O mamă adevărată este doar aceea care înţelege să pună, mai presus de drepturile sale, dreptul la viaţă al copilului său. Că uneori, pentru a salva integritatea copilului, e nevoită să şi-o sacrifice pe a sa. Aşa cum reiese şi din judecata pe care înţeleptul Solomon o face în cazul celor două femei venite să-şi revendice fiecare dreptul de mamă a unui prunc nou-născut: „Apoi a zis Solomon: Daţi-mi o sabie; şi i s-a adus regelui o sabie. Şi a zis regele: Tăiaţi copilul cel viu în două şi daţi o jumătate din el uneia şi o jumătate din el celeilalte! Şi a răspuns femeia, al cărei fiu era viu, regelui – căci i se rupea inima de milă pentru fiul ei: Rogu-mă, domnul meu, daţi-i ei acest prunc viu şi nu-l omorâţi! Iar cealaltă a zis: Ca să nu fie nici al meu, nici al ei, tăiaţi-l! Şi regele a zis: Daţi-i acesteia copilul cel viu, că aceasta este mama lui!” (III Regi 3, 24-27). (mai mult…)
La finalul celor două probe la care au fost supuşi cei treizeci şi două de mii de ostaşi ai lui Ghedeon, doar trei sute dintre ei s-au dovedit a fi şi ostaşi ai Domnului (cf. Judecători 7, 1-7). Dacă, după prima probă, cea în care s-a cerut poporului să-şi exprime, în mod voluntar, hotărârea şi curajul de a porni la luptă împotriva vrăjmaşului, dezertează douăzeci şi două de mii de ostaşi (cf. Judecători 7, 3), după cea de a doua nu mai rămân decât trei sute (cf. Judecători 7, 4-7). Dacă la prima probă a contat alegerea şi hotărârea omului, la cea de a doua, una la care ostaşii nici măcar nu ştiau că participă, a contat alegerea şi hotărârea Domnului. O alegere şi o hotărâre de care s-au putut bucura doar cei care au reuşit să-şi păstreze demnitatea de ostaş, întrucât, rămânând în picioare şi bând apă din căuşul palmelor (cf. Judecători 7, 6), n-au abandonat nici măcar o clipă vegherea şi scrutarea împejurimilor. Prin atitudinea lor, au dovedit că nimic nu-i poate îngenunchea şi robi, nici măcar nevoia firească şi legitimă de a-şi odihni trupul şi de a-şi ostoi setea. 
Sfântul nu este un supraom. Nici măcar Hristos n-a fost. Mai mult decât atât, Hristos S-a identificat nu doar cu echilibrul fiinţei noastre omeneşti, ci şi cu vulnerabilităţile şi nenorocirile ei. Încă din prima zi a vieţii Sale pământeşti, El a simţit ce înseamnă să fii obosit, flămând, părăsit, duşmănit şi dispreţuit, arătându-ne astfel că locul în care omul se naşte şi creşte pentru Împărăţia lui Dumnezeu este asemănător unei „creşe” aşezate în mijlocul unui câmp de luptă. Deşi aici omul se va simţi ocrotit de Domnul şi de îngerii şi sfinţii Săi, va realiza şi faptul că pentru a putea supravieţui va trebui să ajungă cât mai repede la „sabie şi scut”, aşa cum ne îndeamnă şi fratele Traian Dorz în versurile sale: „Grăbiţi-vă să creşteţi, viteji ostaşi de mâne, / mai repede s-ajungeţi la sabie şi scut.”. Pe măsura creşterii sale el va realiza şi faptul că nu doar cei mici sunt vulnerabili, ci şi cei mari, şi că nu doar copiii au dreptul la pocăinţă, ci şi părinţii. 
„Leul literei se lupta cu toată furia împotriva duhului Oastei. Peste tot în Biserică se statornicise o atitudine atât de dură şi de ostilă faţă de Oastea Domnului… Uriaşul adormit – lenea duhovnicească – era foarte supărat pe îngeraşul care îl trezise din somnul lui leneş şi comod. Cu tot maiul greu al pumnului său necruţător, uriaşul acesta lovea acum ca să-l zdrobească pe nevinovatul său trezitor… Noi, în timpul acesta, ne luptam cu ursul infiltraţiilor sectare” (Traian Dorz – „Istoria unei jertfe”, vol. 3). 
