Iubirea lui Dumnezeu ne trimite apoi la iubirea semenilor în scopul de a ne sfinţi fiecare şi împreună să ne împărtăşim cu Domnul Iisus Hristos.
Fiecare mădular al Bisericii lui Hristos (cf. I Cor 12, 27) este templu pentru Duhul Sfânt. Avându-L şi păstrtându-L pretutindeni pe Hristos-Domnul prin Duhul Sfânt, devenim fiecare un mc cer, un colţişor de rai. Aceste temple mici, aparţinătoare lui Hristos, formează împreună o mică locuinţă pentru Divinitate; alcătuiesc împreună Biserica cea vie a lui Dumnezeu. În această Biserică vie, lucrătorul văzut trebuie să se înfăţişeze ca un om încercat, destoinic, plin de Duhul Sfânt (cf. II Tim 2, 15), cunoscător şi conştient de felul cum trebuie să se poarte în Casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului Celui Viu, stâlpul şi temelia Adevărului (cf. I Tim 3, 15).
O dată cu păcatul a intrat în lume suferinţa. Până şi natura suspină fără încetare, aşteptând descoperirea fiilor lui Dum-nezeu (cf. Rom 8, 19) şi împreună cu firea înconjurătoare Biserica vie a lui Hristos-Domnul aşteaptă arătarea Restau-ratorului de lucruri noi (cf. Apoc 21, 5). Nu un oarecare incident, ci arătarea lucrurilor noi.
Domnul Iisus Hristos este Cale, Adevăr şi Viaţă. Suferind, murind şi înviind, face să renască viaţa. „Nimeni nu este sfânt de la natură, dar putem fi socotiţi sfinţi prin participare la sfinţenia lui Hristos, Domnul nostru, prin exerciţiu şi prin rugăciune”, zice Sf. Chiril al Ierusalimului.
Sfinţenia este dar de la Dumnezeu şi se dă aceluia ce se nevoieşte. Viaţa creşte şi se nevoieşte sub grija ocrotitoare a Sfintei Treimi, prin Care şi din Care sunt toate. Când ne rugăm, Hristos Mijlocitorul, îngerii buni şi chiar Duhul, cu suspine negrăite se roagă împreună cu noi pentru nevoile noastre, ne îndreaptă privirile şi gândurile spre eternitate, ne face să gustăm de pe acum din Raiul fericirilor, făcându-ni-l mereu prezent. El este mai presus de cerurile cerurilor şi mai înălţat (cf. Evr 7, 25-27); dar este Mare Preot, Sfânt şi Nevinovat. Zice Sf. Simeon, Arhiepiscop al Tesalonicului: „Nu este ceva mai de folos nouă şi mai iubit de Dumnezeu ca Jertfa aceasta, pentru că este lucrarea Lui şi înnoirea oame-nilor şi părtăşie a Lui cu noi”.
Domnul Iisus Hristos stă de-a dreapta Tatălui înconjurat cu strălucire mare, sus, în ceruri. Aşa L-a văzut martirul Ştefan, când pietrele nemiloase zdrobeau trupul său (cf. Fapte 7). Dar El se află şi în lume prin Cuvântul Evangheliilor Sale, prin puterea Sa Dumnezeiască, prin Sfânta Euharistie, prin Biserică, prin Sfântul Duh (cf. Mt 28, 19-20; Lc 22, 10-20). Înălţimile şi imensitatea cerurilor nu limitează prezenţa Sa şi nici comunicarea Sa cu credincioşii Lui din lumea noastră, nici Înălţarea Sa la Cer nu Îl depărtează de lumea noastră, de credincioşi, precum revenirea Sa (cf. Mt 24, 30) nu înseamnă o revenire dintr-un ascuns. Pentru limbajul nostru limitat nu se găsesc cuvinte de exprimare cu adevărata valoare a lucrurilor şi stărilor cereşti.
Nu vom muri (cf. I Cor 15, 50.52), căci s-a arătat nouă o neprihănire în Hristos-Domnul nostru. Focul viu dă vieţii continuitate eternă, o ardere deplină.
Prin albia izvorului curat pornesc alte râuleţe cu aceeaşi apă cristalină şi binefăcătoare. Astfel, din Jertfa Golgotei nesecat curg râuri de apă vie, mântuitoare de suflete, din care ne împărtăşim cu Domnul Iisus Hristos (cf. I Cor 2, 2).
În chip văzut, la Cincizecime, prin Pogorârea Duhului Sfânt, a luat naştere Biserica lui Hristos, care este torţa purtătoare a Duhului Sfânt prin lume. Iar Apostolii şi urmaşi lor sunt împreună-lucrători cu Dumnezeu în ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu (cf. I Cor 2, 9-10; 3, 9).
Cunoscuta întâmplare din drumul spre Emaus (cf. Lc 24, 13-33) ne oferă prilejul să cunoaştem etapele sufleteşti şi treptele cunoaşterii. La început, când Domnul li Se alătură, cei doi ucenici erau trişti, uimiţi, cu inima arzând, apoi ochii li s-au deschis, L-au cunoscut pe Domnul, au primit încre-dinţarea, au mers în grabă, au devenit vestitori şi mărturisitori ai Învierii Domnului Iisus.
Viaţa comunică cu Hristos Izvorul Vieţii Veşnice prin unire tainică cu Dumnezeu, sfinţirea vieţii care începe aici, înnoirea sufletului, a trupului, a întregii creaţii, prin întâlnirea celor cereşti cu cele pământeşti, a lui Dumnezeu cu fiii Săi, asemeni Patriarhului Iacov cu scara din visul său (cf. Fac 28, 10-22) şi a femeii din Samaria la fântâna lui Iacov (cf. In 4, 24).
După tristeţe şi fior şi inima arzând, se ajunge, prin Harul Divin, la primirea, la purtarea lui Hristos, la mărturisirea lui prin lume, la Jertfă şi Înviere.
Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, paşte-i pe ei şi-i ridică până în veac! (Ps 27, 12 / 28, 9).
Cel ce L-a primit pe Hristos ca Domn şi viaţa i se odihneşte în El, acela poate să cânte bucuros: Văzut-am lumina cea adevărată, luat-am Duhul cel Ceresc. Şi viaţa îi va fi slujba de preamărire a lui Dumnezeu (cf. Rom 12, 1-2). A-L vedea pe Hristos Lumina Lumii, a-L avea şi a-L purta prin lume (cf. In 8, 12) înseamnă viaţă luminată, fără nici o umbră de întuneric. O, ce laborator duhovnicesc, în care sufletele, intrate, se ridică tot mai sus spre culmile desă-vârşirii morale şi în chip miraculos se schimbă de la starea de chip, la asemănarea cu Dumnezeu! În acest minunat şi tainic laborator duhovnicesc, se lucrează statornicia în credinţă, se fac chemări, treziri, vestiri, înnoiri. În vederea acestor înnoiri duhovniceşti şi urcarea credincioşilor spre înălţimea culmilor desăvârşirii, Sf. Ap. Pavel scrie fraţilor urări ca acestea: „Dragostea Domnului nostru Iisus Hristos şi părtăşia Sfân-tului Duh să fie cu voi, cu toţi…”.
În această mare de dragoste scufundaţi, înnoindu-ne viaţa, Duhul Sfânt Sfinţitorul face ca cerurile să se deschidă şi să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu, unde Dumnezeu Tatăl este Începutul şi Stăpânul a toate. El, Alfa şi Omega; iar Fiul, numit Tare Braţ al Tatălui şi Biruitor al morţii; şi Duhul Sfânt fără de moarte, El fiind pururea viu şi făcător de viaţă. Căci unul este Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
va urma
Grăiţi cuvântul Domnului / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011