, munca, greutăţile vieţii, şicanele de tot felul şi, mereu la pândă, ispititorul este gata să ne fure bucuria vieţii. Nu a lipsit nici în perioada sărbătorilor, dar acum se face cenuşiu şi se ascunde şters, nebăgat în seamă, în tramvai, după tarabele precupeţelor, pe la vreun ghişeu, într-un colţ de birou, la serviciu, acasă, şi nu în ultimul rând în ecranul colorat al televizorului.

Pe măsură ce vremea sărbătorilor se scurgea, observam cum cenuşiul devine preponderent, că umerii oamenilor sunt mai apăsaţi, frunţile mai încruntate, privirile mai îngrijorate. Deşi cerul ne trimitea în continuare mesaje diafane ale inocenţei, noi nu mai reuşeam să le percepem, surzi, orbi, închişi într-o lume ternă ne târam prin ceea ce credeam că este viaţa. Şi-atunci m-am întrebat: De ce? Cum a reuşit vrăjmaşul să ne înăcrească aşa de repede? Unde ni s-a risipit voioşia, bonomia, dorinţa de bunătate? Am încercat să mă observ. Este adevărat, după sărbători, e mai mult de lucru, sunt mai multe probleme de rezolvat, poate şi mai puţine resurse financiare, dar ceea ce cred eu că m-a prins în capcană, şi probabil asta li s-a întâmplat şi semenilor mei, este judecarea aproapelui. (mai mult…)

WhatsApp chat