Păstorul şi oaia cea neascultătoare
– Îmi tot vorbeşti despre un Dumnezeu bun şi iertător, zicea un om către un cineva din Oastea Domnului dar uită-te în lume, că nu ne mai slăbesc loviturile şi bătăile Lui.
Ostaşul a răspuns foarte cuminte, astfel:
– Când o oaie iese din turmă şi îşi face de cap, ce face păstorul? Fluieră după ea şi o strigă pe nume, dar oaia n-ascultă. O ameninţă cu băţul, dar n-are grijă. Zvârle cu ceva după ea, dar oaia şi mai mult se depărtează. Pe urmă trimite câinele după ea, care o înhaţă, o supără şi o muşcă. Abia după această supărare, oaia se întoarce înapoi.
Aşa e, frate dragă, şi cu noi. Domnul, Păstorul cel Mare şi Bun, a încercat prin multe şi felurite chemări dulci să ne întoarcem înapoi din răutăţi, în turma Lui cea binecuvântată. Dar noi n‑am vrut să ne întoarcem. De aceea a trimis asupra noastră necazuri şi urgii care ne împresoară şi ne muşcă din greu, încercând să ne întoarcă în turma Lui cea sfântă. Vai de cei care nici acum nu înţeleg şi nu ascultă glasul şi chemările Scumpului nostru Păstor!
Două grăunţe
Pe urma unui semănător, două grăunţe se înţelegeau astfel: „Vezi tu, surato, grăi un grăunte rămas neacoperit de pământ, pe tine te-a îngropat grapa semănătorului. Eu însă mă desfătez acum în lumina soarelui, iar tu zaci îngropată în întuneric“.
Dar în clipele când astfel cuvânta, sosi o cioară şi îl înghiţi. Grăuntele cel îngropat, în schimb, nu peste mult ieşi afară şi rodi un spic frumos de grâu.
Doamne, mai bine ne ţine îngropaţi în încercări, decât să ne fure „păsările cerului“ (Luca 8, 5).
Toate uneltele ies din lovituri
Aţi observat, desigur, că orice obiect, orice unealtă iese din lovituri, iese dintr-un fel de „suferinţă“.
Spre pildă, câte lovituri nu primeşte fierul până ce iese din el o sapă, un fier de plug, un lanţ sau altă unealtă folositoare! Câte lovituri de ciocan nu primeşte până şi cuiul cel mic până ce iese din el un lucru de folos!
Câte lovituri nu primeşte şi lemnul până se face din el o uşă, un scaun etc!
Cu cât un obiect e mai preţios, cu atât au fost mai multe „loviturile“ din care a ieşit. Pe calea aceasta sunt şi creştinii cei adevăraţi. Creştinii cei vii şi adevăraţi ies şi ei din „lovituri“; ies din focul şi cuptorul suferinţelor.
Toţi creştinii cei adevăraţi trec prin „lovituri şi suferinţă“, ca să devină uneltele Domnului. Vasele cele alese ale Domnului, de regulă, ies din focul suferinţelor.
„Staţi liniştiţi“!
Când Domnul i-a scos pe israeliteni din Egipt şi i-a pornit spre Canaan, ajunseră israelitenii în faţa Mării Roşii. Grea încercare!
În faţa lor erau valurile mării, iar îndărătul lor sosea Faraon cu oastea. Atunci Domnul a zis: „Staţi liniştiţi!“ (Ieşire 14, 20). În faţa lor stătea moartea, dindărătul lor sosea moartea şi totuşi, în aceste clipe grele, Domnul le-a zis: „Staţi liniştiţi!“. Aceasta este credinţa cea tare şi vie, când stăm liniştiţi în faţa oricărei încercări. O dată cu încercarea vine şi binecuvântarea. Deci nu vă temeţi, fiţi liniştiţi!
Am închis calea cu spini
De când eram un gospodar la ţară, îmi aduc aminte că aveam un loc peste care oamenii făceau o cale scurtată (cale fără de lege). Am încercat în multe feluri să opresc această cale. Am scris pe o tăbliţă: „Trecerea oprită“, dar oamenii au aruncat tabla cât colo. Am săpat un şanţ, dar oamenii trecură şi peste el. Pe urmă, am plantat în calea oamenilor spini şi umblarea a încetat.
Eu văd azi un adânc înţeles în această cale oprită cu spini. Când omul apucă pe calea cea fără de lege, pe calea fărădelegilor, Domnul încearcă în multe feluri să-l oprească din acest drum al pierzării. Cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul Evangheliei, îi strigă omului: „Opreşte-te din calea asta, opreşte-te din calea fărădelegilor!“, dar omul nici habar n-are de această oprire.
Domnul S-apucă atunci şi sapă în calea omului o groapă, un necaz, dar omul sare peste groapa asta; scapă de necaz şi îşi vede de calea cea rea. Domnul sapă un şanţ mai adânc, adânceşte necazul şi încercarea, dar omul sare şi peste acest şanţ.
Pe urmă, Domnul sădeşte în calea vieţii omului spinii cei ascuţiţi şi statornici ai suferinţelor şi durerilor. Cu asta îl opreşte pe om din calea pierzării.
Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că ai umplut şi calea mea cea rea cu spinii suferinţelor. Lasă-i să crească şi să sporească, să nu mai apuc pe calea cea rea a pierzării.
Acul doctorului
Când doctorul află pe cineva greu bolnav şi ameţit de boală, ia un ac şi cu el împunge pe cel bolnav. De simte bolnavul împunsătura şi se mişcă, atunci mai este nădejde de scăpare şi tămăduire, dar de nu simte bolnavul nimic, atunci e pierdută orice nădejde.
Aşa sunt, dragă cititorule, şi suferinţele şi necazurile ce ni le trimite Doctorul nostru cel sufletesc, Tatăl Ceresc. De simţi acul mustrărilor şi al suferinţelor, atunci tu poţi fi tămăduit şi mântuit. Dar, dacă nu le mai simţi, eşti pierdut.
Clopotele din Alpi
Pe vârfurile cele înalte ale Alpilor sunt aşezate clopote care, pe vreme de furtună, încep ele singure a răsuna, mişcate în-coace şi încolo de puterea furtunii. Aceste clopote sunt aşezate pentru turişti. Prin dangătul lor, ele dau de ştire turiştilor rătăcitori că acolo se află o casă de adăpost şi scăpare. În puterea nopţii şi a furtunii, ele parcă strigă: „Veniţi aici! Scăpaţi aici?“.
Ce minunată icoană pentru viaţa noastră cea sufletească! Pe timp de furtună, pe timp de încercări şi necazuri, se poate auzi şi în viaţa noastră glasul unui clopot mântuitor; glasul Scumpului nostru Mântuitor. Omul cel credincios – tocmai în timpul când furtuna încercărilor e mai mare şi întunericul mai grozav – aude glasul Lui cel dulce: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi“…
Dacă n-ar fi noaptea
Dacă n-ar fi noaptea, lumea şi oamenii n-ar cunoaşte cea mai măreaţă oglindă văzută a dumnezeirii: cerul înstelat. Dacă n-ar fi noaptea, nu s‑ar vedea lumea cea fermecată a cerului înstelat.
Dacă n-ar fi noaptea suferinţelor şi a încercărilor, poate cele mai multe suflete n-ar cunoaşte pe Dumnezeu, puterea Lui, dragostea Lui şi bunătatea Lui. În noaptea suferinţelor vedem strălucind dragostea şi bunătatea Bunului Dumnezeu.
O Doamne, mulţumescu-Ţi că m-ai trimis şi pe mine în noaptea aceasta ca să văd strălucind în toată măreţia ei dragostea Ta şi bunătatea Ta. O Doamne, mai bine ţine-mă până la sfârşitul vieţii mele în noaptea aceasta, ca să Te văd pe Tine, decât să scap de ea şi să văd iar lumea şi deşertăciunile ei.
„Fie voia mea“
Un om, dând odată peste nişte încercări, se plângea pe toate drumurile că el e prea „bătut de soartă“. Şi murmura împotriva lui Dumnezeu.
– Tu eşti de vină! îi zise un prieten credincios.
– Cum aşa? De ce?
– Pentru că în rugăciunea «Tatăl nostru» tu zici mereu „Fie voia Ta“, Doamne. Iar prin asta Îl inviţi pe Dumnezeu să facă ce va voi El cu tine. În loc de „Fie voia Ta“, zi de acum înainte: „Fie voia mea“ – şi atunci poate îţi va merge mai bine.
Necredinciosul înţelese lecţia şi cu ochii plini de lacrimi strigă: „Iartă-mă, Doamne!“ – şi, din acel ceas, n-a mai cârtit împotriva lui Dumnezeu.
Câinele Domnului
Necazul – întristarea, suferinţa – este câinele cel negru al lui Dumnezeu, care stă de pază lângă turma oilor Sale. Când atare oaie iese din turmă, Dumnezeu trimite câinele s-o întoarcă înapoi. Cu cât oaia este mai îndărătnică şi neascultătoare, cu atât este şi câinele mai rău şi supărător.
De cumva acest câine este lângă cineva dintre noi, o, nu vă luaţi la harţă cu el, ci alergaţi înapoi la turmă. Orice împotrivire contra lui e zadarnică şi nu foloseşte la nimic. În zadar umblaţi să-l loviţi şi să scăpaţi de el. Veţi putea scăpa de el numai întorcându-vă înapoi la turmă.
Va veni o vreme când veţi mulţumi lui Dumnezeu că v-a supărat acest câine rău.
(Luate din cartea «600 istorioare religioase»)
Preot Iosif Trifa / CA O OAIE FĂRĂ DE GLAS (Isaia 53, 7) – Câteva învăţături luate din asemănarea cu oile –
Editura «Oastea Domnului», Sibiu – 2001
