Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Ioan Marini

Ioan Marini

Propovăduirea lui Hristos

La 2 februarie s-au împlinit 46 de ani ( a se citi 72 de ani, a.c. ) de la trecerea în veşnicie a fratelui învăţător IOAN MARINI, neînfricatul apostol al lui Hristos.

Acest om înfrăţit cu durerea, dar şi cu pacea lui Hristos care întrece orice pricepere omenească (Filip 4, 7), a înţeles ca nimeni altul să unească meditaţia cu acţiunea. Stăruia în rugăciune ceasuri îndelungate, dar ştia în acelaşi timp că nu-şi putea face o colibă pe taborul rugăciunii şi al meditaţiei. Încărcat de putere duhovnicească, el cobora, în Ierusalimul luptelor şi neliniştelor de tot felul, şi, lepădându-se de sine, îşi lua crucea urmându-L cu credinţă şi răbdare pe Mântuitorul său.

Ioan Marini nu făcea parte din categoria acelor păstori scrobiţi şi în ţinută şi în idei, care, după ce şi-au ţinut „predica“, improvizată sau solid organizată după toate legile oratoriei, coborau de la amvon, considerând că şi-au îndeplinit îndatoririle spirituale pentru o întreagă săptămână faţă de turma încredinţată spre păstorire. Pentru acest suflet de apostol, Cuvântul lui Dumnezeu nu era „predică“, ci trăire zilnică, luptă îndârjită cu păcatul, pentru a lărgi cu fiecare suflet adus la mântuire hotarele împărăţiei cerurilor încă de aici, de pe pământ. (mai mult…)

UN SUFLET DE APOSTOL

Sunt oameni la care amintirea trecerii lor prin lume e tot atât de vie, de nu chiar mai luminoasă, decât însăşi scurta lor existenţă pământească. Timpul consumă tot ceea ce era perisabil în fiinţa lor, dă la o parte toate micile mizerii legate de o mână de pământ, şterge rugina pre­judecăţilor contemporanilor, lăsând să apa­ră dincolo de ani, strălucitor şi biruitor, omul spiritual, model de vieţuire pentru generaţii de-a rândul.

Un astfel de om a fost blândul învăţător IOAN MARINI, de la a cărui trecere la Domnul s-au împlinit anul acesta, la 2 februarie, 50 de ani.

Suferinţa, care l-a cercetat încă din anii tinereţii, i-a dat prilejul să-l întâlnească pe un alt mare înfrăţit cu durerea şi jertfa, pe Părintele Iosif Trifa, întemeietorul pământesc al mişcării religioase «Oastea Domnului», din cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

Era în Sanatoriul Geoagiu, unde tânărul învăţător fusese adus de o boală nemiloasă. Sufletul îi era măcinat de deznădejde, căci orizontul vieţii i se părea prea de timpuriu cufundat în negură. Dar întâlnirea cu preotul de la Sibiu i-a marcat întreaga existenţă, dându-i o altă înţelegere a rosturilor omului în lume. (mai mult…)

Aduceri aminte: 29 ianuarie 1987

 

La 29 ianuarie 1987 se împlineau patruzeci de ani de la plecarea la Domnul a fratelui Ioan Marini, care în 2 februarie 1947 fusese înmormântat în cimitirul din Săsciori, satul său natal.

În înţelegere cu fratele Ilie Marini din Lancrăm, cu ceilalţi din familia lor şi cu fraţii de la Sebeş, Sibiu, Hunedoara şi alţii am pregătit pentru comemorarea aceasta un program frumos. În duminica aceea am umplut biserica din Săsciori, făcând o mare surpriză şi bucurie tuturor celor de acolo, care de patruzeci de ani nu mai văzuseră aşa ceva în biserica şi în satul lor. Mulţi dintre cei care erau atunci tineri şi apucaseră frumoasele adunări de demult erau acum bătrâni… A fost pentru ei o minune cerească să vadă atât de vie şi de frumoasă astăzi această Oaste a Domnului despre care ei crezuseră că s-a stins de mult, iar acuma se vedea trăind atât de tânără şi de proaspătă ca pe vremea neuitată de acum patruzeci de ani… (mai mult…)

Tovărăşii omeneşti

E bine să ştim că nu rămâne decât ceea ce este de la Dumnezeu. Tot ceea ce este pornire omenească, tot ceea ce pleacă din interes şi voie omenească nu durează, n-are trăinicie, nu ţine; piere cum piere fumul şi cum se topeşte ceara de faţa focului. Sunt zeci şi sute de tovărăşii omeneşti: pentru ajutorarea celor săraci, pentru răspândirea credinţei, pentru răspândirea gândurilor bune şi pentru alte multe scopuri de tot felul.

E bine însă să băgăm de seamă că mai toate aceste mişcări îşi au începutul în câmpia Şinear. Toate s-au înfiinţat din voinţe omeneşti şi lucrează după statute, regulamente şi rânduieli omeneşti. Ţinta lor (nemărturisită), pe care nici veacul nostru luminat n-ar putea s-o tăgăduiască, este să asigure interese omeneşti şi să înalţe numele omului. Credinţa însă zăreşte în aceste tovărăşii un mare cusur: din ele este izgonit Dumnezeu. I se dă omului o cinste atât de mare, încât se merge până la a‑L înlocui pe Dumnezeu; cuvântul omului are precădere faţă de cuvântul Celui Preaînalt. E folosită, ce-i drept, şi Sfânta Scriptură adeseori, dar numai atât cât dictează interesul şi voia omenească. Această încercare de a-l ridica pe om, fără ajutorul văzut şi adeverit al lui Dumnezeu, înseamnă ridicarea omului la o înălţime atât de mare, că-i va veni ameţeală şi va cădea într-o zăpăceală fără nădejde şi într-un prăpăd fără leac. (mai mult…)

Cine stă în credinţă, se pleacă în faţa strălucitei lucrări a Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt are de făcut o mare lucrare în cei răscumpăraţi prin sângele Mielului. Lucrarea Lui este să ne sfinţească tot mai mult (I Tes 5, 23), pentru ca să ajungem să fim în viaţa şi în purtarea noastră, aşa cum a fost Domnul Iisus Hristos şi cum ar fi El, dacă ar fi în locul nostru. Suntem rânduiţi „să fim asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi“ (Rom 8, 29). Această lucrare vrea s-o ducă la desăvârşire Duhul Sfânt în orice copil al lui Dumnezeu.

Cine stă în credinţă, este gata să se supună lui Dumnezeu. Dar nu poate să facă acest lucru decât numai dacă se predă în totul călăuzirii Duhului Sfânt. Duhul Sfânt ia în stăpânire viaţa care I s-a predat, ca s-o sfinţească. Lucrarea Lui este o lucrare minunată, tainică, şi totuşi bine arătată în afară prin viaţa de sfinţenie. Ceea ce face El, nu se poate face nici prin puterea voinţei, nici prin tot felul de sforţări ale trupului, nici prin încordarea puterilor sufleteşti, nici prin carte sau cultură, nici prin educaţie. Sculptorul Dumnezeiesc, căci aşa am putea să numim pe Duhul Sfânt, ciopleşte mereu la blocurile de piatră, care sunt aceia care s-au predat Lui, ca să scoată din ei – sufleteşte vorbind – chipuri asemenea Domnului Iisus. (mai mult…)

„Iată, Eu stau la uşă şi bat“

Cine este Cel care spune aceste cuvinte? Cine este Cel care „stă şi bate“?… Vreun om sărman şi fără căpătâi? Vreun cerşetor tremurând de frig şi înfometat? Nu! Ci Domnul Iisus bate la uşa inimii noastre. El, Împăratul împăraţilor, Domnul Slavei şi Mântuitorul lumii. Şi de ce stă şi bate, cerând voie pentru intrare? N-are El putere să intre? Ba da, dar El nu vrea să intre cu de-a sila, căci nu este un spărgător de uşi.

El stă şi bate, dar noi ţinem uşa încuiată cu zăvorul iubirii de sine şi al mândriei, cu zăvorul fricii deşarte de a nu ne hotărî pentru Domnul, din pricina lumii şi a prietenilor; cu zăvorul leneviei, ce ne împiedică să ne curăţim casa noastră murdară şi să stricăm lacătul apucăturilor noastre lumeşti şi urâte; cu zăvorul nepăsării şi al îndoielii, ce ne ţine adormiţi pe drojdiile păcatului în care am trăit; şi cu alte fel de fel de zăvoare, lucrate în fierăria iadului de către diavolul – încuietorul de inimi.

Şi noi suferim să stăm închişi în temniţa propriei noastre inimi, în timp ce Iisus Biruitorul şi Salvatorul stă la poarta inimii noastre şi bate, cerând intrare!… (mai mult…)

A iubi este foarte frumos, dar şi foarte greu.

icon-Fr-Ioan-MariniIubirea este unul dintre cele mai imprecise cuvinte dintre cuvintele noastre. Prin iubire se înţelege câteodată adoraţie, câteodată dragoste, altă dată simţământ ori milostenie sau filantropie; dar iubirea, pe buzele lui Iisus, a fost ceva ce se deosebeşte de toate acestea. De fapt, El n-a spus ce este iubirea, dar a arătat ce este ea. Niciodată El n-a lăsat pe cineva în neştiinţă şi întuneric. Când i-a spus cărturarului să-l iubească pe aproapele său ca pe sine însuşi, îi arăta lămurit şi cum s‑o aplice şi s-o trăiască, spunând minunata pildă a samariteanului.

Apoi, când porunceşte apostolilor Lui să se iubească unul pe altul, nu-i lasă în întuneric cu privire la înţelesul acestei porunci. El atârnă o lampă deasupra poruncii pe care o dă, în lumina căreia ei pot citi lămurit gândul Lui sfânt: „Să vă iubiţi unii pe alţii cum Eu v-am iubit pe voi…“

Să vă iubiţi cum v-am iubit. Deci, iată! Ei trebuie să se iubească unul pe altul precum i-a iubit El. Singur El este tabloul care ilustrează calea ce trebuie urmată. Nimeni altul decât El n-are dreptul de-a explica însemnătatea iubirii în vreun alt chip. Tâlcuirea Lui e de-ajuns pentru acest minunat cuvânt al Său. Creştinii trebuie să se iubească unii pe alţii „după cum Eu v-am iubit pe voi“. (mai mult…)

„Iar tu te luptă şi suferă…“ ( II )

Ostas– II Tim. 2, 3 –

„În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!“

– Ioan 16, 33 –

… Este o binecuvântare să calci pe urmele Domnului şi să suferi alături de El şi pentru El.

Eşti părăsit şi vândut de prieteni? Eşti dispreţuit şi luat în râs de ai tăi? Adu-ţi aminte cum a fost vândut El în grădina Ghetsimani, chiar de un ucenic al Său, care a mâncat pâine cu El dintr-un blid şi apoi a ridicat călcâiul asupra Lui. Pentru bani a făcut cea mai mârşavă faptă. Inima lui nepocăită, deşi a fost trei ani lângă focul dragostei Învăţătorului, a rămas mereu îngheţată de păcat, necredinţă şi iubire de arginţi.

Când ceilalţi ucenici erau frământaţi de lucrurile ce aveau să li se întâmple, Iuda se ocupa de interesele lui personale, cocea în suflet la planuri pe care nu le spunea nimănui, în ascuns pactiza cu fariseii – duşmanii Domnului – şi n-a aşteptat decât momentul potrivit pentru a-şi pune planul în aplicare. Acesta e demonul iubirii de sine, căruia nu-i pasă de lacrimile pe care le va călca în picioare, nu-i pasă de legămintele pe care le nesocoteşte şi de durerile pe care le pricinuieşte fraţilor săi şi, mai ales, Domnului. (mai mult…)

„Iar tu te luptă şi suferă…“

Ostas– II Tim. 2, 3 –

„În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!“

– Ioan 16, 33 –

Domnul Şi-i alesese pe ucenicii Săi şi îi trimisese în lume ca să împlinească o lucrare a Sa în care însă aveau să întâlnească multe greutăţi şi împotriviri şi, mai ales, multă ură din partea oamenilor care nu iubesc adevărul. Dar siguranţa că Domnul îi alesese, îi rânduise şi le dăduse această însărcinare sfântă le va da puteri ca să biruie orice greutăţi, împotriviri şi necazuri, cu îndrăzneală şi vitejie sfântă.

Calea aceasta nu este doar calea lor, ci este calea Domnului. Ei aveau să meargă pe calea Învăţătorului lor iubit, îndurând la fel ca El prigoana şi ura din partea lumii, precum a spus mai înainte: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. (mai mult…)

Cine stă în credinţă este plin de dorinţa ca şi alţii să fie mântuiţi.

Adevăratul creştin este plin de dorinţa arzătoare de a slăvi pe Dumnezeul lui. Şi când este Dumnezeu slăvit? Când păcătoşii se întorc la El, se supun Lui şi primesc harul care este în Hristos. Acest lucru îl ştie bine cel credincios, şi de aceea zi şi noapte arde în el un foc care nu-l lasă să stea locului. Este focul iubirii şi al milei de păcătoşi. El vrea să-i vadă mântuiţi, pentru ca, prin ei, Dumnezeu să fie slăvit.

Ca să-şi ajungă acest gând, lucrează cu stăruinţă pentru mântuirea păcătoşilor. Pentru aceasta, foloseşte orice prilej, ca să stea de vorbă cu ei, să-i înştiinţeze, să-i aducă la o judecată mai dreaptă, să-i încredinţeze şi să le arate pedeapsa care-i aşteaptă, dar şi mântuirea în Domnul Iisus Hristos. Pretutindeni, în casă, pe stradă, în tren, pe vapor, în atelier, în birou, oriunde ar fi, cine stă în credinţă caută să mântuiască suflete. Împarte pliante, pofteşte pe păcătoşi să vină acolo unde se vesteşte Cuvântul, se duce la ei acasă ca să-i ia la adunare, vorbeşte cu ei despre Domnul Iisus; şi dacă a adus pe cineva la adunare, ia loc lângă el şi strigă către Dumnezeu ca să trimită o săgeată în inima păcătosului şi astfel să fie mântuit. Când s-a sfârşit adunarea, vorbeşte prieteneşte cu el despre cele auzite în legătură cu mântuirea sufletului lui. Zi şi noapte lucrează ca să aducă roadă pentru Dumnezeu. (mai mult…)

WhatsApp chat