Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Pr. Paulin Lecca

Pr. Paulin Lecca

Moartea n-a fost destinată omului

Moartea n-a fost destinată omului, ea este contrară naturii lui şi n-a survenit decât ca o pedeapsă a păcatului, în clipa când inima şi dragostea lui s-au îndepărtat de Dumnezeu. Reîntoarcerea inimii omului către Creato­rul său, dragostea şi ascultarea faţă de El readuc omului nemurirea. Sufletul omului şi-a trădat natura lui iniţială, răul a pus stăpânire pe el, şi moartea vine să curme acest rău. Ea este necesară, venind ca o binefacere pentru om, făcând deci să înceteze răul. Dacă omul corupt de ispititor, înrăit de cel viclean, ar fi rămas totuşi nemuritor, aşa cum l-a creat Dumnezeu, ar fi fost o calamitate veşnică. Dumnezeu, în bunătatea Lui, a vrut totuşi să-l scape pe om de acest rău veşnic. El a trimis moartea ca o pedeapsă, dar şi ca o salvare din ghearele Satanei.
Moartea este un mijloc de împiedicare a propagării răului pe pământ. Dumnezeu a împiedicat uneltirile diavolului, a împiedicat ca răul să rămână nemuritor, aşa cum era natura omului. Deci spre binele acestuia, El a trimis moartea în trupul care a păcătuit, păstrându-i totuşi nemurirea sufletului.

(mai mult…)

Curățire prin spovedanie

Sâmbătă seara, când a sosit părintele stareţ, toate păcatele mele erau scrise pe hârtie. După ce m-am pre­zentat, exprimându-mi dorinţa de a mă spovedi, am îngenuncheat. Bătrânul Simeon m-a primit cu toată bu­năvoinţa. Şi-a luat veşmintele şi a început să citească rugăciunile cu un glas blând şi domol. Când s-au termi­nat moliftele, l-am prevenit pe părintele stareţ, zicându-i că poate n-a mai auzit asemenea păcate şi, apoi, am început să le spun după listă. O, Doamne, cât curaj îi trebuie unui om ca să-şi dezgolească sufletul în faţa altui om! Curajul moral, curajul de a-ţi recunoaşte toate mârşăviile lăuntrice şi de a le scoate afară, în văzul tuturor, este un adevărat eroism pe care nu-l au nici cei ce se numesc viteji pentru că omoară oameni nevinovaţi pe câmpul de luptă. Mărturisindu-mi păcatele, aveam senzaţia că arunc afară toată otrava, toţi şerpii veninoşi cuibăriţi din co­pilărie în sufletul meu. La urmă l-am scos şi pe balaurul cel mare: aşa numeam eu păcatul meu cel mai greu. (mai mult…)

Rugăciunea vamesului, Arhimandrit Paulin Lecca

Doamne Iisuse, mi-aduc aminte. Eram singur. Părăsit de toţi. Zăceam distrus într-un fund de prăpastie adâncă. În jurul meu tăcere mormântală. Nu era nimeni care să-mi ajute. Plin de răni şi cu oasele frânte, scoteam din când în când un scâncet slab. Aveam o dorinţă, o bunăvoinţă ca să ies din prăpastie. Nu eram în stare, din partea mea, decât să ridic degetul cel mic: semn că nu mă împac cu starea în care mă aflu şi că aş fi fericit dacă s-ar găsi cineva să mă scoată din bezna şi din mocirla în care căzusem.

Sus, sus de tot, vedeam un petic mic de cer albastru. Ah, ce dor mi-era de o lume imaculată, pură, cristalină care să nu aibă nimic din murdăria, viermii şi putoarea în care mă bălăceam. Simţeam nevoia să respir aer curat, ozonat; iar în lipsa lui, simţeam că mă înăbuş, mă asfixiez. Citeşte în continuare »

Curățire prin spovedanie

Sâmbătă seara, când a sosit părintele stareţ, toate păcatele mele erau scrise pe hârtie. După ce m-am pre­zentat, exprimându-mi dorinţa de a mă spovedi, am îngenuncheat. Bătrânul Simeon m-a primit cu toată bu­năvoinţa. Şi-a luat veşmintele şi a început să citească rugăciunile cu un glas blând şi domol. Când s-au termi­nat moliftele, l-am prevenit pe părintele stareţ, zicându-i că poate n-a mai auzit asemenea păcate şi, apoi, am început să le spun după listă. O, Doamne, cât curaj îi trebuie unui om ca să-şi dezgolească sufletul în faţa altui om! Curajul moral, curajul de a-ţi recunoaşte toate mârşăviile lăuntrice şi de a le scoate afară, în văzul tuturor, este un adevărat eroism pe care nu-l au nici cei ce se numesc viteji pentru că omoară oameni nevinovaţi pe câmpul de luptă. Mărturisindu-mi păcatele, aveam senzaţia că arunc afară toată otrava, toţi şerpii veninoşi cuibăriţi din co­pilărie în sufletul meu. La urmă l-am scos şi pe balaurul cel mare: aşa numeam eu păcatul meu cel mai greu. (mai mult…)

„Cum să citim Biblia în învăţătura Sfinţilor Părinți”

„Duhul Sfânt este autorul Bibliei, iar cel ce vrea s-o înţeleagă trebuie să dobândească mai întâi roadele Duhului: „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea” .*(Gal. 5, 22-23) Când răsare soarele se aprind de lumină mai întâi piscurile cele înalte ale munţilor; tot astfel, Soarele Dreptăţii, care răsare din cuvintele Bibliei, luminează mai întâi de toate minţile curate ale sfinţilor. „Aceasta ştiind mai dinainte de toate trebuie să ştiţi că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia; pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (II Petru l, 20-21). Etalonul valorilor este aurul; al spaţiului este metrul, şi al greutăţii este kilogramul. Dar etalonul adevărului este Iisus Hristos. „Eu sunt lumina lumii” (In. 8, 12); „Fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15, 5). Fără lumina lui Iisus noi nu putem înţelege nici lumea înconjurătoare, nu ne putem înţelege nici pe noi înşine, precum nu putem înţelege nici Sfânta Scriptură. (mai mult…)

Ce este moartea?

Moartea este consecinţa păcatului, pe­deapsa lui Dumnezeu pentru neascultarea primilor oameni. „În ziua în care veţi mânca din el, cu moarte veţi muri“ (Facerea 2, 17).

Primul om, plănuit de Dumnezeu Cel în Treime, „după chipul şi asemănarea“ Sa, dar creat „după chipul Său“ (Facerea 1, 26-27), a fost perfect ca posibilitate (potenţă), dar perfectibil ca realitate, căci „asemănarea“, care avea să-l facă perfect, trebuia să o realizeze pe parcurs şi prin lucrarea voinţei proprii, stimulată, ajutată şi dusă la desăvârşire prin harul dumnezeiesc. Unica poruncă dată a fost „să nu mănânci din pomul cunoştinţei binelui şi răului…“ (Facerea 2, 17), căci mâncând va muri.
Primul om constituia un tot perfectibil, armonios, o îmbinare desăvârşită între trup şi suflet, ambele nemuritoare; nu exista nici o contradicţie între ele. Prin neascultarea însă a unicei porunci dumnezeieşti, deşi fusese avizat de ceea ce va urma acestei neascul­tări, el a decăzut din nemurire, trupul lui, instrumentul prin care a păcătuit, fiind pedepsit astfel cu moartea. Sufletul însă i-a rămas nemuritor ca şi mai înainte. (mai mult…)
WhatsApp chat