Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Ziarul Lumina

Ziarul Lumina

Nu te descuraja!

În pofida faptului că este o carte alcătuită din fragmente, cu toate acestea, există un fir roșu al apoftegmelor, ca un ecou al Evangheliei trăite în deșert. Una dintre regulile principale, care se regăsește în diferite forme de-a lungul apoftegmelor, este că duritatea, violența chiar, se aplică doar asupra sinelui în lupta ascetică împotrivă răului cuibărit în fiecare.

În ceilalți însă răul poate fi dezarmat doar prin bunătate. Evangheliile sunt limpezi în acest sens: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi” (Lc. 6, 27). Sfântul Apostol Pavel, mai concret și mai direct, le scrie romanilor: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu binele” (Rm. 12, 21).

Patericul vine cu o serie întreagă de apoftegme în care ni se spune sau ni se arată același lucru. Experiențele de acest fel sunt sintetizate de avva Pimen în următorul gând, care se adresează îndrumătorilor duhovnicești, însă nu exclusiv: „Dacă cineva păcă­tuiește și apoi tăgăduiește, spunând: «N-am păcătuit», nu-l condamna, căci îi tai zelul. Dar dacă îi zici: «Nu te descuraja, frate, ci ai grijă pe viitor», îi trezești sufletul la pocăință”. (mai mult…)

Iubirea de vrăjmaşi ne face milostivi ca Dumnezeu*

Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Evanghelia Duminicii a XIX-a după Rusalii (Predica de pe munte – Iubirea vrăjmaşilor). Luca 6, 31-36

Zis-a Domnul: Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; şi, dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru; şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este.

Sfânta Evanghelie din Duminica a XIX-a după Rusalii este plină de învăţături duhovniceşti şi ne arată care este deosebirea între păgâni şi creştini, sau mai bine zis între omul păcătos şi omul sfânt. (mai mult…)

Practicarea iubirii vrăjmaşilor

Pr. prof. univ. Petre Semen
Duminica a 19-a după Rusalii –

Predica de pe munte – Iubirea vrăjmaşilor

(Luca 6, 31-36)

„Zis-a Domnul: Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi, dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; şi, dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru; iar dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri şi faceţi-le bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este.“

Textul evanghelic de astăzi este un fragment din „Predica de pe munte“ (Mt. 5, 21…) pe care am putea-o defini „Evanghelia sfaturilor“ fiindcă Iisus dă celor dispuşi să-L asculte nişte sfaturi nemaiauzite până la El în nici o altă religie a lumii. De aceea zice: Dar, Eu vă spun vouă celor care Mă ascultaţi; iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă. Începând cu „dar“, Iisus îi diferenţiază categoric pe cei care sunt dispuşi să-L asculte împlinindu-I cuvântul de cei care aleargă după altceva şi altcineva decât Dumnezeu şi împotriva cărora a şi pronunţat „vaiurile“ (vers. 24-26). Sentimentul de iubire există în toată lumea şi îmbracă o multitudine de forme, întrucât fără iubire ea n-ar putea supravieţui. Se mai ştie că toate moralele umane şi implicit religiile lumii îndeamnă la iubire, numai că Hristos aduce marea noutate din partea Părintelui ceresc, porunca de a ne iubi chiar şi duşmanii. De altfel iubirea este recomandată oamenilor ca o practică permanentă şi universală. Ceea ce caracterizează iubirea umană este lipsa de constanţă, nu este permanentă, şi mai ales este selectivă şi ţine de interese. Este totuşi dificil în a-i defini pe adevăraţii duşmani pe care ţi se cere să-i iubeşti, întrucât în Biblie termenul de duşman avea o conotaţie mult mai blândă decât credem noi. Întrebarea ar fi, de asemenea, cine este adevăratul duşman şi până unde se poate merge cu iubirea lui? Dacă, spre exemplu, cineva atentează la integritatea teritorială a ţării tale, te invadează şi începe să-ţi ucidă poporul, familia, rudele şi prietenii, în baza iubirii creştine, pe care el nici măcar nu o are, tu îi poţi răspunde mereu cu iubire, lăsându-l să te distrugă pe tine şi pe ai tăi? Se impune deci cu stringenţă să ne identificăm duşmanii la care se referă Hristos. Oricum, din contextul Evangheliei reiese că Iisus n-a spus nicăieri şi niciodată că s-ar impune să-i admiri şi să-i iubeşti pe criminali şi pe cei care îţi doresc şi caută să te suprime fizic pe tine, ori pe ai tăi, dar să faci tot ce îţi stă în putinţă ca să trăieşti în pace cu toată lumea.

Cine sunt duşmanii pe care trebuie să-i iubim

În textul de faţă, Iisus este destul de explicit când sugerează pentru ascultători care ar putea fi duşmanii pe care trebuie să-i iubeşti. În primul rând, duşmanii potenţiali ar fi cei care mă urăsc, chiar dacă nu-i neapărat necesar să-mi poarte o ură de moarte, însă îmi pot deveni duşmani fiindcă nu-mi agreează felul meu de a vorbi, de a lucra etc. Îmi pot fi sau deveni duşmani cei care nu sunt de acord cu mine, cei cu care sunt nevoit să concurez pe linie profesională, cei care nu sunt de acord cum mă îmbrac, ce opţiuni politice am şi cu cine votez ori chiar nu le place cum mă rog. Am avut adeseori ocazia să aud şi să văd tineri nemulţumiţi de faptul că, intrând în biserică, spre exemplu, ca să se roage, au fost pur şi simplu agasaţi de unii creştini mai în vârstă care-i trag de mânecă şi le oferă sfaturi nesolicitate, pe unde anume să treacă, când şi cum să se aşeze în genunchi ori când şi cum să se închine la anumite icoane, iar dacă sunt de genul feminin, de ce nu şi-au pus ceva pe cap etc., încât, adesea, bietul om iese de la rugăciune şi din casa Domnului mai tulburat de cum a intrat şi nu se ştie dacă mai are curajul să intre a doua oară. Din acest exemplu, ca şi din alte cazuri, se poate trage concluzia de netăgăduit că, nu de puţine ori, în viaţă este mai greu a te păzi să nu devii tu duşmanul semenilor tăi. Se ştie că sunt şi oameni paşnici din fire care pot afirma fără tăgadă că nu au nici un fel de duşmani, însă esenţial este nu doar să nu ai tu însuţi duşmani, ci mai ales să te străduieşti să nu devii tu duşmanul altora. Teoretic pare a fi destul de uşor să declari că poţi iubi pe toată lumea, şi mai ales este extrem de simplu să-i iubeşti pe cei de la distanţă şi pe cei ale căror interese nu se intersectează în nici un fel cu ale tale. Să ne gândim doar la cât de sinceră şi cu totul nevinovată este iubirea copiilor, a fraţilor întreolaltă, dar după ce cresc şi intră în competiţie pentru împărţirea averii părinteşti, imediat devin duşmanii cei mai înverşunaţi, pe toată viaţa. Ştia Hristos foarte bine comportamentul uman şi de aceea spune că „omul va avea de vrăjmaşi pe cei din casa lui“ (Mt. 10, 36; Mih. 7, 6).

Ca să înţelegem bine adevărul spus de Iisus se impune a ne transpune în condiţiile sociale ale vremii din Orient, în general. Călătorind în Egipt am văzut la faţa locului cât de simplu trăiesc oamenii de la ţară, exact ca acum trei mii de ani, şi am înţeles câtă dreptate avea Iisus şi de fapt şi profetul Mihea (7, 6) pe care îl citează. Ei bine, casele din zonele rurale sunt construite exclusiv din lut, nevăruite, iar o parte dintre ele nu au nici măcar ferestre cu geamuri, ci doar locaşurile pentru ferestre. Cele mai multe au o singură odaie şi sunt împrejmuite de un zid din lut de circa un metru înălţime în care se ţin animalele. În acea unică odaie pot locui câte 6-8 persoane, ori chiar 10. Peste câţiva ani, un tânăr egiptean care lucra ca ziarist în SUA, pe care l-am avut coleg la Universitatea Ebraică din Ierusalim, mi-a confirmat că, într-adevăr, cei mai mulţi concetăţeni ai săi sunt foarte săraci şi stau câte 8-10 persoane într-o singură cameră. Odată l-am întrebat de ce nu profită de ocazie, că se află aşa de aproape de ţară şi de casă, să meargă să-şi viziteze părinţii şi fraţii, iar el mi-a răspuns că ai lui sunt mult mai bucuroşi când nu se duce la ei, ci îi ajută de la distanţă, întrucât, a adăugat el, noi suntem 8 fraţi şi locuim cu părinţii într-o singură odaie. Ei bine, nici în vremea lui Iisus, în Palestina, nu putea fi altfel. Aşadar, Iisus atenţiona că cei dispuşi să-L urmeze trebuie să-I asculte sfaturile, începând să exerseze iubirea şi răbdarea în primul rând cu cei din propria casă, fiindcă aceştia sunt cei cu care omul petrece cel mai mult timp şi conflictele devin inevitabile. Aici îţi exersezi cel mai bine răbdarea şi iubirea. Prin urmare, El ne zice să punem în practică iubirea chiar în casa noastră, în propria familie, de unde apoi să o extindem la vecini, la colegii de serviciu şi la toţi oamenii cu care venim în contact direct. Cam acelaşi sfat îl dă şi Sfântul Ioan: „Copilaşilor, să nu iubim doar cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul“ (I In. 3, 18). Nu spune oare destul de clar Scriptura: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“? (Lev. 19, 18). Nu zice pe departele tău. Maica Tereza de Calcuta sublinia şi ea că: în ceasul morţii, când ne vom afla faţă în faţă cu Dumnezeu, ca şi criteriu de departajare a celor buni de cei răi şi implicit răsplătirii, va fi doar iubirea pe care am investit-o în aproapele pe tot traseul vieţii de aici. Aşadar, la judecată nu va conta atât de mult cât am făcut, nici câte valori materiale am acumulat, nici cât am călătorit sau cât am citit şi scris, ci mai degrabă câtă iubire faţă de semenii noştri am pus în tot ceea ce am făcut. Doar iubirea faţă de aproapele mă va face să văd iubirea lui Dumnezeu faţă de mine (Madre Tereza di Calcuta, La gioia di darsi agli altri, Edizione Paolina, 1980, p. 179).

Iubirea creştină

La rândul său, Sfântul Pavel spune că iubirea sau dragostea este una din roadele prezenţei Duhului care şi-a găsit sălaşul în inima creştinului (Gal. 5, 22). Considerăm că pentru o mai bună înţelegere a iubirii creştine se impune aici o scurtă analiză filologică a cuvântului „iubire“. Se ştie că în limba română sunt doi termeni: „iubire“ şi „dragoste“, fără însă a se preciza la cine se referă iubirea. Să nu uităm că limba şi cultura greacă a fost vârful de lance al culturii europene şi de aceea termenii greceşti se regăsesc în mai toate domeniile activităţii umane. Ei bine, pentru cuvântul „iubire“, scrierile nou-testamentare, păstrate în limba greacă, în dialectul popular, sunt patru termeni pentru a reda ideea de iubire, cu diferite nuanţe. Aceştia sunt: eros, philia, storge şi agapi. Cuvântul „eros“ exprimă doar iubirea carnală sau senzuală şi de aceea scrierile nou-testamentare nici nu-l folosesc. Mai puţin frecvent apare cuvântul philia, care este mai apropiat de sensul lui eros, dar exprimă ceva în plus. Acesta nu este agreat de scrierile sfinte fiindcă exprimă o iubire trecătoare, legată de un oarecare interes. Aristotel spunea că „plăcerea iubitului este să privească îndelung la iubita sa, iar plăcerea iubitei este să primească atenţiile iubitului ei, dar de îndată ce se ofileşte frumuseţea iubitei, prietenia (philia) se ofileşte şi ea, iar iubita nu se mai bucură de nici o atenţie din partea iubitului“. Aşadar, acest tip de iubire nu-i de durată şi este folosit doar ocazional în Noul Testament.

Un alt termen pentru iubire este storge şi se referă mai ales la iubirea familială, adică a părinţilor pentru copii şi invers, precum şi iubirea dintre fraţi. Ei bine, Noul Testament nu agreează nici acest tip de iubire, întrucât nu este expresia unei iubiri sincere şi nici de durată sau de neclintit. Într-adevăr, oricât de mult şi-ar iubi părintele un copil, iubirea acestuia se poate diminua când copilul nu ajunge la înălţimea aşteptărilor părinteşti. Ca să nu mai vorbim de iubirea copiilor pentru părinţii lor, îndeosebi când aceştia devin prea longevivi şi ajung la neputinţe, boli grave ori senilitate. De aceea nici acest tip de iubire nu are prea mare relevanţă. De ce? Pentru că nici aceasta nu poate fi statornică şi nici lipsită de interes, iar când dispare interesul, dispare şi iubirea. În cărţile biblice, când se vorbeşte de iubire, se foloseşte cuvântul grecesc agapi. Unii afirmă că acest termen s-a născut şi impus în gândirea creştină chiar de la început. Ne întrebăm de ce s-a preferat acest cuvânt şi prin ce diferă iubirea creştină recomandată de Iisus de alte feluri de iubiri? Sensul cuvântului se focusează pe textul din Matei 5, 43-48, care ne arată clar că Dumnezeu nu-i iubeşte pe oameni selectiv, ci la pauşal, trimiţând binecuvântările Lui, ploaia, căldura şi lumina peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Hristos deci ne îndeamnă să-L imităm în iubire pe Părintele Său, adică să-i iubim şi pe cei care nu sunt deloc atrăgători şi poate mai puţin vrednici de a fi iubiţi, mai cu seamă pe duşmani sau pe cei care ni se par a fi duşmani, de la care n-aşteptăm nimic în schimb. Mai presus de toate, iubirea creştină nu trebuie să se limiteze doar la declaraţii sau sentimente. Aşa cum din dragostea platonică nu se nasc copii, nici din iubirea teoretică nu se nasc virtuţi mântuitoare de suflet. Din Biblie rezultă că dragostea divină pentru noi oamenii a fost şi este una jertfelnică.

Se ştie că la noi ortodocşii se foloseşte mereu cuvântul agapă, ce exprimă ideea de iubire dezinteresată sau jertfelnică. Creştinii noştri ştiu că la un hram de biserică se organizează un prânz sau o cină festivă numită agapă. De ce nu s-a numit altfel? Din raţiuni de pedagogie misionară a Bisericii. Se ştie că la o agapă cei care participă mănâncă şi beau pe gratis, iar cheltuielile le suportă gazda care-i ospătează pe invitaţi din dragoste frăţească şi în numele lui Hristos. Scopul principal al organizării de agape este totuşi ca să ne reamintim că Hristos a folosit frecvent în parabole motivul ospăţului sau al cinei cu mulţi invitaţi, iar cheltuielile le suportă gazda. Este evident că gazda cea Mare este Tatăl ceresc care ne cheamă pe toţi să gustăm din cina Sa şi că El a jertfit pentru toţi viţelul cel gras şi mult, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, ca să nu plece nimeni flămând de la ospăţul Domnului, dar condiţia primirii la cină este practicarea iubirii.

Sursa: http://ziarullumina.ro/evanghelia-de-duminica/practicarea-iubirii-vrajmasilor

(mai mult…)

De ce a plecat întristat de la Domnul tânărul bogat care respecta toate poruncile lui Dumnezeu

Duminica a 12-a după Rusalii (Tânărul bogat) Matei 19, 16-26

În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Bunule Învățător, ce bine să fac ca să am viața veșnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile. El I-a zis: Care? Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește? Atunci Iisus i-a spus: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi. Însă, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăția cerurilor. Și iarăși zic vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte mult, zicând: Atunci, cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.

Dacă ar fi să urmăm reflexelor pătimașe și devoratoare ce caracterizează timpurile pe care le trăim, ar trebui să vorbim despre tânărul cel bogat din Evanghelia acestei duminici, a 12-a după Rusalii (Matei 19, 16-26), în termeni ce țin de succes și dezvoltare personală eficace. În fond, avem în fața noastră un tânăr de succes, un tânăr, am putea spune, atipic. Și aceasta nu numai pentru faptul că este bogat la o vârstă fragedă, ceea ce presupune fie o origine nobilă, fie o îndemânare ieșită din comun de a reuși în viață – ca să folosim doar câțiva termeni egoiști ai lumii secularizate – prin intermediul averii. Dar marele merit al acestui tânăr bogat din Evanghelia de astăzi, mai important decât reușitele sale financiare, este faptul că este conștient de lipsurile pe care le are. Avem în fața noastră un tânăr pentru care verbul a avea nu mai este o problemă, dar care simte în propria viață că prin avere și prin bifarea deplin satisfăcătoare a plăcerii de a avea nu poate atinge de fapt întregul, deplinătatea, per­fecțiunea. Să ai atât de mult la o astfel de vârstă și să îți dai seama că încă îți mai lipsește ceva deosebit de important, ceva ce nu ține de averea materială, este, totuși, pentru acest tânăr ce ar fi putut să se mulțumească cu preamultul reușitelor sale, o performanță în sine. Mai mult decât atât, să conștientizezi că îți lipsește dimensiunea spirituală a vieții și să cauți să păzești toate poruncile încă din copilărie, toate conduc spre a face din acest tânăr un veritabil reprezentant al tinerilor „model” din timpurile de ieri și de azi. (mai mult…)

Tânărul bogat, între economie şi iconomie

Duminica a 12-a după Rusalii (Tânărul bogat) Matei 19, 16-26

În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Bunule Învățător, ce bine să fac ca să am viața veșnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus i-a răspuns: Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește? Atunci Iisus i-a spus: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi. Însă, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăția cerurilor. Și iarăși zic vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte mult, zicând: Atunci, cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.

Pericopa evanghelică a Duminicii a 12-a după Rusalii ne vorbește despre întâlnirea Mântuitorului Hristos cu un tânăr căruia i se părea că este aproape desăvârşit, întrucât împlinise din tinereţe poruncile Legii. La poruncile Decalogului (să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu fii martor mincinos; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta), Mântuitorul adaugă şi porunca cea mare: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. (mai mult…)

Darurile se înmulţesc prin binecuvântare

† DANIEL,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sfânta Evanghelie din Duminica a VIII-a după Rusalii, numită şi Evanghelia înmulţirii pâinilor şi peştilor, relatează minunea săvârşită de Mântuitorul Iisus Hristos după ce mai întâi a săturat mulţimile cu hrana cuvântului lui Dumnezeu care ajută pe om să înţeleagă rostul vieţii sale pe pământ şi viitorul său ceresc. Evanghelia ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos oferă celor veniţi la El mai întâi hrană pentru suflet şi apoi hrană pentru trup. Mulţimile de oameni au venit la Iisus pentru a asculta cuvântul Lui şi pentru a primi de la El vindecare de boli. După ce Mântuitorul a binevestit mulţimilor Evanghelia mântuirii şi a vindecat pe cei bolnavi aduşi la El, ucenicii Lui i-au cerut să dea drumul mulţimilor „ca să se ducă în sate să-şi cumpere de mâncare„. El însă le răspunde ucenicilor, zicând: „daţi-le voi să mănânce„. Atunci ucenicii I-au spus că au doar cinci pâini şi doi peşti. Mântuitorul Iisus Hristos, luând cele primite de la ucenicii Săi şi ridicându-şi ochii la cer, le-a binecuvântat, şi apoi le-a dat ucenicilor pentru ca ei să le împartă mulţimilor care aşteptau în cete şezând pe iarbă. Atunci, ca la 5.000 de bărbaţi în afară de femei şi copii s-au săturat din aceste cinci pâini şi doi peşti. În plus, au mai rămas 12 coşuri de firimituri, dovadă a faptului că hrana a fost suficientă şi chiar a prisosit. (mai mult…)

Sinodul al IV-lea Ecumenic, victorie a Bisericii dreptmăritoare

Secolul al IV-lea, denumit pe bună dreptate „veacul de aur al teologiei“, datorită marilor figuri bisericeşti care au trăit în această perioadă, a fost deopotrivă şi începutul marilor erezii. De abia ieşită din catacombe, Biserica se vedea atacată acum nu de păgâni, ci de proprii ei membri, care nu reuşeau să pătrundă adevărul Scripturii. Adunaţi în sinoade ecumenice, Sfinţii Părinţii au reuşit să arate care este adevărata învăţătură a Bisericii. Sinodul al IV-lea Ecumenic a fost cel mai mare dintre acestea, nu numai prin numărul mare de Părinţi participanţi (630), dar mai ales prin importanţa hotărârilor luate aici. Biserica Ortodoxă serbează pe Sfinţii Părinţi de la Sinodul al IV-lea Ecumenic în a VI-a Duminică după Rusalii.

Contextul crizei hristologice (mai mult…)

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica I după Rusalii (a Tuturor Sfinților)

Matei 10, 32-35, 37-38, 19, 27-30

‘Zis-a Domnul către ucenicii Săi: pentru cel care va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Și cine nu își va lua crucea sa și nu va veni după Mine, acela nu este vrednic de Mine. Atunci, răspunzând, Petru a zis către Dânsul: iată noi am lăsat toate și am urmat Ție; oare ce vom avea noi? Iar Iisus a zis către ei: adevărat vă spun vouă că voi, cei care M-ați urmat pe Mine, la nașterea din nou a lumii, când va ședea Fiul Omului pe scaunul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau feciori, sau țarini pentru numele Meu, însutit va lua înapoi și viața veșnică va moșteni. Dar mulți din cei dintâi vor fi pe urmă, și din cei de pe urmă vor fi întâi.’ (mai mult…)

Mărgăritare pentru suflet

„Lasă-te răstignit şi nu răstigni. Lasă-te bârfit şi nu bârfi. Fii blând şi nu fi zelos în rău… Veseleşte-te cu cei ce se veselesc şi plângi cu cei ce plâng, căci acesta este semnul curăţiei. Fii bolnav cu cei bolnavi. Plângi cu cei păcătoşi. Fii prieten cu toţi oamenii, dar fii singur în cugetul tău. Fii părtaş la pătimirea tuturor, dar cu trupul tău să fii departe de toate. (mai mult…)

Europa şi conştiinţa creştină azi

Augustin Păunoiu,
http://ziarullumina.ro
25 Februarie 2015

M-am întrebat adeseori: de ce este atât de urât Hristos în lumea noastră? De unde atâta înverşunare împotriva creştinismului? Răspunsul este simplu: cât timp suntem ignoranţi faţă de Adevăr, nimic nu ni se cere. Dar de îndată ce ştim ceva, suntem răspunzători pentru ceea ce facem cu această cunoaştere. Cunoaşterea lui Dumnezeu aduce cu sine responsabilităţi. Or, omul contemporan nu doreşte să mai fie responsabil. Despre libertate şi responsabilitate, despre educaţia religioasă şi martirajul creştin în societatea contemporană ne vorbeşte PS Ignatie Mureşeanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române din Spania şi Portugalia.

Preasfinţia Voastră, care mai sunt valorile occidentale ce pot fi primite fără teamă de Răsăritul creştin şi care ar constitui astăzi încă re­pe­re fundamentale ale socie­tă­ţii europene?

E o întrebare complexă. Mi-e greu să dau un răspuns concis, având în vedere ambiguita­tea termenului „va­loare“. Con­tea­ză mult perspectiva cultu­ral-geografică a termenului. Da­că am în vedere Occidentul în raport cu Orientul – emisfere lu­ate strict în sens geografic -, va­lorile Occidentului sunt inco­men­surabile, pentru că au drept matrice de formare creş­ti­­nismul. Noica avea să decre­te­ze. „Cultura europeană s-a năs­cut în 325, la Niceea“, când Bi­serica statorniceşte adevărul dog­matic al întrupării Fiului lui Dumnezeu, Care este Dum­nezeu-Om. Deci, o cultură a pe­ri­horezei între dumnezeiesc şi o­menesc, între necreat şi creat. Da­că am în vedere Occidentul în raport cu Estul european – din păcate, şi acesta îşi pierde se­va creştină -, atunci valorile Oc­cidentului de astăzi simt că sub­minează şi boicotează valo­ri­­le Occidentului de ieri. Prin ur­mare, nu mai pot vorbi de va­lori, ci de realităţi care detro­nea­ză valorile. Pentru noi, creş­­tinii, valorile decurg din via­ţa în Dumnezeu, din Dum­nezeu şi implicit din Evan­ghe­lie. Acesta este modul nostru de a cuantifica valorile.

Fizionomia Occidentului vă­zut dinspre Estul Europei pare u­na marcată în mod profund de ră­nile mortale ale secularismului, perceput ca lipsă de apetit fa­ţă de viaţa liturgică a Bi­se­ri­cii, ca separaţie şi instaurare a u­nei dihotomii între necreat şi cre­at. Am în vedere sutele de bi­serici care sunt goale şi a că­ror destinaţie este cu totul alta de­cât spaţiu de trăire a cre­din­ţei. Oricine poate vedea biserici tran­sformate în pub-uri, clu­buri de noapte sau restaurante. Toa­tă această realitate a avut drept premisă separaţia sau di­ho­­tomia dintre necreat şi creat, din­tre lumea credinţei şi lumea ne­gării/refuzului acesteia, care ne plasează într-o altă zonă: mo­­dernitatea, a cărei predică cen­­trală este exilarea lui Dum­nezeu şi instaurarea omului în lo­cul Lui – „Într-adevăr, uma­ni­ta­­tea de astăzi pare a nu mai fi de­cât o enormă gură care pro­nun­ţă, cu emfază şi la nes­fâr­şit, numele omului“ (Piere Ma­n­nent) -, fapt care a dus la e­re­zia antropocentrismului, ca ram­­pă de lansare a „valorilor“ oc­ci­den­ta­le de astăzi: multicul­tu­­ralism, care este preocupat de identita­tea de grup, adică de mi­norităţi (sexuale, etnice, cul­tu­­rale etc.), nu de persoană, de sub­minarea şi anihilarea tra­di­ţiei, a rădă­cinilor („când este ge­­­loasă pe tradiţie, şi îşi pune ge­lozia în aplicare, modernita­tea se transformă repede în coş­mar“ –  H.-R. Patapievici) şi tri­­vializarea, ignorarea preme­di­­tată a structurii creştine a Europei.

Nu aş vrea să par un critic de serviciu al Occidentului şi nici să-l demonizez ex officio, ci doar să surprind aspecte care mi se par total disonante faţă de rădăcinile profund creştine a­le acestuia. Mărturie stau pâ­nă acum miile de biserici impo­zan­te din marile oraşe ale Eu­ro­pei. Toate grăiesc despre faptul că Dumnezeu şi credinţa în El nu erau nişte realităţi peri­fe­­rice ale cetăţii, ci inima aces­te­­ia. De asemenea, Occidentul nu înseamnă doar Iluminismul fran­cez, care a pus în locul lui Dum­nezeu raţiunea, idolatri­zân­d-o. Aş da dovadă de ipo­cri­zie spunând că Occidentul în­seam­nă doar întuneric şi demo­ni­­zare. Nu agreez un asemenea dis­curs. Occidentul poate să în­sem­ne şi spaţiul prin excelenţă de cercetare, bucuria desco­pe­ri­rii unei biblioteci impresionan­te, bucuria unei ediţii exempla­re a scrierilor Sfinţilor Părinţi, bu­curia unui trai mai decent din punct de vedere material, bu­curia întâlnirii unei persoa­ne, care ştie nu doar să bom­bă­ne, ci şi să se mulţumească cu ce­ea ce are, şi nu în ultimul rând bucuria că, în acest deşert spi­ritual, ai şansa să măr­tu­ri­seşti credinţa ortodoxă aido­ma pri­milor creştini, care îşi trăiau cre­dinţa într-un context total de­favorabil. În primele veacuri creş­tine persecuţia era la propriu, astăzi substanţa ei este ide­ologică şi desfigurează con­şti­inţa. Prin urmare, aş vrea ca va­lorile Occidentului de ieri să fie cele care să hrănească valo­ri­le Occidentului de astăzi şi a­co­lo unde se constată că este me­tastază să fie aplicat trata­men­tul chimioterapiei trăirii evan­ghelice, a sfinţeniei.

Neagu Djuvara mărturisea în­tr-un interviu că dacă se va produce islamizarea Ves­tu­lui, Occidentul cu strălucita lui civilizaţie va dispă­rea şi va intra într-un nou Ev Mediu. Putem spune că se va întâmpla aşa?

Nu ştiu. Vedeţi, toţi suntem con­ştienţi de această isla­mi­za­re a Europei, începând cu Fran­ţa. Statisticile spun că în sudul Fran­ţei sunt mai multe mos­chei decât biserici. Într-un articol recent scris despre proble­ma­­tica islamizării Europei am gă­sit un text absolut profetic, ros­tit în 1974 de la tribuna ONU de către Houari Boume­dienne, preşedintele Algeriei: „Nu e departe acea zi, când mi­li­­oane de oameni vor părăsi e­mis­fera de sud şi se vor muta în cea de nord. Ei vor veni la voi nu ca prieteni, ci ca nişte cuce­ri­tori. Arma lor vor fi copiii. U­te­rul femeilor noastre este ar­ma victoriei noastre“. Orice comentariu e de prisos.

Cu toate acestea, eu nu aş fi ex­trem de siderat în faţa isla­mi­zării Europei, cât în faţa lipsei de atitudine evanghelică de ca­re dăm dovadă atunci când creş­tinii sunt persecutaţi. Pen­tru a scoate în evidenţă ceea ce vreau să spun, voi pune în pa­ra­lel două masacre recente, din­tre care unul amplu media­ti­­zat, iar celălalt abia observat. Pri­mul se referă la atitudinea pe care au avut-o mulţi euro­peni, şi nu numai, dintre care şi mulţi creştini, faţă de abomina­bi­lul masacru din 7 ianuarie a.c. asupra redacţiei revistei sa­ti­rice Charlie Hebdo din Paris. În semn de solidaritate umană, dar şi de afirmare a libertăţii de exprimare (care nu poate fi ab­solută, mai ales când e vorba de blasfemie), aproape tot ma­pa­­mondul, printre care chiar şi mu­sulmani, a adoptat hashta­gul „je suis Charlie“ pe toate re­ţe­­lele de socializare, devenind un adevărat viral în mediul online. Fără a intra în interpre­tă­ri­le care se impun asupra acestui slogan, aş aminti doar faptul că tragedia de la Paris de­vo­a­­lează inconsistenţa şi ipocrizia i­dolului ideologic al vremurilor noas­tre, care poartă numele de mul­ticulturalism şi al cărui ADN este „corectitudinea poli­ti­­că“, înţeleasă ca dictatură a mi­norităţii faţă de majoritate. La antipodul atitudinii „je suis Char­lie“, aş aduce în atenţie ma­­sacrul celor 21 de creştini copţi de către mişcarea teroris­tă „Statul Islamic“, din 14 fe­bru­­arie 2014. Oare de ce nu a e­xis­tat acelaşi val de solidaritate mon­dială similar cu atentatul de la Paris? Pentru că a slăbit con­ştiinţa creştină a creştinilor. Ar fi un răspuns prea simplu. Cheia este în altă parte: cei de la Charlie Hebdo au murit în nu­mele libertăţii de exprimare, pe când cei din Libia în numele fap­tului că erau creştini. Între o valoare a modernităţii şi va­loa­­rea martirajului creştin, eu­ro­­peanul va alege, cu ochii în­chişi, să fie solidar cu prima. Mar­tirajul lor nu a a fost în sta­re să declanşeze printre cei ca­re împărtăşesc aceeaşi credinţă creş­tină nici un viral mediatic de felul „je suis…“, care să fie ex­presia solidarităţii şi a comuniunii cu cei masacraţi doar/şi pentru că sunt creştini. Trist şi nedemn.

Cum se manifestă conştiinţa creş­tină, câtă a mai ră­mas ea în Europa? Am văzut des­făşurându-se marşuri pen­­tru viaţă, împotriva a­vor­­tului şi eutanasiei, la Pa­ris, precum şi conferinţe pe teme creştine.

În lumina celor spuse mai sus, cred că asistăm la o formă a­­nemică de conştiinţă creştină. Nu aş vrea să generalizez, atâ­ta vreme cât nu am perspectiva în­tregului dispozitiv a ceea ce în­seamnă conştiinţa creştină a Eu­ropei. Cert este că direcţia în care mergem nu este bună. Să ne gândim la problema fa­mi­­liei, aşa cum este ea perce­pu­tă în ţesătură ideatică a uma­nis­­mului european secular con­tem­­poran. Familia nu mai este fa­milie. Nu mai există un mod de raportare, de înţelegere a fa­mi­liei aşa cum o înţelegem noi, creş­tinii. În orice discurs e ne­voie să adjectivăm că noi ne re­fe­rim la familia tradiţională, băr­bat şi femeie, pentru a se şti e­xact de care parte a baricadei sun­tem. Pentru că se poate vor­bi şi de un alt fel de „familie“, pe care nu o putem numi familie, nici măcar un substitut, ci un atentat la aceasta. Ştiu că e grav ceea ce spun, însă aceste ten­dinţe îşi propun, cu obsti­na­ţie, destructurarea conceptului de familie creştină. Targetul es­te foarte clar: vrei să distrugi cre­dinţa unui neam, a unui po­por, e nevoie doar să destabili­zezi, să desfigurezi conceptul de fa­milie. Dez­goleşte-o de ori­ce sem­nificaţie creştină, evan­ghe­li­că, şi ai reuşit absolut totul. De ce totul pare aşa de ca­tas­­trofal? Pen­tru că prin familie se transmite totul: valorile e­­ducaţiei, va­lo­rile creştine, cre­din­ţa şi dra­gos­tea de neam. Ea es­te matca un­de se plămădeşte fer­mentul a­sumării acestor va­lori.

Părintele Serafim Rose vorbea despre patru faze ale ni­hi­­lismului, şi anume libera­lism, realism, naturalism şi vi­talism. Unde credeţi că ne a­flăm? Sau trăim un melanj, un amalgam al lor?

Cred că toate sunt prinse u­na de cealaltă. Din punctul meu de vedere, poate că mult mai pronunţat ar fi liberalismul, înţeles nu ca doctrină po­li­ti­că, ci ca atitudine etică, pe ca­re aş numi-o libertinaj, adică o pse­udolibertate total desprinsă de responsabilitate. De fapt, as­ta şi înseamnă libertinaj. Nu mai este responsabilitate pentru absolut nimic. Nici viaţa in­ti­­mă, nici viaţa privată sau pu­bli­că a persoanei nu mai este do­minată de responsabilitate ci­­vică, morală sau du­hov­ni­ceas­că. În momentul în care es­te detronată libertatea, aşa cum o înţelegem noi din punct de vedere teologic, duhovnicesc, şi anume ca aceea care afirmă cu adevărat omul, valorile şi chi­pul lui Dumnezeu din noi, în mo­mentul în care nu reuşeşte a­ceastă libertate să afirme ce­ea ce este mai bun în noi fără să-i lezeze pe cei din jur, atunci nu se mai poate vorbi de liber­ta­­te, ci de sclavie. Părintele Stă­niloae spunea aşa de frumos că sora cea mai mare a li­ber­tăţii este responsabilitatea. A­cesta este marele cancer al so­cie­­tăţii în care trăim. Cuvintele Sfân­tului Apostol Petru au o ac­tualitate teribilă: Nu folosiţi „li­bertatea drept acoperământ al răutăţii“ (I Petru 2, 16). Ori­un­de ai încerca să aplici aceste ver­set, puterea lui du­hov­ni­ceas­că o vei regăsi în orice strat al vieţii noastre, privată sau publică: ce apărăm noi în nu­mele libertăţii? Nişte păcate, ni­ş­te ideologii care vor să desfi­in­­ţeze Evanghelia. Nişte drepturi care ne desfigurează pe noi ca oameni. Ne schimonosesc. Acestea se săvârşesc în nu­mele „libertăţii de conşti­in­ţă“.

Poate că e deranjant să tot fa­cem recurs la următoarea lo­gi­că duhovnicească: dacă Îl e­va­cuezi pe Dumnezeu din uni­ver­­sul tău, în mod automat te tre­zeşti că omul este nimic, nu are nici o valoare. De ce? Pen­tru că singurul care îl poate pu­ne în valoare pe om este Hris­tos. Dacă vreau să văd chipul a­devărat al omului, nu trebuie să mă uit în altă parte decât nu­mai la Hristos. El mi-a des­co­perit cu adevărat cum este, ce este omul. Or, în Hristos, aşa ni s-a descoperit, omul nu poate să fie om decât dacă trăieşte a­ceas­tă sinergie, această periho­re­ză cu dumnezeirea. Altfel, noi nu suntem oameni. Putem fi orice altceva. Şi dacă ne con­vi­­ne, şi dacă nu ne convine. Nu­mai în modul acesta, cum a tră­it Hristos, ca Dumnezeu şi Om, şi noi la rându-ne să trăim o via­ţă omenească racordată, pe­ne­trată, armonizată, transfigu­ra­­tă de cea dumnezeiască, pu­tem spune că suntem oameni, că suntem făpturi create după chi­pul lui Dumnezeu.

Este o realitate că tot mai mult şcolilor creştine şi iuda­i­ce din Occident li se pune e­ti­cheta „homofobă“, iar copiii sunt chestionaţi asupra me­sa­jului pe care ei îl primesc în şcoală vizavi de morala creş­tină sau de o morală per­misivă homosexualităţii?

Da. Peste tot întâlnim aşa ce­va. Asta este lumea în care tră­im. Îmi povestea un profesor de religie român din Scoţia faptul că în şcolile unde predă, tre­bu­ie să fii foarte delicat în a-ţi ex­prima un punct de vedere vi­za­vi de conceptul de familie, pen­tru a nu-i leza pe cei care sunt de o altă orientare. De mici li se inoculează copiilor te­o­ria genului. Calapodul lor ide­o­­logic, perimetrul unde ar trebui ei să gândească nediscrimi­na­­toriu, le este formatat cu mul­tă atenţie. E un amalgam ciu­dat. Conform gândirii secu­la­­re, atunci când se pune pro­ble­­ma să afirmi valoarea creş­ti­nă a familiei, eşti acuzat de gân­­dire retrogradă şi, desigur, non­­progresistă. Când minori­ta­­rii îşi susţin drepturile, inclusiv şi mai ales în spaţiul public, nu mai constituie nici un fel de pro­­blemă că modul lor de a trăi, de a concepe sexualitatea, s-ar pu­tea să-i lezeze pe majo­ri­­tari.

Este un trend postmodern fap­tul de „a îndumnezei“ tot ce­ea ce ţine de grupul minoritari­lor. Observaţi că majoritatea es­te cea care trebuie să se su­pu­nă unei terori psihologice, ide­­ologice, sau de orice natură vreţi, din partea minoritarului. Să ne gândim la cazul profeso­ru­lui de filosofie Emil Moise. El, suporterul minoritarilor, a re­uşit, prin decizia excepţiei de ne­constituţionalitate a Curţii Con­stituţionale, să impună ma­joritarilor obligaţia de a-şi ce­re voie dacă vor să facă reli­gie. Este ca şi cum ar trebui să îmi cer voie ca să respir oxigen, de­şi ştiu că fără acesta voi muri. Nimeni nu îşi pune pro­ble­­ma că prin redactarea ce­re­rii de a participa la ora de reli­gie, în cazul tinerilor credincioşi, le este încălcată „liberta­tea de conştiinţă“, amuleta u­ma­niştilor seculari din Ro­mâ­nia. Sau că sunt discri­minaţi în fa­ţa celor care nu vor să facă ore de religie. Se pare că discri­mi­narea a fost îm­părţită şi este va­labilă doar pentru minoritari. Majoritarii să se retragă în catacombe, iar minoritarii să de­fileze în cetate, realitate sur­prin­­să de Moses Mendelssohm: „Să fii evreu acasă, să fii om (la fel ca toţi ceilalţi) în afara l­o­cu­in­ţ­ei tale“. Cam ăsta e traiectul la care suntem invitaţi: instau­ra­­rea unei dictaturi ideologice fă­ră limite a minoritarilor asu­pra majoritarilor, indife­rent de spec­tru (politic, etnic, cultural, re­ligios, etic sau se­xual). Exis­tă o agresivitate vădită în a sus­ţi­n­e drepturile minorităţii cu ten­din­ţa clară de a anihila re­­fe­rin­ţe­le şi valorile majori­tă­ţii.

WhatsApp chat