Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home CUNOŞTINŢA ŞI CREDINŢA

CUNOŞTINŢA ŞI CREDINŢA

CUNOŞTINŢA ŞI CREDINŢA

Prin credinţă să ne predăm şi noi şi să ne dăm şi noi inima înaintea lui Dumnezeu şi în faţa multor martori. Nu ştiam altceva atunci, decât să ne bucurăm şi să cântăm. Nu ne uitam cine ne vorbea. Şi vorbea atunci Cuvântul lui Dumnezeu. Nu se mai spunea fratelui: „Du-te şi vorbeşte!” – căci fiecare frate se scula să vorbească în adunare. Era el frate, dar vorbea Cuvântul lui Dumnezeu, cu puterea Duhului Sfânt.

De ce? Credinţa era atât de mare, încât ne-a făcut să fim una în Hristos, una în Dumnezeu, una în dragostea Lui! Dar, cu trecerea timpului şi cu nevegherea noastră, am crescut, dar nu în credinţă, ci în cunoştinţă.

Să nu uităm Cuvântul lui Dumnezeu care ne spune parcă cu atâta groază: „Căci Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har”.

Vorbirea fratelui Câmpeanu (Ogruţ) la nunta de la Ciula – mai 1981

Slăvit să fie Domnul!

Câteva cuvinte din Cuvântul lui Dumnezeu, prin care am vrea să putem înţelege planul chemării lui Dumnezeu… Planul acela pe care l-a întocmit din veşnicie pentru noi, care suntem aici şi [cărora] ne-a făcut şi nouă parte el.

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, Care ne poartă întotdeauna în carul Lui de biruinţă în Hristos Iisus, Domnul nostru. Şi Care a răspândit prin noi, în orice loc, mireasma cunoştinţei Lui.

Într-adevăr, noi suntem înaintea lui Dumnezeu o mireasmă a lui Hristos. O mireasmă! Pentru cei ce sunt pe calea mântuirii şi pentru cei ce sunt pe calea pierzării!

Pentru unii suntem o miresmă de la viaţă la viaţă. Pentru alţii suntem o mireasmă de la moarte la moarte.

Şi cine este de-ajuns pentru acest lucru? Căci noi nu stricăm Cuvântului lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi, ci vorbim cu inimă curată din partea lui Dumnezeu, înaintea Domnului Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt.

Iubiţi fraţi, şi voi, toţi cei care ne găsim aici! Locul în care ne găsim (şi Lucrarea în care ne găsim), am vrea să spunem că e un loc de nuntă. E loc de bucurie! E loc de veselie! E loc în care fiecare ar vrea să se veselească. Ar vrea să se bucure, ar vrea să se ducă de aici cât mai plin de bucurie şi de veselie.

Dar să nu uităm că Lucrarea aceasta, în mijlocul căreia se face nunta aceasta, este o luptă, o alergare! Este o Lucrare a lui Dumnezeu, şi nu a omului. De aceea – cum am auzit pe toţi fraţii spunând, îndemnaţi de Duhul lui Dumnezeu, de când am intrat aici – să stăm puţin şi să ne gândim cum am intrat aici, cum am ajuns aici şi unde suntem acum…

Cum am pornit de frumos prin credinţă…

Cum nici unul nu ştiam nimica, ci numai credeam…

Când ne vedeam, nu ştiam decât să cântăm despre ceea ce credeam! Aşa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Noi v-am vorbit fiindcă am crezut!”.

Noi vă vorbim fiindcă credem! Aşa era la început… Dar cu timpul şi cu vremea, înaintând, dacă mai putem să ne aducem aminte de când au călcat aici în satul acesta, în Ciula, prima dată oameni împinşi de dor după mântuire, şi când prima dată Lucrarea aceasta a trecut peste meleagurile acestea, ce frumos era!

N-am să uit niciodată şi nu pot să uit când de colo, din deal, m-am oprit să mă uit; şi am văzut până în vale un puhoi de suflete care erau o inimă, un suflet şi un gând. Răsuna tot dealul de cântare.

De ce era atunci aşa? Pentru că nimeni nu ştia nimica! Ci toţi vedeam lucrările lui Dumnezeu, adierea trecerii Domnului prin noi.

Însă cu timpul şi cu vremea care s-a scurs de atunci şi până astăzi, mulţi, mulţi dintre noi am ajuns să prea ştim… Şi atunci, când ştii, nu mai poţi să crezi!

Un lucru ce-l ştii, nu-l mai poţi crede, fraţilor! Domnul Iisus n-a spus nicio­dată în Evanghelia Sa nici un cuvânt despre asta: „Cine va cunoaşte şi cine va şti despre Mine, va fi fericit!”

Ci Domnul Iisus a spus apăsat: „Cine va crede în Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”.

Adică cine crede, şi nicidecum cine cunoaşte, cine ştie. Lupta aceasta de aici de pe pământ, se dă în noi, în fiecare dintre noi, între a crede – şi a rămâne în Dumnezeu – şi a cunoaşte, a şti numai – şi a rămâne tot în firea veche.

Aşa a fost şi cu poporul Israel în pustie:

– Cum, Israele, cum e? Ai scăpat de Faraon?

– Sigur! Toţi într-un glas vor fi răspuns. Am scăpat, căci am văzut şi marea cum i-a înghiţit! Şi marea… putere a lui Dumnezeu prin care am scăpat.

Dar nu ştiau că tocmai de aici, din pustie, începuseră deja luptele cu altfel de vrăjmaşi. Când vrăjmaşul moare în afară, abia atunci începe lupta cea dinăuntru.

Fraţilor dragi, aşa [s-a întâmplat] şi cu noi când, prin credinţă, am cunoscut Harul lui Dumnezeu… Când, prin credinţă, fiecare dintre noi am ajuns să îngenunchem în faţa multor martori şi în faţa Cerului întreg, să ne predăm în slujba lui Dumnezeu.

Prin credinţă să ne predăm şi noi şi să ne dăm şi noi inima înaintea lui Dumnezeu şi în faţa multor martori. Nu ştiam altceva atunci, decât să ne bucurăm şi să cântăm. Nu ne uitam cine ne vorbea. Şi vorbea atunci Cuvântul lui Dumnezeu. Nu se mai spunea fratelui: „Du-te şi vorbeşte!” – căci fiecare frate se scula să vorbească în adunare. Era el frate, dar vorbea Cuvântul lui Dumnezeu, cu puterea Duhului Sfânt.

De ce? Credinţa era atât de mare, încât ne-a făcut să fim una în Hristos, una în Dumnezeu, una în dragostea Lui! Dar, cu trecerea timpului şi cu nevegherea noastră, am crescut, dar nu în credinţă, ci în cunoştinţă.

Să nu uităm Cuvântul lui Dumnezeu care ne spune parcă cu atâta groază: „Căci Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har”.

Căci Dumnezeu prinde pe cei înţelepţi în însăşi viclenia lor, cu toate că ei se cred şireţi.

Pentru că în credinţă nu se ascunde viclenie.

În credinţă, frate, nu se caută folosul tău.

În credinţă, nu se merge aşa cum ar vrea fiecare.

În credinţă, fiecare caută folosul altuia.

În credinţă, fiecare caută să-l vadă pe altul mai presus decât pe el însuşi. Aşa lucrează credinţa acolo unde este! În credinţă, fiecare caută să fie cât mai smerit, cât mai supus, cât mai ascultător.

Credinţa este unul dintre darurile cele mari şi minunate, şi alese, aşa cum s‑a amintit, din darurile minunate şi speciale care vor rămâne.

Cunoaştem cu toţii Cuvântul lui Dumnezeu care ne spune prin Sfântul Apostol Pavel când vorbeşte despre daruri: „Nu voiesc să fiţi în necunoştinţă, fraţilor, sau în neştiinţă de darul lui Dumnezeu!” Şi înşiră toate darurile, rând pe rând, şi le spune pe toate pe rând, căci oamenii cu toţii doresc după ele. Deşi spune Cuvântul aşa de clar: N-am dorit să ştiu altceva nimic între voi, decât pe Iisus Hristos şi pe El răstignit.

Doar atât am vrut eu să ştiu. Doar atâta şi cu atâta am vrut ca să rămâneţi – şi fericirea voastră ar fi crescut mult de tot. Şi când le înşiră apoi toate darurile, spune cum vor pieri unul câte unul. Dar dintre toate, acestea trei nu vor pieri niciodată: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea. Între acestea trei, şi chiar de la început, este credinţa.

Se pune în multe alte adunări apăsul şi preţuirea pe aceste daruri pe care Cuvântul lui Dumnezeu le arată că vor pieri, vor înceta de la o vreme. Se pune de multe ori preţuirea chiar şi de către noi, căci Dumnezeu ne-a pus în inimă şi în suflete Cuvântul Lui, să-L putem vesti şi altora. Se pune şi de către noi, de către cei mai mulţi, preţuirea eului, a iubirii de sine: „Ca mine n-a vorbit nimeni”, gândesc unii. „Dacă nu vorbeam eu în adunare, nu era nimica de ea” – gândesc aceştia. Fraţilor, ce înşelăciune grozavă este şi aceasta! Înţelepciunea va înceta! Ştiinţa va înceta, va avea un sfârşit. Ele vor înceta, ele se vor topi, dar credinţa, să ştiţi că ea singură nu va avea sfârşit.

Credinţa, Nădejdea şi Dragostea nu vor avea sfârşit. Ele sunt lucruri pe care Cuvântul lui Dumnezeu şi înaintaşii noştri au vrut să ni le întipărească, să ni le sădească şi să ni le scrie cu litere de foc în inimi, ca să nu le uităm şi să nu ne depărtăm de ele niciodată.

Credinţa, Nădejdea şi Dragostea au legat, au unit şi au făcut să fie un suflet, o inimă şi un gând toţi ai Domnului. Ele nu au dezbinat. Ele nu au făcut ură. Ele nu au făcut partide. Ce greu e când noi, veniţi într-o Lucrare, spunem apoi în gura mare, lăudându-ne: „Nu este a voastră! Este Lucrarea lui Dumnezeu! Şi noi putem să facem ce vrem”. Iată cum au început să se facă iar bisericuţele dezbinării de către oamenii cei care am început să ne dăm importanţă. Am început să ne facem grupuleţe, „familiuţe”, crezând că în felul acesta putem să facem ceva.

Fraţilor şi surorilor, noi suntem familia lui Dumnezeu cu toţii. Toţi ca unul şi unul ca toţi. Pe înaintaşii noştri pe care Dumnezeu i-a trezit aici în Lucrarea aceasta, El i-a curăţit prin suferinţă, i-a curăţit prin anumite lucrări minunate, ca să se poată servi de ei. Oricât ar fi încercat ei să se înalţe, smerenia a fost patul lor şi leagănul lor în care ei au trebuit să trăiască, să doarmă şi să moară.

Lucrarea aceasta în care ne-a adus Dumnezeu, fraţilor, este a lui Dumnezeu. Ea este pusă în leagănul umilinţei, ea este pusă în leagănul suferinţei, ea este pusă în leagănul luptelor. Dar ce greu e pentru noi!… Căci spunem că la nunta aceasta este prezent şi Hristos, cel Care a spus: „Veniţi şi învăţaţi-vă de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre”. Dar oare dacă El în persoană, în momentul de faţă, ne-ar întreba pe fiecare cum am înţeles noi smerenia Lui,

cum am înţeles noi ascultarea Lui,

cum am înţeles noi unirea Lui cu Tatăl şi cu Cerul,

oare nu ni s-ar umple feţele de ruşine?

Oare nu ar trebui să plângem noi cu o durere amară, că n-am ascultat şi nu L-am urmat?… Ci am transformat în altceva Lucrarea Lui.

Dacă ştim că e a Lui, atunci nu trebuie să fim cum ne cere El în ea? Judecaţi şi singuri dacă este drept!

Ne aducem aminte de primele noastre nunţi, când fraţii, fiecare când călca la o nuntă, căuta să fie cel mai smerit, cel mai supus şi cel mai ascultător. La acele nunţi când la masă se servea un singur fel de mâncare, căci nimeni nu venea la nuntă pentru hrana asta trupească. Pe atunci nu se serveau mesele ca să se vadă cât pot fi de împodobite, ci fiecare care venea la nuntă venea cu inima şi cu gândul că va fi acolo şi Domnul Iisus; şi de aceea mesele noastre de atunci erau pline de El, numai de El şi de Cuvântul Lui. „Ce vom învăţa astăzi de la Domnul?” – aşa ne întrebam.

Scumpii mei fraţi! Înapoi la Evanghelie! Înapoi la Hristos! Căci altfel, noi nu vom birui, ci vom fi biruiţi, aşa cum ne cam vedem singuri că suntem… Biruiţi de modă… Biruiţi de lume… Biruiţi de diferite duhuri sectare, care nu sunt altceva decât nişte lagăre ale morţii, şi cei ajunşi acolo nu-şi mai dau seama că sunt nişte prizonieri căzuţi în mâinile satanei.

În luptele grele şi în războaiele grele care s-au dus întotdeauna pe pământ, mulţi dintre cei ajunşi pe front doreau şi cereau o zi în care să îi străpungă un glonţ. Doreau o zi când să primească o rană, numai ca să scape de pe linia întâi, chiar dacă ar sta şi într-un spital. Să scape undeva! Aceasta doreau arzător. Dar cei mai mulţi vedeau că trec zilele şi nu-i mai răneşte nimic… Vedeau adesea cum casca de pe cap le este ciuruită de gloanţe, mantaua la fel, dar ei scăpau neatinşi… Unii s-au sfătuit să se dea prizonieri, crezând că poate vor scăpa de moarte… Dar ei nu ştiau ce îi aştepta în lagărul morţii. Că de o mie de ori era mai bine moartea decât prizonier de război, acolo unde bântuiau felurite boli, atâtea feluri: de lepră, de molime, de cancer şi de alte lucruri scârboase…

La fel, fraţii mei dragi, şi noi când ne-am întors la Domnul, noi nu am gătat cu lupta… Abia atunci am declarat fiecare dintre noi, abia atunci am declarat război diavolului.

Tinere scump, tânără scumpă, frate în etate, să ştii că lupta ta e greu de dus. Vrăjmaşul caută mijlocul, arma cea mai ascuţită să te lovească şi caută şi locul unde să te poată ataca mai bine.

Şi aşa de mulţi, când încă nu sunt atacaţi de vrăjmaş, se dau prizonieri în vreun lagăr al morţii şi aşa devin plini de fel de fel de boli…

Nu e mai grea boală ca boala certurilor de cuvinte, despre care sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu spune: „Fereşte-te de acestea, căci duc la dezbinare!” Ce rău este că am lăsat Cuvântul lui Dumnezeu la o parte! Şi am crezut că ştim! Ni se părea că ajunge cunoştinţa! Şi nu am mai rămas să credem! Atunci când ni se pare că ştim, măcar că nu ştim nimic, atunci nu mai putem crede! Ce fericiţi suntem doar atunci când nu ştim cum, dar credem că El este Domnul Iisus! Ce fericit a fost orbul acela care putea să răspundă la întrebarea care i s-a pus:

– Spune-ne, cum ţi-ai recăpătat vederea?

– Eu nu ştiu! Eu nu ştiu! Ce am păţit, vă spun: a făcut tină, m-a uns, m-a spălat şi acum văd. Altceva nu ştiu!

– Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul Acesta poate face lucruri mari, dar e păcătos…

– Mă miră faptul că voi nu-L cunoaşteţi… Nici eu nu-L ştiu, dar cred în El pentru că m-a vindecat! Poate un păcătos să facă aşa ceva?…

Scumpa mea soră, fratele meu scump, îţi spun în Numele Cerului şi în Numele lui Dumnezeu: te iubesc din suflet. Doresc să fim un suflet, o inimă şi un gând. Aceste daruri însemnate vor fi puternice şi nu le poate şterge nici un duh al lumii: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea. Ele să-ţi fie patul, ele să-ţi fie perna ta, ele să-ţi fie viaţa ta.

Iar Modelul de urmat să nu vă fiţi voi, unul altuia; ci Modelul de urmat să vă fie Hristos şi El răstignit.

Îmi aduc aminte de marele înaintaş, Părintele Iosif, omul lui Dumnezeu, care ne spune aşa de minunat: „Să nu creadă cineva că mâinile acestea au făcut ceva… Eu nu am făcut nimic!”

A vrut să ştie că între noi nu rămâne nimica făcut de el, ci tot ce e făcut rămâne făcut de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.

Nu rămâne între noi nimic în picioare – decât Hristos şi El răstignit!

De câte ori lupte grele voiau să şteargă definitiv Lucrarea aceasta! Dar în orice loc s-a ridicat din nou, din cenuşa împrăştiată. Din orice loc s-a aprins mai înflăcărată, s-a ridicat din nou tot cu Hristos cel Răstignit în frunte!

Fraţilor, ce fericiţi suntem noi atunci, că nu cântăm în zadar cântarea: „La umbra Crucii Tale”. Să o cântăm din tot sufletul şi din toată inima pentru noi.

Bunul Dumnezeu să ne ajute să înţelegem acest lucru!

Iar pentru Ciula, locul acesta să fie un loc peste care Dumnezeu a mai trecut mai demult şi a lăsat multe binecuvântări în urma Lui. Dumnezeu a făcut o cercetare în acest loc. A aflat încă o dată cu cale să vă cerceteze Harul lui Dumnezeu, Harul cel mare şi bogat. Ziua acesta minunată însemnaţi-vi-o în inimă şi în suflet. Dorinţa noastră este una cu privire la voi, toţi cei din satul acesta: să fiţi şi voi copii ai lui Dumnezeu.

Va rămâne o mărturie ziua aceasta. Această zi va fi o zi a mântuirii, ca şi voi să ajungeţi la mântuire.

Transmitem tuturor fraţilor de pretutindeni că nu vrem să ştim şi să primim nimic altceva, decât pe „Hristos şi pe El Răstignit” – aşa cum l-am primit de la început! Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 1

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WhatsApp chat