Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Iubesc Doamne ajuta neiubirii mele

Iubesc Doamne ajuta neiubirii mele

Veselirea cea în strălucire

(Duminica a 22-a după Rusalii – Luca XVI, 19-31)

 Evanghelia aceasta, cu bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, poartă în sine cheia dramei indiferenţei şi îmbuibării de prea mult bine. Dincolo de toate cele două personaje – bogatul şi Lazăr –, într-un fel sau altul, suntem fiecare dintre noi. Uneori pe rând. Alteori bogaţi. Alteori Lazări. Dar nici unuia nu ne este străină starea dintâi şi nici a doua. Atât că, după ce-am văzut drama, suntem mai vinovaţi de cădere şi intrăm noi înşine în hlamida, în vizorul bogatului, când ştim, de-acum, că haina de bube a lui Lazăr e izvor de hlamidă împărătească în acea Împărăţie pe care ne-o dorim, sau pe care mărturisim că ne-o dorim. (mai mult…)

Scoală-te!…

(Duminica a 24-a după Rusalii – Luca VIII, 41-56)

 Înaintea citirii Evangheliei acesteia, cu învierea fiicei lui Iair, Apostolul ne-a binevestit: „Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc al despărţiturii…“ (Ef 2, 14) şi toate celelalte care ne-arată împăcarea „prin cruce“ (Ef 2, 16) în Hristos cu statura noastră de „împreună-cetăţeni cu sfinţii“ ai casei lui Dumnezeu (Ef 2, 19), ai Bisericii celei luptătoare şi triumfătoare, împreună-laturi ale Bisericii slujitoare. În contextul acesta, lectura Evangheliei Duminicii acesteia trece de la învierea fiicei lui Iair, în plan personal, în icoana învierii noastre, mai cu seamă că, pe calea spre minunea Învierii, Hristos Se-arată vindecător de boală, de moarte deopotrivă. (mai mult…)

„Nu plânge!…“

(Duminica a 20-a după Rusalii – Luca 7, 11-16)

 Hristos Domnul la porţile Nainului. După ce în Capernaum vinde­case sluga sutaşului, a unui păgân în care Domnul a văzut credinţă mai multă decât la cei din Israel (Luca 7, 1-10). Dacă în cetatea aceea întâlnise boală şi-o biruise, aici şi-acum Hristos întâlneşte moartea, contraface­rea bucuriei… Nu-i uşor de închipuit ce tablou era acolo, câtă durere şi jale înconjurau biata văduvă al cărei unic copil (Luca 7, 12), deci unic pămân­tesc sprijin, era dus să fie dat ţărânii. Să fi remarcat în văduva aceasta Hristos taina văduvei din Sarepta Sidonului, duioasa disperare a aceleia? (3 Regi 17, 18). Aceea în care s-a luat de piept cu „omul lui Dumnezeu“, Ilie, cerându-i viaţa înapoi? Sau poate era ceva din – putem admite deja – văduvia propriei Maici şi din aducerea-aminte (înainte vedere) a faptului că undeva, tot la margine de cetate, Fiul Mariei, Unul-Născut, se va da iarăşi „sicriului de taină mântuitoare“ – ce este Crucea, spre mântuirea oricărui suflet. Cert este că Hristos, întâlnind durerea maicii, face din moarte, bucurie. Aşa cum numai El este în stare să facă! (mai mult…)

De ce noi n-am fost în stare să-l scoatem?

„Încă o minune“, vor spune cei necredincioşi. „Ce tot vrea să dovedească Dumnezeul creştinilor? Şi dacă este să fim cinstiţi, eu însumi am auzit tineri sau mai vârstnici, cu aere ortodoxe, că această ciclizare, prin Evangheliile Duminicii, pe care Biserica a făcut-o, reduce, un pic sau mai mult, din impactul pe care ar trebui să-l aibă cuvântul Evangheliei în rândul comunităţii. Că ispita există – şi, uneori, se manifestă – o dovedeşte şi modul în care unii dintre noi, în luări de cuvânt sau predici, alegem textele despre care vrem să le vorbim, socotindu-le pe acestea „alese“, tocite ca sens şi conţinut… (mai mult…)

Pedagogia pâinii

Duminica a 8-a după Rusalii (Mt. 14, 14-22)

Duminica aceasta, numită şi a înmul­ţirii pâinilor, frea­mătă de bucuria pe care orice ospăţ cu Hris­tos o dăruieşte sufle­telor noastre. O zi lungă, obosi­toare prin încărcătura de minune şi de faptă prin care toţi cei prezenţi trecuseră. Cine mai ştie câte făcuseră mâinile lui Iisus şi câte inimi întorseseră cuvintele Sale către Dumnezeul Cel Viu. Mereu în astfel de momente oamenii obosesc şi uită de foame, ceva mai înalt hrănindu-i. Dar când Cel Ce Este Lumina cea lină a slavei lui Dumnezeu a îngăduit luminii celeilalte, create, s-aducă răcoarea serii (Mt XIV, 15), stoma­curile încordate de emoţie s-au destins, cerându-şi hra­na. Grija ucenicilor este înduioşătoare. Din atitu­dinea lor remarcăm că au învăţat deja câte ceva de la Mântuitorul şi poate că unul din lucruri este această duioşie către flămând şi însetat, cel care, tot Evan–ghe­­listul Matei ne zice în cuvinte cutremurătoare (Mt 25, 34-46), îi va arăta pe „a­ceşti mai mici“ porţi de aur în intrarea în Împărăţie. (mai mult…)

L-au rugat să iasă din hotarele lor…

Duminica a V- a după Rusalii – Matei 8, 28-34

Împreună cu Hristos în Gadara. Nu fără emoţii, căci pe parcurs, capitolul VIII de la Matei ne-o dovedeşte: El vindecă un lepros (2-4); pe sluga sutaşului, care în Duminica ce a trecut ne-a fost hrană şi icoană duhovnicească (5-13); vindecă pe soacra lui Petru (14-15) şi-apoi pe „mulţi demonizaţi“ care, odată aduşi înaintea Lui, „El a scos duhurile prin cuvânt şi pe toţi cei bolnavi i-a vindecat“ (v. 16), Apostolul Evanghelist văzând şi aici împlinirea unei proorocii, aceea din Isaia 53, 4 şi următoarele: „Acesta neputinţele noastre le-a luat şi neputinţele noastre le-a purtat“. Ba, mai mult, după ce, s-o recunoaştem, vindecă boli care par absolut nevindecabile, la trecerea mării, ceartă furtuna care se iscase (marea şi vânturile, deopotrivă) şi „s-a făcut linişte mare“ (v. 26), spre uimirea oamenilor: „Cine este Acesta, că şi vânturile şi marea ascultă de El“ (v. 27). (mai mult…)

Ale Tale dintru ale Tale… Duminica Sfinţilor Români

Împodobită-i astăzi or­to­doxia românească. În multe chipuri şi cu alese veşminte. Căci deşi Praznicul Rusaliilor a trecut, roada Rusaliilor în mijlocul neamului nostru astăzi prăznuim. Se deschide cerul de deasupra României şi-n alcătuire de duh se-arată Raiul împodobit şi cu râvnă românească. Şi cu dragoste şi cu credinţă şi cu nădejde, rostuite şi rostite pe dulcele grai românesc. Şi-n faţa dezagre­gă­­­­rii de-acum a româ­nismului prin falsă euro­penizare parcă nimic n-ar fi mai de preţ decât reaşezarea în rân­du­iala Liturghiei româneşti dinaintea Altarului ceresc.

Neam de sate şi preoţi – cum spunea Nicolae Iorga – românii îşi ţin astăzi hramul cu sfinţii lor. Mulţi, mulţi şi mare parte neştiuţi. Pentru că, dacă în timp, canonizări mai vechi (1956) sau mai noi (ultimele, chiar în 2003, Sf. Vasile de la Poiana Mărului sau Theodosie II al Moldovei) au pus oarece rânduială în sinaxar, n-au epuizat nici pe departe „norul de martori“, care au făcut ca România să reziste veacurilor în alcă­tuirea ei de pământ şi mai ales aceea de „cer ortodox“. (mai mult…)

Despre credinţa lui Toma şi puţina noastră credinţă

Într-o carte de curând apărută, «Riscul de a fi ortodox» (interviuri realizate de Costin Nicolescu cu o serie de „curajoşi“ ai ortodoxiei, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003, 335 p), un text reţine atenţia măcar prin titlu. Părintele Dimitrie Balan spune la un moment dat, citându-l pe prof. Simion Mehedinţi: „Un popor şi un individ atâta preţuiesc: cât au înţeles din Evanghelie“ (p. 67-94). Citindu-l, mi-am adus aminte cât de aspru este poporul cu Apostolul Toma atunci când, după înţelepciunea gândului omenesc, îl numesc Toma necredinciosul.

Parte din Evanghelia zilei de acum (Ioan 20, 19-25) s-a constituit în argumentul celei dintâi Evanghelii citite după Înviere, la slujba numită şi „a Doua Înviere“. Atunci, în câte limbi poate sluji soborul sau cunoaşte preotul, cât mai multe aşadar, s-au citit versetele care-l nedumereau pe Toma, căci, nefiind de faţă, nu crede, zicând: „Dacă nu voi vedea în palmele Sale semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede“ (Ioan 20, 25). (mai mult…)

Prietenie şi lumină – Duminica a II-a din Post. A Sf. Grigorie Palama

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

Şapte zile după prăznu­irea vederii în icoană, Biserica a rânduit praz­nic luminii. Luminii celei necreate şi luminii care umple şi ea, de bucurie, toate.

Evanghelia Duminicii (Marcu, 2, 1-2) ne aduce, cu timpul şi locul, în Capernaum, unde nişte prieteni aleg o cale lipsită de orice fel de „subţirimi“ omeneşti, pentru ca prietenul lor să nu fie lipsit de vindecare: sparg acoperişul. Vă amintiţi când am vorbit despre Zaheu că alege o cale cel puţin spectaculară pentru a intra în istoria mântuirii: se urcă în sicomor. Iată acum altul care, coborât pe funiile prieteniei dinaintea lui Hristos, aruncă o lumină cu totul nouă asupra firii umane. Domnul se arată din nou impresionabil. La gesturi de o măreţie smerită. La gesturi atât de fireşti, încât lumea a uitat să le mai facă. Un omenesc desluşit prin iertarea dumnezeiască a păcatelor. (mai mult…)

Darul îndreptăţirii- Evanghelia Duminicii a 33-a după Rusalii (Luca 18, 10-14)

De-acum deschidem împreună cartea aşteptării liturgice a Învierii Domnului, cartea Triodului. Cu tot ceea ce reprezintă această perioadă liturgică a anului bisericesc, care începe din duminica a 33-a după Rusalii, numită şi a Vameşului şi a Fariseului. 
 
O dată cu deschiderea Sfintei Scripturi, pe masa noastră de lucru duhovnicesc va sta şi cartea numită a Triodului, care cuprinde în sine cântările (tri-cântările) pline de lumina pocăinţei şi bucuria nădejdii care marchează acest urcuş duhovnicesc care este Postul Mare al Paştelui. Hristos-Domnul va face acest drum împreună cu noi, „cu pilde, îndemnând pe toţi… spre îndreptarea vieţii“ (Cântarea I-a a Duminicii), la capătul suişului aflându-L pe El, Înviatul, Cel Care ne transformă viaţa aceasta în viaţă în Hristos.
 
Cântarea Bisericii este de-acum clară: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă; că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul spurcat. Ci, ca un îndurat, curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale“ (Slavă… îndată după Psalmul 50) iar calea, pe care tot cântarea liturgică ne-o indică, începe cu rugăciune, căci spunem Fecioarei: „În cărările mântuirii îndreptează-mă, Născătoare de Dumnezeu…“ (şi acum…, idem).
 
Toată imnografia Triodului te cheamă să te duci de la ascultare şi meditare asupra cuvântului la împlinirea lui, la punerea lui drept temelie zidirii celei duhovniceşti care este Postul cel Mare, cu toate roadele sale.
 
Punându-se ca început de lecţie duhovnicească evanghelia cu Vameşul şi Fariseul, Hristos începe să Se facă vădit în trăirea poruncilor, pe măsura plinirii lor (Sf. Marcu Ascetul). Cântarea Utreniei – cea care, să nu uităm, pregăteşte, în fond, înţelegerea Evangheliei – ne spune: „Smerenia a înălţat pe cel ruşinat de rele, pe vameşul care a suspinat şi a strigat către Ziditorul: Milostiveşte-Te!Iar semeţia a surpat din dreptate pe ticălosul fariseu ce a grăit cu trufie. Deci să urmăm celor bune, depărtându-ne de rele.“ (Sedealnă, glas 4).
 
 Şi aceasta, pentru că „trufia s-a arătat pricinuitoare de sărăcie pentru bogăţia virtuţilor, iar smerenia, din sărăcie desăvârşită, s-a arătat îndestulătoare îndreptării; pe aceasta s-o câştigăm“ (Cântarea a 4-a, III).
 
Iar teologia aceasta a smereniei este fundamentală în descoperirea valorilor, legate de desăvârşitul exerciţiu spiritual, care este căutarea şi aflarea lui Hristos Cel Înviat, transferarea Lui în inima ta, a vieţii tale atât de împrăştiate în orgolii, de altfel.
 
Că este vorba de o „călătorie a virtuţilor“ tot textul Utreniei ne-o arată. În genere, exegeza duminicală, omilia, cuvântul amvonului în această Duminică pare orientată mereu s-arate un exemplu în vameş şi un contra-exemplu în fariseu. Şi totuşi… Cântarea a 5-a a Utreniei zice: „Să ne sârguim a urma virtuţilor fariseului şi a râvni smerenia vame¬şului, urând ceea ce este nepotrivit la amândoi, adică trufia şi pierderea“. Poate că de aici ar trebui să reanalizăm taina vameşului.
 
Şi calitatea rugăciunii pe care o înălţăm dinaintea lui Dumnezeu. Căci, iată, chiar model vameşul nu este decât o treaptă, un fuştei la scara duhovnicească a modelului Hristos, cea de la care începe urcuşul. Scurtimea rugăciunii să fie valoarea pentru care părinţii au ales această evanghelie de început de cale a virtuţilor? Sau conştiinţa păcătoşeniei, adică parte din om, care mereu şi mereu i-aduce-aminte că este chipul slavei lui Dumnezeu. Că viaţa lui ca om este darul al cărui Dăruitor ţine toate.
 
Lămuritoare-n tâlcuirea „tainei vameşului“ ne par a fi cuvintele imnografului care ne pun dinainte icoana celor doi: „Văditu-s-a deşartă călătoria dreptăţii, deoarece fariseul a însoţit cu ea trufia, în timp ce vameşul, cu virtutea cea făcătoare de înălţime, a dobândit-o, având împreună-mergătoare smerenia“, iar, ceva mai jos, „întru virtuţi, ca un şezător în căruţă, se părea fariseului că aleargă; iar vameşul pedestru alergând, ca pe lângă o căruţă, bine a întrecut-o, înjugând plângerea cu umilinţa“ (Cântarea a 5-a, II şi III).
 
Lecţia este dată. „Prin mijlocirea smereniei“, vameşul se înalţă pe aripile vultureşti ale pocăinţei prea uşor dinaintea lui Dumnezeu. De cealaltă parte, fariseul, cuprins de „putreda uşurime a trufiei“, se înalţă pre aceasta, căzând în cele mai adânci ale iadului.
 
Ceea ce ni se cere – ca persoană şi ca Biserică – este transfuzionarea aceasta cu duhul smereniei, a gândului smereniei „cel de Dumnezeu bine-primit“.
 
 „Cuvintele vameşului, credincioşii să le grăim în sfânta Biserică. Dumnezeule, milostiveşte-Te, ca, împreună cu el, să aflăm iertarea, scăpând de pieirea fariseului celui mult lăudăros“.
 
 „Suspinării vameşului să urmăm toţi şi cu Dumnezeu vorbind, toţi să strigăm către Dânsul cu lacrimi fierbinţi: Iubitorule de oameni, greşit-am! Milostive, Îndurate, milostiveşte-Te şi mă mântuieşte!“ (Cântarea a 8-a III şi IV).
 
Vedeţi cum textul liturgic al Duminicii acesteia vine să facă exegeză, să nască predica pe care avem s-o rostim? Căci este important să înţelegem această taină a vameşului, atât fiecare în parte, cât şi comunitatea credincioşilor (pleroma ecclesială şi sinaxa liturgică), numită Biserică. Numai o biserică smerită, mereu pusă pe a recunoşte neputinţa ei în a lucra desăvârşit cu tezaurul pe care Biserica (trupul mistic al Domnului Celui Înviat) i l-a pus la dispoziţie în Duhul Sfânt.
 
O parohie de farisei, de îngâmfaţi, cârtitori şi mincinoşi, în ceea ce priveşte credinţa, este una care numai pe Hristos nu-L vesteşte. De aceea evanghelia aceasta se face poartă de intrare în Postul Mare. Căci taina postirii poartă în sine pecete adâncă, taina smeritei cugetări şi a rugăciunii curate.
Când spunem a „rugăciunii curate“ iarăşi ne ajută inspiratul făcător de imn liturgic.
 
Căci zice acesta: „Să aducem cu osârdie rugăciuni de umilinţă Ziditorului, ca vameşul, lepădându-ne de nerecunoscătoarele rugi ale fariseului; de glasurile cele cu laudă mare, care aduc deformare împotriva aproapelui, ca să câştigăm pe Domnul milostiv şi lumină“ (Cântarea a 9-a,  III).
 
Şi poate n-ar strica să ţinem cont mereu de aceasta, atunci când ne împlinim pravila de rugăciune personală (ritmul liturgic intern), ca şi atunci când punem în lucru rugăciunea publică a Bisericii (ritmul liturgic extern). Căci aici este această cheie a modelului-vameş şi contra-modelului-fariseu. În expri¬marea rugăciunii.
 
Modelul oferit de vameş poartă şi el treptele rugăciunii curate, după cum cântarea Triodului o şi con¬semnează. „Vameşul, suindu-se la templu cu credinţă oarecând şi rugându-se lui Dumnezeu, s-a îndreptat, căci cu suspinuri a venit şi cu lacrimi şi cu zdrobire de inimă, toată povara păcatelor a lepădat-o prin ispăşire“ (Slavă…, cântarea a 9-a). De aici şi sensul pe care traducerea Î.P.S. Bartolomeu a Noului Testament o dă textului atunci când spune: „Vă spun Eu vouă: Acesta s-a coborât la casa lui mai îndreptăţit decât acela…“ (Luca 18, 14a), nota din subsol consemnând: „îndreptăţit în dublu înţeles: mai îndreptat din starea păcatului şi, prin aceasta, mai îndreptăţit la îndurarea lui Dumnezeu“.
 
Ori exerciţiul de smerenie cel mai adânc şi grabnic la îndemână ne este postul, postirea, topitoarea păcatului şi lacrima pocăinţei (cf. Sf. Ioan Gură de Aur). De-aceea zicem cu cea din urmă cântare a Utreniei: „Pe fariseul ce se îndreptăţea pe sine, lăudân¬¬¬du-şi faptele, l-ai osândit, Doamne, şi pe vameşul, ce s-a smerit şi cu suspinuri a cerut iertare, l-ai în¬dreptat. Că nu primeşti gândurile cele înălţate, şi inimile cele zdrobite nu le defăimezi. Pentru aceasta şi noi, cu smerenie, cădem înaintea Ta. Cel ce ai pătimit pentru noi, dă-ne iertare şi mare milă!“ (Slavă…, laude).
 
Postirea esigur că postirea ce ne aşteaptă nu-i una uşoară. Sfântul Apostol Pavel, în Apostolul Duminicii de azi, spunea lui Timotei, arătând parcă scara interioară ce creşte înlăuntrul Postului: „Tu însă mi-ai urmat mie în învăţătură, în purtare, în năzuinţă, în credinţă, în iubire, în stăruinţă, în prigonirile şi suferinţele mele câte mi-au fost în Antiohia, în Iconiu, în Listra.
 
Câte prigoniri am răbdat! Şi din toate m-a izbăvit Domnul. Prigoniţi vor fi şi cei care vor să trăiască cucernic în Hristos Iisus“, adăugând mai apoi, după ce oferă contra-modelul (despre oamenii cei răi): „Tu însă rămâi în cele ce-ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat şi fiindcă din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, cele ce pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Iisus Hristos“ (II Tim. 3, 10-15).
 
Iată dar cum noi înşine, adâncindu-ne în Scriptură, nădăjduim în înţelepţirea spre mântuire, prin credinţă. Ştiind cu toţi că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre dare de învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre deprinderea cea întru dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru tot lucrul bun“ (II Tim. 3, 16-17).
 
Să cerem dar, de-nceput de pregătire de post, să lumineze-n noi Hristos taina adâncii smerenii.
 
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
– din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele”
 

Arhivă articole pe acest subiect

 

(mai mult…)

WhatsApp chat