Când apele potopului au început a creşte şi corabia a început a pluti, mulţi dintre oameni se vor fi căţărat pe corabie, în nădejdea că vor scăpa cu viaţă. La început ei vor fi stat liniştiţi. Corabia plutea lin peste întinsul apelor. Ei se credeau mântuiţi. Însă pe urmă a venit urgia valurilor. Apele şi valurile s-au înfuriat şi pe toţi i-au măturat în adâncul pierzării.
Cei care s-au căţărat pe corabia lui Noe sunt icoana celor mulţi-mulţi, care cred că se pot mântui ţinându-se şi de cele sufleteşti şi de cele lumeşti… încercând să slugărească şi Domnului şi diavolului. Ah! Lumea e plină de oameni care se ţin de corabie, sunt aproape de corabia mântuirii, dar nu intră în ea. Sunt atâţia creştini, evlavioşi la vedere, cucernici la înfăţişare; ei fac regulat anumite rugăciuni, ţin anumite posturi şi datini, dar de răutăţi nu se lasă şi în corabie nu intră. Viaţa lor se scurge în pizme, în duşmănii, în clevetiri, în minciuni, înşelăciuni şi alte răutăţi mai mari sau mai mărunte. Ei sunt aproape de corabie, se ţin de corabie, dar nu sunt înăuntru.
Sunt atâţia şi atâţia oameni care se roagă dimineaţa lui Dumnezeu, dar mai târziu Îl suduie pe Dumnezeu… se duc duminica dimineaţa la biserică, iar după-amiază se îmbată la cârciumă. Ei vor să fie cu Domnul, dar nici cu diavolul nu vor să se strice. Toţi aceştia sunt între cei care se agaţă de corabie, dar nu intră în ea.
Aici este locul să apăs iarăşi pe cuvintele Mântuitorului: „Nu puteţi sluji la doi stăpâni: şi lui Dumnezeu şi Mamonei”. Mântuirea sufletului nu cunoaşte o împăcare, nu cunoaşte o cale de mijloc între Domnul şi diavolul, între cele sufleteşti şi cele lumeşti, între lumină şi întuneric. Ce legătură poate avea lumina cu întunericul, Hristos cu Veliar? (II Cor. 6, 14-15). Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului cer o rupere totală între cele lumeşti şi cele duhovniceşti, cer o rupere, pe de-a-ntregul, cu duhul acestei lumi. Mântuirea sufletului cere să intrăm în corabie. În corabie, ori afară din corabie… cu Domnul ori cu lumea – acesta este hotarul dintre moarte şi viaţă. O altă cale, de mijloc, nu este.
Însă diavolul, mişelul cel mare, lucră cu zi, cu noapte, ca omul să aleagă tocmai calea aceasta de mijloc, nici înăuntru în corabie, nici afară de tot, nici cald, nici rece (Apoc. 3, 15), nici luminat, nici întunecat de tot.
Diavolul face totul ca omul să nu intre în corabia mântuirii. Îl lasă pe om să se apropie de corabie, îl lasă să stea lângă ea, îl lasă să se caţere pe ea, îl lasă să se uite la ea, dar face totul ca omul să nu intre în ea. Sunt atâţia şi atâţia creştini care înţeleg viaţa lor de creştin ca pe o datorie, ca pe o poruncă de împlinit. Trebuie să facă şi pentru sufletul lor anumite datorii. Pentru cei mai mulţi oameni, creştinismul este un fel de dare urgisită [impozit] şi poruncită pe care trebuie să o plătească zilnic sau măcar în rate mai mari.
De când eram preot la ţară îmi tot aduc aminte de un om care, într-un post al Paştilor, plecase cu carul după lemne la pădure. Pe când a ajuns în dreptul casei mele, s-a oprit cu carul şi l-am auzit zicându-şi: „Hai să mă bag şi pe la popa să mă spovedesc… să mă scap şi de datoria asta”…
În loc de pregătire sufletească şi lacrimi de căinţă, acest om venea la spovedanie aşa cum ai merge la perceptorat să plăteşti o dare urgisită.
Prin atâtea şi atâtea apucături viclene umblă diavolul a-i opri pe oameni să intre în corabia mântuirii. Odinioară, papa de la Roma a umplut lumea cu aşa-numitele „indulgenţe”, nişte ţidule pe care era scris că cine le cumpără – de la sine înţeles, cu bani grei – i se vor ierta toate păcatele. S-au grăbit oamenii din acele vremuri să-şi cumpere „iertarea păcatelor”. Oare nu era şi aceasta o înşelăciune ce-i făcea pe oameni să nu intre în corabia mântuirii?
Tot din vremea preoţiei mele la ţară îmi aduc aminte de un om care mă chema stăruitor la o petrecere cu joc în crâşmă, zicându-mi că după ce am gătat slujba şi m-am dezbrăcat de hainele bisericeşti, sunt şi eu un om ca ei… pot să-mi petrec şi să joc, căci doar aşa făcea şi „popa bătrân”. Straşnică judecată: omul mă împărţea în două, în unul ce juca la birt şi în altul care slujea la altar. Oare nu era de la diavolul şi această judecată?
Ah, ce mişel mare e diavolul! El a umplut lumea cu fel de fel de mode cu care împiedică pe oameni să intre în corabia mântuirii. E la modă să înjuri, să fumezi, să bei, să batjocoreşti, să minţi, să spui vorbe murdare, altcum nu eşti în rând cu lumea… te judecă lumea şi zice că eşti un… prost şi un slăbănog.
Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului cer o rupere, pe de-a-ntregul, cu duhul acestei lumi şi cu „modele” acestei lumi. Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului cer o sufletească operaţie care să-l schimbe cu totul pe om şi gusturile lui. Această operaţie o face Iisus Mântuitorul. Când L-ai aflat cu adevărat pe Iisus Mântuitorul, atunci, dintr-odată ţi se vede lumea şi viaţa în altă lumină, în lumina cea adevărată… dintr-odată părăseşti răutăţile şi patimile, nu pentru că ţi-ar porunci cineva, ci pentru că nu-ţi mai place de ele; ai alte gânduri, alţi ochi, alte plăceri. „Voi din lume sunteţi – zice Iisus – dar nu mai sunteţi în lume” (Ioan 15, 19).
Când trăieşti o viaţă cu Domnul, eşti încă din lume şi în lume, dar cu sufletul eşti înăuntru, în corabie. Când L-ai aflat cu adevărat pe Domnul, atunci cele sufleteşti nu mai sunt pentru tine o „datorie”, o dare urgisită, ci sunt o plăcere şi o bucurie. Când L-ai aflat cu adevărat pe Domnul, atunci nu te mai caţări de corabie cu fel de fel de nimicuri şi minciuni, ci intri în ea.
Popoarele păgâne – între care şi strămoşii noştri romani – îşi închipuiau viaţa cealaltă ca pe o trecere, peste o apă mare, cu luntrea. Luntraşul trebuia plătit, altcum nu trecea sufletele. De aici s-a păstrat vechea datină de a pune în mâna mortului câte un ban de aramă, ca „taxă” de trecere. Deşartă credinţă. Îşi închipuia lumea că poate trece apele vieţii cu o taxă de un bănuţ de aramă.
Din aceiaşi ani de slujire la ţară îmi aduc aminte de un om care venise la biserică cu două lumini de stearină. Pe una a dat-o pentru iertarea unui furt de 1000 de lei, iar cu cealaltă cerea de la Dumnezeu ajutor şi izbândă în lucrurile sale. Deşartă credinţă era şi aceasta! Mântuirea sufletului nu se poate dobândi cu nimicuri de acestea.
Ah, ce mişel mare este diavolul! El nu umblă să-l rupă dintr-odată pe om de Dumnezeu. El nu umblă să-l rupă dintr-odată de cele sufleteşti. Îşi dă seama că acest lucru ar fi mai greu. Diavolul e foarte mulţumit când omul se ţine şi de cele lumeşti şi de cele sufleteşti… când viaţa lui e un amestec de lumină şi întuneric, pentru că din acest amestec, câştigul e totdeauna al lui. Cele lumeşti biruie pe cele sufleteşti. De la începutul până la gătatul Scripturilor se vorbeşte despre un hotar statornicit pe vecie între bine şi rău, între Domnul şi diavolul. Începând de când „a despărţit Dumnezeu uscatul de ape şi lumina de întuneric”, se vorbeşte mereu despre un hotar bine statornicit „între lumină şi întuneric” (Ioan cap. 1), între „fiii luminii şi fiii întunericului (Efes. 5, 8), între „fiii lui Dumnezeu şi fiii diavolului” (I Ioan 3, 10), între „oamenii cei duhovniceşti şi oamenii cei lumeşti” (Rom. cap. 8), între „calea vieţii şi calea morţii” (Matei 7, 13).
De câte ori se clatină şi se răstoarnă acest hotar, câştigul e al Satanei. De câte ori se amestecă lumina cu întunericul, virtutea cu păcatul, cele bune cu cele rele – câştigul e al diavolului.
Mântuirea sufletului n-are decât o singură întrebare, categorică şi precisă: eşti în corabie sau în afară de corabie, trăieşti cu lumea sau cu Evanghelia? O altă cale de mântuire nu este.
Dragă suflete! Eu te întreb cum stai tu cu mântuirea sufletului tău? Eşti tu în corabie sau eşti numai agăţat de corabie? Bagă de seamă! În ziua cea mare a Urgiei, a Judecăţii de Apoi, nu se vor mântui decât cei intraţi în corabie. Toţi ceilalţi se vor prăbuşi în focul pieirii sufleteşti, aşa cum au pierit şi cei căţăraţi de corabia lui Noe.
Intră, dragă suflete, intră îndată în corabia mântuirii sufleteşti!
Iubiţi ostaşi din Oastea Domnului! Lumea e plină de cei care stau grămadă în jurul „corăbiei”, dar nu intră în ea. Se lasă înşelaţi cu fel de fel de nimicuri şi minciuni ce nu le vor fi de nici un folos de mântuire. Spuneţi-le să intre în corabie! Spuneţi-le că numai o rupere totală de duhul acestei lumi… numai o schimbare din temelie a vieţii îi poate mântui.
Preot Iosif Trifa, din ”Corabia lui Noe”
– Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 1998
