Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Oglinda inimii omului

Oglinda inimii omului

Inima şi viaţa omului sunt ca o cetate pe care umblă să o cuprindă doi cuceritori

Pentru mântuirea sufletului se dă o luptă la care iau parte trei inşi: Domnul Iisus, omul şi diavolul. Soarta acestei bătălii o hotărăşte omul. De ce? Întâia dată, pentru că această luptă se dă pentru cucerirea lui. A doua oară, pentru că omul e înzestrat de la Dumnezeu cu libertatea voinţei.

Inima omului şi libertatea voinţei lui sunt ca o cetate pe care umblă să o cucerească doi „asediatori“: Domnul Iisus şi diavolul. Însă această cetate nu se poate cuceri cu forţa. Domnul ar putea face acest lucru, dar nu vrea, căci în acest caz omul ar avea o mântuire silită. Diavolul ar vrea să o cuprindă şi cu forţa, dar nu poate. De aceea, fiecare din cei doi „asediatori“ umblă să câştige de partea sa voinţa omului. (mai mult…)

Diavolul caută inima noastră

Diavolul nu hoinăreşte prin locuri pustii şi case părăsite, cum cred unii oameni, ci dă neîncetat târcoale să poată intra în inimile oamenilor. Aici este locul lui cel plăcut de şedere.

Diavolul este un domnitor ce caută cetatea inimii noastre (cf. Ef. 6, 12); diavolul este un ucigător ce caută viaţa noastră (cf. Ioan 8, 44); este un leu ce caută pe cine să înghită (cf. I Petru 5, 8); este un semănător de neghină care caută ţa­rina inimii noastre; este un amăgitor care caută pe cine să amăgească.

Diavolul e potrivnicul credincioşilor şi vrăjmaşul lor (cf. I Petru 5, 8). Toate Scripturile ni-l arată lămurit pe dia­volul şi strigă după noi să ne ferim de uneltirile lui. Însă dia­volul e mişel mare. El se tăgăduieşte pe sine însuşi, pentru ca oamenii să nu-l cunoască şi să nu se ferească de înşelăciu­nile lui. (mai mult…)

Să adâncim în inima noastră Crucea şi Jertfa Mântuitorului!

„…Iată-l acum pe Ion, omul nostru, intrat în taina cea mare a mântuirii sufleteşti.
La picioarele Crucii i s-au deschis lui Ion mintea şi înţelegerea să afle că el a fost un osândit, un condamnat la pieire sufletească şi trupească pentru păcatele sale… Că el a scăpat de această moarte prin Jertfa Crucii. Domnul Iisus a răbdat chinuri înfricoşate pentru el şi mântuirea lui.
Această înţelegere îl zguduie, îi deschide inima ca să intre în ea Iisus, Cel răstignit pentru păcatele lui. Această înţelegere îi cutremură sufletul. Chipul lui Iisus cel Răstignit se înfige în inima lui. Icoana lui Iisus cel Răstignit rămâne săpată, rămâne întipărită în inima lui, întocmai cum pe marama Veronicăi a rămas întipărit chipul Mântuitorului.
Abia acum îşi dă omul seama că el trăieşte ca un scăpat de moarte, ca un iertat, ca un înviat prin Jertfa cea mare a Crucii… Viaţa lui e un dar… întreagă viaţa lui sufletească şi trupească e un dar al Celui răstignit Pe Cruce… (mai mult…)

Inima omului care a ajuns un „om nou”

Inima omului care a ajuns un „om nou”, un „om duhovnicesc”, o „făptură nouă”

Iată inima omului care a plinit calea mântuirii sufleteşti, care a ajuns culmea unei vieţi trăite după Evanghelie! Mult a lucrat Duhul lui Dumnezeu până ce l-a adus în starea aceasta. Mai întâi l-a trezit – abia l-a putut trezi – din somnul păcatelor… I-a deschis apoi ochii să-şi vadă starea de pieire în care se afla, i-a slobozit lacrimile căinţei, l-a atras şi l-a îngenuncheat la picioarele Crucii, i-a deschis inima pentru Crucea şi Jertfa Mântuitorului…

Omul, Ion, a ascultat, a primit darurile şi acum iată-l în ce stare minunată se află… El a atins plinirea vieţii sufleteşti pe care o cere Apostolul Pavel în cuvintele: „Oare nu ştiţi că voi sunteţi casa lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (I Cor. 3, 16). „Oare nu ştiţi că trupul vostru este lăcaş Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe Care L-aţi primit de la Dumnezeu?” (I Cor. 6, 19).

Inima lui s-a umplut de lumina şi darul Duhului Sfânt. Au fugit din inima lui cele şapte fioroase păcate de moarte: trufia, desfrânarea, pizma, mânia, lăcomia, zgârcenia, lenea şi, în locul lor, s-au aşezat virtuţile, Pietrele de temelie ale mântuirii noastre sufleteşti: credinţa, dragostea, nădejdea, smerenia, dărnicia, curăţia, cumpătarea, hărnicia şi răbdarea. El este acum un vas ales pe care l-a cuprins focul Duhului Sfânt. El este un om nou, un om duhovnicesc cuprins, aprins şi cârmuit de darul şi harul Duhului Sfânt. De aceea şi în viaţa lui se arată acum „roadele Duhului Sfânt care sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Gal. 5, 22).  (mai mult…)

Diavolul bate şi el la uşa inimii tale

Diavolul bate şi El la uşa inimii noastre. El stă la uşă ca un hoţ şi duşman. El ar sparge uşa, dar n-are putere, de aceea se apropie şi el cu vorbe dulci şi ispititoare.

El bate la uşă cu fel de fel de şoapte şi ispite viclene, el bate la uşă cu toate plăcerile şi desfătările aces­tei lumi. El bate la u­şă cu stăruinţă şi ascultă îngrijorat, să nu-şi piardă prada. Ochii îi scapără după prada dinăuntru.

Diavolul Îl imită pe Domnul Iisus. El stă şi bate la uşa inimii cu răbdare şi stăruinţă.

Numai că este o mi­că deosebire: pentru Domnul Iisus, uşa inimii se deschide mai greu. De multe ori Dom­­nul Iisus bate la uşă ani de zile până când omul îi deschide.

Însă, vai, satan ciocăneşte numai o singură dată, şi uşa îndată i se deschide. Iar când i-ai deschis uşa lui satan, atunci el intră triumfător şi se face stăpân şi poruncitor în casa sufletului tău, iar tu te faci sluga şi robul lui. O, ce viclean mare e diavolul! El stă la uşă şi bate cu fel de fel de şoapte şi de înşelăciuni. (mai mult…)

O, dacã ne-ar putea vorbi cineva din rai, ce lucruri minunate ne-ar spune!

În multe locuri se vorbește în Sf. Scripturã despre fericirea veșnicã ce-I așteaptã pe cei credincioși în lumea cealaltã.

O, dacã ne-ar putea vorbi cineva din rai, ce lucruri minunate ne-ar spune! Sã-l ascultãm pe Ion, omul cel credincios care a câștigat viața cea veșnicã. Dacã ar putea, Ion acesta astfel ne-ar grãi:

Oameni buni, care trãiți încã pe pãmânt, ascultați cuvântul meu! Fost-am și eu odatã un creștin ca toți creștinii cei mulți din lume. Trãiam în duhul care este în lume…trãiam și eu la rând cu lumea mare: cu modele ei, cu minciunile ei, cu înșelãtoriile și pãcatele ei. Mai dam câteodatã și pe la bisericã (și regulat pe la crâșmã). Mã mai și rugam câteodatã (și suduiam regulat). Trãiam în credința cã mi-am fãcut datoria și fațã de cele sufletești. Într-o zi însã mi-a cãzut în mânã Noul Testament. Am citit în el cele 4 Evanghelii și am rãmas pe gânduri. M-am întrebat: oare e adevãrat ce spune aici? Dacã e adevãrat, atunci eu sunt pierdut… toatã viața mea de creștin e o minciunã mare, cãci viața mea nu se potrivește deloc cu ceea ce spune Iisus Hristos în Evanghelie . Ori Evanghelia este o minciunã ce nu se poate trãi, ori viața mea e o minciunã mare ce nu vrea sã trãiascã cum spune la Evanghelie. (mai mult…)

Trezeşte-mă, Doamne, trezeşte-mă…

Ah, ce ticălos mare-i omul! Când apucă la trai bun şi belşug, el uită pe Dumnezeu. S-a-pucă de păcate. „Şi a mâncat Iacob şi s-a săturat şi a uitat pe Domnul. Israil s-a îngrăşat şi a părăsit pe Dumnezeu, Ziditorul, şi aducea jertfă dracilor“ (Deut. 32, 15). Când apucă omul la belşug, în loc să mulţumească lui Dumnezeu, el uită pe Dumnezeu. Prisosul de belşug şi îndestulare, omul îl pre­face în păcat.

Prima învăţătură ce ne-o dau Sodoma şi Gomora aceasta este: „Şi după ce vei mânca şi te vei sătura şi îţi vei zidi case, şi după ce ţi se vor înmulţi boii tăi şi oile tale şi banii şi toate câte ai, ia aminte să nu te înalţi cu inima şi să uiţi pe Domnul Dumnezeul tău“ (Deut. 8, 12-l5).

Păcatul oamenilor din Sodoma şi Gomora era îmbui­barea; era stricăciunea sufletească din cauza belşugului. Păcatul nostru este mai mare decât acesta. „Pe viaţa Mea, zice Domnul, Sodo-ma n-a făcut ceea ce voi aţi făcut“ (Iezec. 16, 48).

Şi anume ce? (mai mult…)

Cele şapte păcate de moarte

Oglinda inimii omuluiCu cele şapte păcate de moarte umblă diavolul să cu­prindă inima omului: cu trufia, cu desfrânarea, cu pizma, cu mânia, cu zgârcenia, cu lăcomia (îmbuibarea cu mâncări şi beţii) şi cu lenea. Aceste şapte păcate de moarte sunt prezentate în chipul celor şapte dobitoace urâte şi flămânde. Potrivită ase­mănare! Căci cu adevărat patimile cele rele sunt lighioanele, sunt „oile“ lui satan, pe care diavolul le scoate la păşune în ţarina inimii oamenilor.

Trufia înseamnă mândria. Ea e arătată în chip de păun, pentru că păunul este o pasăre care se mândreşte cu penele ei cele frumoase. Prin pă­catul trufiei a intrat satan în lume şi în inima primilor doi oameni.

Mândria este şi azi un izvor de păcate şi de păcătuiri. Mândria îl face pe om să nu se plece în smerenie în faţa lui Dumnezeu, iar, pe de altă parte, tot mândria stârneşte între oameni zavistii, certuri, asupriri şi alte multe păcate. (mai mult…)

Golgota şi inima omului

Taina cea mare a mântuirii noastre sufleteşti are două puncte principale. Punctul cel dintâi şi cel mai însemnat, şi cel mai înalt este Golgota, este Jertfa Mântuitorului. Fără Jertfa Crucii nu este şi nu poate fi nici un fel de mântuire sufletească. Numai Sângele Lui ne poate curaţi de orice păcat (I Ioan 1,7).

Numai prin darurile Crucii putem dobândi mântuire, iar aceste daruri ni se dau prin lucrarea Duhului Sfânt.

Dar tot atât de însemnat este şi al doilea punct: inima omului şi darurile Crucii, care pot lucra numai acolo unde li se deschide inima omului. Faţă de noi, darurile Crucii n-au nici un preţ dacă nu le primim în inima noastră şi dacă nu le lăsăm să lucreze în inima noastră. După Golgota, în rândul al doilea, inima este centrul vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti. Spre inima noastră se îndreaptă Domnul Iisus şi Duhul Domnului. Toate predicile Mântuitorului se îndreaptă spre înlăuntrul, spre inima oamenilor. „Din belşugul (prisosul) inimii vorbeşte gura”, zicea Mântuitorul (Matei 12, 34). Din inimă ies, ca dintr-un izvor, şi cele bune şi cele rele: cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterele, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea” (Marcu 7, 21-22). (mai mult…)

Credinciosul vorbeşte din rai despre viaţa şi trecutul său

O, dacă ne-ar putea vorbi cineva din rai, ce lucruri minunate ne-ar spune! Să-l ascultăm pe Ion, omul cel credincios, care a câştigat viaţa veşnică. Dacă ar putea, Ion acesta ne-ar grăi astfel:
„Oameni buni, care trăiţi încă pe pământ, ascultaţi cuvântul meu! Am fost şi eu odată un creştin ca toţi creştinii cei mulţi din lume. Trăiam în duhul care este în lume. Trăiam şi eu la rând cu lumea mare: cu modele ei, cu minciunile ei, cu înşelătoriile şi păcatele ei. Mai dădeam câteodată şi pe la biserică, dar numai cu trupul – numai de formă – iar la cârciumă mă duceam mai des. Mă rugam dimineaţa şi seara lui Dumnezeu, dar toată ziua îl suduiam. Trăiam încredinţat că «mi-am făcut datoria şi faţă de cele sufleteşti». (mai mult…)

  • 1
  • 2
WhatsApp chat