Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Dacă s-ar împlini nebuniile ce le grăiesc suduitorii…

Dacă s-ar împlini nebuniile ce le grăiesc suduitorii…

Dacă s-ar împlini nebuniile ce le grăiesc suduitorii…

SudalmaCâte vorbe nesocotite şi câte nebunii ies din gura suduitorilor! Cele mai multe nebunii din lumea asta le grăiesc nu nebunii, ci suduitorii. E ceva grozav. E ceva îngrozitor să te gândeşti la pustiile şi nebuniile ce le scot suduitorii din gura lor.

În special nebuniile ce ies din gura suduitorilor sunt pline cu „diavoli“, semn că de la diavolul este şi sudalma. Suduitorul e veşnic cu diavolul în gură. Şi-a luat pe diavolul ca pe un fel de slugă şi stăpân, căruia îi comandă: „să-l ia pe ăsta“, „să-l ducă pe celălalt“… pe unul „să-l bată“… pe altul „să-l omoare“ etc.

Dacă s-ar împlini nebuniile ce le scot suduitorii din gura lor, ar fi ceva îngrozitor. Ar fi exact ceea ce se vede în imaginea de alături. Cu zi, cu noapte, dracii, ascultând cererea suduitorilor, ar „lua“ mereu la oameni, i-ar „duce“ în spate, i-ar „bate“ şi i-ar „omorî“. După spusele suduitorilor, ar trebui să ne închipuim pe diavolul şi pe argaţii lui veşnic cărând pe oameni în spate.

Noroc însă că nebuniile suduitorilor nu se împlinesc. Suduitorul îl poate tot trimite pe diavolul să-l ia pe cutare sau pe cutare; diavolul nu se poate apropia de cineva câtă vreme acela Îl are pe Domnul Iisus în hotarele vieţii lui şi trăieşte cu El. Iar când omul Îl părăseşte pe Domnul, atunci nu trebuie să-i mai trimită nimeni pe diavolul, căci acesta se suie de bună-voie în cârca lui. 

Nebuniile suduitorilor se împlinesc însă… în capul lor. În clipa în care suduitorul i se adresează diavolului prin sudalmă – înseamnă că l-a recunoscut pe diavolul şi a intrat în legătură cu el. Aşa-numita „drăcuire“, „su­dalmă cu dracul“ – despre care oamenii cred că-i un păcat mărunt – este legătura omului cu diavolul. Căci în momentul în care te adresezi diavolului şi-l însărcinezi cu ceva, asta înseamnă că ai o strânsă legătură cu el; că diavolul ţi s-a făcut un fel de slugă şi stăpân, cu care te înţelegi şi care te ascultă.

O viaţă întreagă suduitorul îl cheamă mereu pe dia­volul şi îi dă mereu de lucru. Iar când va veni ceasul morţii, atunci veni-va şi diavolul şi-i va zice: M-ai trimis mereu să-i „duc“ pe alţii, acum, iată, am venit să te duc şi pe tine… Pe mine m-ai chemat mereu; al meu eşti acum pentru vecii vecilor.

O, suduitorilor nebuni, cum nu vă daţi voi seama de grozăvenia şi pierzarea ce iese din gura voastră? Lăsaţi-vă îndată de acest păcat îngrozitor şi pierzător de suflete!

Prin nebunia sudălmii, oamenii se dau unii pe alţii celui rău. Îşi dau şi pruncii celui rău. Se dau şi pe ei celui rău…

Dar, pe lângă asta, suduitorul, când se supără, îşi mai dă necuratului şi vitele sale, îşi dă boii, îşi dă vaca, îşi dă calul, porcul, îşi dă găinile… Îşi dă şi plugul, carul, coasa, grebla şi tot ce-i vine în gură. Suduitorul, nebunul, îi cere neîncetat lui Satan să se „bage“ în vitele lui, să le „ia“, să le „ducă“, să le „omoare“… Dacă s-ar împlini nebuniile lui, ar fi ceva îngrozitor. Ar fi exact ceea ce se vede în imaginea de mai jos…

O, ce nebun înfricoşat este suduitorul! Bunătatea lui Dumnezeu i-a dat vite în ograda lui şi bunătăţi în curtea lui, iar el, nebunul, le dă diavolului. Îşi dă omul vaca diavolului şi pe urmă bea laptele ei. Îşi dă porcul şi pe urmă îl mănâncă.

Îşi spurcă mai întâi avutul şi apoi îl foloseşte. Ce nebunie!

Nimeni nu-i dă diavolului atâta de lucru ca suduitorul. De aceea şi necuratul îşi va cere pe urmă plata sa. „Te-am ascultat, omule – îi va zice el pe urmă – am alergat mereu pe unde m-ai trimis… te-am slujit o viaţă întreagă; acum slujeşte-mi şi tu, o veşnicie întreagă, aici în focul iadului…“

O, suduitorilor nebuni, cum nu vă daţi voi seama de grozăvenia şi pierzarea ce iese din gura voastră!

Lăsaţi-vă îndată de acest păcat îngrozitor şi pierzător de suflete.

Nebuniile şi prostiile ce le scot suduitorii din gura lor sunt nenumărate. Am arătat mai înainte cum suduitorul îşi face din diavolul un fel de slugă pe care o trimite în toate părţile să-i facă rău aproapelui: „să-l ia“, „să-l bată“, „să-l omoare“ etc.

Dar suduitorul, nebunul, nu se mulţumeşte numai cu slujba lui Satan, ci pofteşte şi de la bunul Dumnezeu să-i facă o astfel de slujbă rea.

O, e ceva groaznic şi îngrozitor să-l vezi, să-l auzi pe suduitor cum pofteşte de la bunul Dumnezeu „să-l bată“, „să-l omoare“, „să-l trăsnească“ pe de-aproapele lui. Şi nu numai pe de-aproapele lui, ci şi pe copiii lui, pe soţia lui, pe părinţii lui, casa şi familia lui.

Dumnezeu este dragoste“ (I Ioan 4, 3). „Dumne­zeu nu voieşte moartea păcătosului“ (Ezec. 33, 11), dar suduitorul, nebunul, Îi cere bunului Dumnezeu „să bată“, „să omoare“, „să trăsnească“.

Dumnezeu este Tatăl Ceresc al tuturor oamenilor. Iar suduitorul, nebunul, Îi cere acestui Tată şă-Şi omoare copiii. O culme a tuturor nebuniilor este nebunia suduitorului de a-L pofti pe bunul Dumnezeu să „bată“, să „omoare“, să „fulgere“ oameni.

Dacă s-ar împlini nebuniile ce le grăiesc suduitorii, am avea şi groaznica icoană din chipul de mai sus. Bunul Dumnezeu nu S-ar mai ocupa cu altceva decât să fulgere şi să omoare oamenii. Cerul de sus ar vărsa neîncetat fulgere şi trăsnete, iar jos pe pământ ar fi plin de oameni trăsniţi şi omorâţi. Sf. Ilie n-ar mai birui cu trăsnetul şi toţi îngerii n-ar mai putea lucra altceva decât „să-i bată“ şi „să-i omoare“ pe oameni…

Noroc însă că nebuniile suduitorilor nu se împlinesc. Ele se împlinesc în capul lor. Trăsnetele şi fulgerele pe care suduitorii le cer de la Dumnezeu se descarcă în capul lor şi în sufletul lor. „Din casa celui ce suduie – zice înţeleptul Sirah – bătaia nu se va depărta“. Omul care-i veşnic cu „bătaia lui Dumnezeu“ în gură, apoi el însuşi va avea parte pe toată viaţa lui de această bătaie.

O, ce nebunie grozavă scoate suduitorul din gura lui când Îi cere bunului Dumnezeu să „omoare“… Dumnezeu n-a dat la moarte pe nimeni decât pe un singur „Om“, pe Fiul Său cel scump. Iar acest „omor“ l-a făcut dintr-o dragoste nemaipomenită pentru noi şi pentru mântuirea noastră.

Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe singurul Său Fiu L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 16).

Din clipa în care Dumnezeu a „omorât“ pe Însuşi Fiul Său, El nu mai omoară pe nimeni, ci pe toţi îi cheamă să scape de moarte şi pieire prin moartea cea mântuitoare a Fiului Său de pe Crucea Golgotei.

Dar suduitorul, nebunul, calcă în picioare această dragoste a lui Dumnezeu, calcă în picioare sângele Crucii şi cere bunului Dumnezeu să omoare…

O, nebunule şi nefericitule suduitor, opreşte-te în loc. Tremură şi te cutremură gândindu-te la pieirea ce iese din gura ta. Şi dându-ţi seama de această groaznică pieire, prăbuşeşte-te la pământ, plânge-ţi păcatul cu lacrimi de foc şi te lasă îndată de el…

O, nenorociţilor suduitori, lăsaţi-vă îndată de pie­irea cea înfricoşată a înjurăturilor, de acest diavol pierzător de suflete. Intraţi în Oastea Domnului, intraţi în ceata celor care, cu ajutor de la Domnul de sus, au scăpat de acest păcat îngrozitor.

Preot Iosif Trifa, din ”Sudalma”
– Ediţia a IV-a, Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2001

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WhatsApp chat