Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home De la desfătare, a ajuns la întristare – o întristare fără Dumnezeu

De la desfătare, a ajuns la întristare – o întristare fără Dumnezeu

De la desfătare, a ajuns la întristare – o întristare fără Dumnezeu

„Şi cheltuind el toate, a început a se lipsi”

Până au ţinut averea şi banii fiului, lucrurile au mers bine. Petrecerile şi desfătările se ţineau lanţ. „Asta-i o dată viaţă!” – îşi va fi zis fiul cel pierdut.

Însă averea se topea zi de zi. Când s-a topit de tot, petrecerile şi desfătările deodată au încetat, prietenii s-au depărtat şi fiul a rămas singur.

„Şi cheltuind el toate, s-a făcut foamete mare într-acea ţară şi el a început a se lipsi” (şi   s-a băgat slugă la porci).

Lipsa şi răul l-au pus la gânduri. Iată-l cum stă necăjit şi gânditor la masa chefurilor unde şi-a prădat averea. De la dezmierdare, a ajuns la întristare; de la îmbuibare, la lipsă. De la masa de chefuri, a ajuns slugă la porci.

Aşa păţesc şi azi toţi cei apucaţi în căile pierzării. Desfătările ţin numai până ce ţine prada şi risipa averii sufleteşti, trupeşti şi băneşti a omului. Când se gată această avere, cel desfătat deodată rămâne singur în drum, lipsit şi părăsit de toţi şi de toate.

Un Ion oarecare, apucat la chef, striga şi poruncea: „Cârciumare! Mai adă o litră!… Şi încă una… Şi încă două… Patru… Şase…”

Cârciumarul, gândindu-se la câştig, îl servea alergând şi răspunzând: „Aduc, domnule Ion, aduc!…”

Însă, mai târziu, înţelegând că „domnul Ion” n-are nici un ban, deschise larg uşa bir­tului şi îl azvârli afară, strigându-i: „Afară, porcule!”

Aşa a păţit şi fiul cel pierdut din Evanghelie după ce i s-au gătat banii. Din „dom­nule fiu”, a ajuns „marş, slugă, la porci!”

Aşa îi cumpăneşte şi-i răsplăteşte diavolul pe toţi cei ce apucă în căile pierzării.

Calea ce duce la pierzare are în faţă o poartă mândră, strălucitoare, de marmură. Cel amăgit de diavolul pe poarta aceasta, la intrare, îşi zice: „Aicea-i de trăit!…”, „Asta-i o dată viaţă…”; dar, vai, în dosul acestei intrări este o portiţă mică, iar această poartă îl scoate mai târziu – pe cel intrat – în livada cu porci.

Toţi cei intraţi pe poarta de marmoră a desfătărilor şi dezmierdărilor ajung pe urmă să pască porcii, ajung slugi la porcii diavolului.

Aşa a păţit şi fiul cel pierdut. A fost scos afară pe poarta cea din dosul intrării şi deodată s-a trezit singur, lipsit şi părăsit. Şi acum să vedem, mai departe, ce a făcut fiul cel pierdut.

Iată-l ajuns la o răspântie. Lipsa, necazul l‑au oprit în loc din căile pierzării. El se întreabă acum ce este de făcut? Lucrul cel mai cuminte ar fi fost să se întoarcă îndată acasă, la tatăl său. El putea face acest lucru, dar nu l-a făcut. El a mers mai departe în calea cea rea.

„Şi, mergând, s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia şi l-a trimis pe el la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele de roşcovele ce mâncau porcii.”

În loc să se întoarcă acasă la tatăl său, se bagă slugă la porci, se face porcar. Întristarea fiului era o întristare ce nu-i aducea încă aminte de tatăl său. Era un necaz ce nu-l pleca înapoi spre casă.

Cât a stat fiul în lipsa şi în necazul acesta, cât a stat slugă la porci, anume nu se ştie. Evanghelia nu ne spune acest lucru. Probabil jumătate din întristarea lui a fost o întristare fără Dumnezeu, fără aducere-aminte de tatăl său. Va fi suduit pe necazuri, va fi plănuit cum să scape de ele, va fi şi plâns de necaz, dar la întoarcere încă nu se gândea. Întristarea lui era o întristare fără Dumnezeu.

O, ce învăţătură minunată este aceasta şi pentru noi şi vremile noastre! Întocmai aşa se întâmplă şi cu noi. Când apucăm a ne prăda averea ce o avem de la Tatăl ceresc, ne ducem ca pe gheaţă. Alergăm în galop pe calea pierzării. Uităm de bunul Dumnezeu. Şi atunci iese şi în calea noastră atare beteşug, atare pagubă, atare încercare. Întristările şi încercările vin din depărtarea lui Dumnezeu… Vin să ne oprească din calea pierzării… Vin ca o chemare a Tatălui ceresc, să ne întoarcem „acasă” la El.

Aceasta este şcoala cea mare a suferinţelor şi încercărilor. O carte întreagă aş putea scrie despre şcoala aceasta minunată, prin care Domnul m-a trecut şi pe mine. Însă, vai, oamenii nu înţeleg această şcoală. Plină este şi lumea de azi de necazuri şi întristări, dar întristarea oamenilor este o întristare fără Dumnezeu, o întristare ce nu caută pe Dumnezeu şi întoarcerea la El.

Ajuns-am şi noi ca fiul cel pierdut. E plină lumea de întristări şi necazuri. Însă, vai, oamenii aleargă înainte în căile pierzării şi slujesc la porcii diavolului, la patimile cele rele.

Mie îmi vine să plâng când mă uit în lume şi văd atâtea şi atâtea necazuri, atâţia şi atâţia oameni necăjiţi. Dar nu de necazul lor îmi vine să plâng, ci de nepriceperea lor că nu văd mâna ce-i loveşte şi n-ascultă chemarea ei.

O, cum nu se uită oamenii în sus, să vadă şi să înţeleagă că toate necazurile şi încercările sunt legate cu o aţă lungă, lungă, al cărei capăt este în mâna lui Dumnezeu. Cu această aţă Domnul vrea să-l atragă pe om la El, dar omul sare să rupă această aţă.

Necazurile, greutăţile şi lipsurile vremilor noastre sunt strigarea şi chemarea Tatălui ceresc să ne oprim din calea răutăţilor şi să ne întoarcem „acasă” la El. Însă lumea şi oamenii de azi aleargă înainte în căile pierzării. Vremile noastre sunt un mare fiu rătăcit ce a ajuns să mănânce „roşcovele”; să îndure cumplite lipsuri şi necazuri, dar nu vrea să se întoarcă „acasă”… Chefuieşte, rabdă şi stă slugă la diavoleştile patimi, dar nu vrea să se întoarcă „acasă”. Lumea de azi e plină de fii rătăciţi şi nepăsători, de aceea nu mai sosesc binele şi uşurarea.

Zilele trecute am auzit în târg un om ce suduia necazurile şi greutăţile. Înjura scum­petea şi lipsurile. Vai, ce nebunie!

Văzut-aţi ce face câinele cel furios când îl loveşti cu băţul sau arunci după el cu pietre?

În furia şi mânia sa, el sare să muşte băţul sau piatra. El se războieşte mai mult cu băţul şi pietrele, decât cu omul care-l loveşte. El umblă să scape mai mult de băţ, decât de om… Vede mai mult băţul şi piatra, decât pe cel ce dă cu ele.

Aşa e şi omul. Necazurile, întristările, încercările sunt băţul, sunt nuiaua cu care Domnul îi loveşte pe fiii săi, pentru a-i opri din calea pierzării şi a-i întoarce „acasă” la El. Însă omul vede numai nuiaua, dar nu-L vede – nu vrea să-L vadă – pe Domnul Care ţine nuiaua. Vede necazul, dar nu-L vede pe Domnul îndărătul necazului. Ca şi câinele, sare şi omul să muşte „băţul” – suduie necazurile – dar n-ascultă chemarea Celui ce-l loveşte. Suduie oamenii necazurile, dar de răutăţi nu se lasă.

Medicii, când operează pe cineva, îl adoarme cu cloroform (cu un fel de materie tare, adormitoare). Omul cloroformizat nu simte cuţitul doctorului, nu simte sângele ce‑l pierde. Numai pe urmă, când se trezeşte, simte durerile.

Diavolul a aflat şi el un fel de „cloro­form” cu care îi adoarme pe cei păcătoşi: alcoolul şi patimile cele lumeşti. Când Domnul – Doctorul Cel sufletesc – s-apucă şi taie cu cuţitul suferinţelor în viaţa omului, ca să cureţe răul, diavolul sare cu „cloroformul” lui şi-l ame­ţeşte pe cel păcătos, să nu simtă cuţitul mân­tuitor. Ameţit de patimile cele rele, păcătosul îşi vede înainte de patimi şi fărădelegi. Nu simte cuţitul încercărilor. Abia pe urmă – pe patul morţii – se trezeşte în dureri grozave, dar atunci e prea târziu, e prea târziu…

Cuţitul Domnului taie în toate părţile cu suferinţe şi necazuri ce n-au fost de la începutul lumii (Mc 13, 19). Însă oamenii îşi văd înainte de păcate şi fărădelegi, pentru că i-a amorţit diavolul cu „cloroformul”, cu duhul acestei lumi. Sângele curge şiroaie din rănile necazurilor, dar oamenii nu simt cuţitul Domnului, pentru că i-a amorţit înşelătorul cel mare cu „cloroformul” lui.

Fratele meu! Să ştii că orice necaz şi orice încercare îţi vin din depărtarea bunătăţii lui Dumnezeu, îţi vin ca un leac amar pentru îndreptarea ta şi mântuirea ta, îţi vin ca o chemare să te întorci „acasă”.

Preabunule Doamne şi Tată ceresc! Şi eu eram între cei care adormisem, amorţit de patimi şi fărădelegi. Îţi mulţumesc, preabunule Doamne, că nu m-ai lăsat să mă sting în acest somn de pieire sufletească. Sărut nuiaua cu care m-ai lovit; sărut cuţitul suferinţelor cu care m-ai trezit.

Ajută-mă, Doamne, să pot rămâne în această trezire şi să-i pot trezi şi eu pe alţii!

Preot Iosif TRIFA
FIUL CEL PIERDUT
Ediţia a VI-a
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WhatsApp chat