Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home DESPRE SFÂNTA LITURGHIE ( VI )

DESPRE SFÂNTA LITURGHIE ( VI )

DESPRE SFÂNTA LITURGHIE ( VI )

Cum se pregătesc Sfintele Daruri pentru împărtăşire?

înainte de împărtăşire, preotul împarte Sf. Trup în patru părţi: prima parte (aceea pe care sunt întipărite iniţialele «Is») o pune în Potir, închipuind cu aceasta reunirea Sfântului Trup cu Sfântul Sânge, adică învierea Domnului; din a doua (cea cu iniţialele «Hs») se împărtăşesc sfinţiţii slujitori, iar celelalte două (cele cu iniţialele «Ni» şi «Ka») se pun în Sf. Potir după împărtăşirea clericilor, pentru a se împărtăşi credincioşii din ele. Pregătirea Sf. Sânge se face turnând în Sf. Potir căldura sau apa caldă şi binecuvântată de către preot.

Ce închipuie „căldura” sau apa caldă care se toarnă în Sfântul Potir?

Ea închipuie căldura Duhului celui de viaţă făcător, arătând că, chiar în moarte, Dumnezeirea nu a fost despărţită de Sfântul Trup, ca şi dumnezeiescul suflet[18]. Totodată ea închipuie căldura vieţii pe care Sfântul Duh o toarnă din nou în mădularele moarte, prin înviere: „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (Ps. 103, 31). Se toarnă în Sfântul Potir, pentru ca să ne dea, în clipa împărtăşirii, simţirea adevărată a sângelui viu şi cald, curs din coastă şi din rănile cuielor Celui răstignit pentru noi[19].

Cum se face împărtăşirea?

Sfinţiţii liturghişitori se împărtăşesc la fiecare Liturghie, în Sfântul Altar, ca Sfinţii Apostoli la Cina cea de Taină. Sfânta Masă ţine atunci locul Mesei de la Cină. în timpul acesta, corul cântă Chinonicul (Priceasna), adică imnul împărtăşirii, iar preotul iese după aceea în faţa Sfintelor Uşi sau pe Amvon şi rosteşte predica.

Când sunt credincioşi de împărtăşit, preotul toarnă în Sfântul Potir cele două părţi din Sf. Trup însemnate cu «Ni» şi «Ka», deschide Sfintele Uşi şi cheamă pe credincioşi prin cuvintele: «Cu frică lui Dumnezeu, cu credinţă şi dragoste să vă apropiaţi». (Despre rânduiala împărtăşirii vom scrie mai pe larg acolo unde vom vorbi despre rânduiala Sfintei împărtăşanii).

După împărtăşire, scopul Sfintei Liturghii este împlinit. Acum preotul ridică Sfântul Disc deasupra Sfântului Potir şi toarnă în el şi miridele, adică părticelele de pâine aduse pentru sfinţi şi pentru credincioşii vii şi morţi.

Ce înseamnă ultima arătare a Sfântului Potir şi ducerea lui la Proscomidie?

înseamnă ultima arătare a Domnului către Ucenicii Săi pe Muntele Măslinilor şi înălţarea Lui la ceruri. Sfânta Masă rămâne acum Scaunul slavei lui Dumnezeu-Tatăl, iar Proscomidia, din dreapta ei, este sederea Fiului de-a dreapta Tatălui, întru slavă[20].

Cum se termină Sfinta Liturghie?

După o scurtă ectenie de mulţumire pentru primirea Sfintei împărtăşanii, preotul iese în naos şi rosteşte cea din urmă rugăciune, numită a Amvonului, din mijlocul bisericii. Apoi face apolisul, adică încheierea Liturghiei, binecuvântând credincioşii şi cerând îndurarea lui Dumnezeu şi ajutorul tuturor Sfinţilor.

După aceasta, iese în faţa iconostasului şi «miruieşte» pe credincioşi, adică îi unge pe frunte cu untdelemn sfinţit din candele, rostind, la fiecare, cuvintele: «Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul!» Această ungere închipuie coborârea Sf. Duh peste Biserica, fiind un fel de pecetluire cu semnul darurilor dumnezeieşti pe care le-a dobândit fiecare din cei ce au luat parte la sfânta slujbă.

Se împarte apoi credincioşilor anaforă.

Ce este anafora şi care este rostul ei?

Sunt bucăţele de pâine tăiate din prescurile întrebuinţate la Proscomidie şi binecuvântate de preot, care se împart credincioşilor din biserică, la sfârşitul Liturghiei, iar unii iau din ea şi acasă, pentru cei ce n-au putut veni la biserică. La început, anafora se dădea ca o mângâiere numai celor ce nu se puteau împărtăşi, ţinând deci locul Sfintei împărtăşanii. Astăzi însă o iau şi cei ce se împărtăşesc, după împărtăşire. De aceea, anafora se ia numai la sfârşitul Liturghiei şi pe nemâncate (ca şi Sf. împărtăşanie); nu se cere înainte, adică în timpul Liturghiei, cum obişnuiesc unii creştini care nu cunosc rostul ei.[21]

Anafora e din restul prescurii din care s-a scos Sf. Agneţ şi care, precum am văzut, închipuie pe Sf. Fecioară; ea e binecuvântată de preot în timpul Axionului, adică al imnului cântat în cinstea şi spre slava Sfintei Fecioare. De aceea, împărţirea ei la sfârşitul Liturghiei închipuie rămânerea Maicii Domnului încă multă vreme pe pământ, în mijlocul Bisericii, după înălţarea Dumnezeiescului ei Fiu[22].

Ce valoare şi ce însemnatate are slujba Sfintei Liturghii în viaţa creştină, în comparaţie cu celelalte sfânte slujbe despre care am vorbit mai înainte?

Sfânta Liturghie, slujba Jertfei creştine, este cea mai însemnată dintre toate slujbele sfânte ale Bisericii noastre. Aşa precum Jertfa de pe cruce a Mântuitorului a fost punctul culminant al lucrării Mântuitorului şi totodată faptul cel mai de capetenie din istoria mântuirii lumii, tot aşa şi Sf. Liturghie care înveşniceşte pe pământ acea Jertfş este miezul, încoronarea şi desăvârşirea celorlalte slujbe prin care aducem laudă şi mulţumire lui Dumnezeu. Ea este totodată şi singura slujbă creştină întemeiată şi săvârşită de Mântuitorul însuşi, de aceea nici nu se numără între cele „şapte laude”, care alcătuiesc serviciul dumnezeiesc public al fiecarei zile şi care au obârşie dumnezeiască şi bisericească[23]. Toate celelalte slujbe care se săvârşesc înaintea ei, ca Vecernia şi Utrenia, servesc numai ca un fel de pregătire a Liturghiei. în ele aducem lui Dumnezeu numai rugăciune de cerere, ori laudă, mulţumire şi slăvire, pe când prin Liturghie îi aducem, pe lângă acestea, ceva mai mult: îi aducem Jertfă care, precum am mai spus, este cea mai înaltă formă de cinstire şi preamărire a lui Dumnezeu. Valoarea, preţul sau vrednicia acestei Jertfe este neîntrecută, dacă avem în vedere că Cel ce Se jertfeşte într-însă este însuşi Hristos, arhiereul desăvârşit, „sfânt, fără răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi şi fiind mai presus decât cerurile” (Evr. 7, 26), şi ca darul nostru de jertfă este tot ce s-ar putea aduce mai de preţ lui Dumnezeu: însuşi Trupul şi Sângele neprihănit al Fiului Său, adică tot ce a creat Dumnezeu mai sfânt, mai curat şi mai desăvârşit, singurul dar vrednic de măreţia şi sfinţenia lui Dumnezeu.

De aceea, precum zicea Sf. Simion, Arhiepiscopul Tesalonicului, «nu este altceva mai de folos nouă şi mai iubit de Dumnezeu ca jertfa aceasta, pentru că este lucrarea Lui (a Mântuitorului) şi înnoirea oamenilor şi părtaşie a Lui cu noi… Deci, mai presus decât toată rugăciunea şi lauda, se cade a ne griji de lucrarea aceasta a Liturghiei, căci pentru ea este toată rugăciunea şi de cele mai multe ori în zilele vieţii noastre pe ea s-o săvârşim»[24].

Ce folos şi ce câştig sufletesc avem luând parte la Sfânta Liturghie?

Rânduiala Sfintei Liturghii este, pentru cine o urmăreşte cu luare aminte, o adevărată şcoală de învăţătură creştină, o bogată comoară de învăţăminte, la îndemână şi pe înţelesul tuturor. într-însa creştinul găseşte învăţătura de credinţă a Bisericii, fie sub formă prescurtată a Crezului, fie sub forma cântărilor şi a rugăciunilor din care e alcătuită rânduiala Sfintei Liturghii. Găsim apoi Sfânta Scriptură, în citirile din Apostol şi din Sfânta Evanghelie, în nenumăratele versete şi cuvinte din Biblie presărate din belşug în rugăciunile şi cântarile din Liturghie, precum şi în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi din Cazanii sau în predica, rostită de preot.

Dar, mai presus de orice, găsim în rânduiala Sfintei Liturghii însăşi istoria sfântă a mântuirii noastre, arătată prin semnele văzute care alcătuiesc sfânta slujbă. Am văzut cum toate cele ce se săvârşesc, se cântă şi se rostesc în timpul Sfintei Liturghii ne duc cu gândul la Hristos Domnul, pentru că în ele Îl vedem arătat pe El şi întreaga Lui lucrare mântuitoare. Luând deci parte la Sfânta Liturghie, petrecem împreună cu Iisus, ascultăm glasul Lui, suntem aproape de Dânsul; iar dacă ne împărtăşim, ne unim cu El: El petrece întru noi şi noi întru El (Ioan 6, 56).

Cum se explică puterea deosebită a rugăciunilor făcute în timpul Sfintei Liturghii?

Apropierea de Domnul, Care e de faţă cu Trupul pe Sf. Altar, ne dă puteri şi nădejdi nebănuite, aşa cum dădea Sfinţilor Apostoli şi Ucenici după Înviere. El Se roagă împreună cu noi; El însuşi mijloceşte pentru noi în faţa lui Dumnezeu-Tatăl, ducându-I rugăciunile, cererile şi dorinţele noastre şi rugându-Se pentru împlinirea lor (Ioan 16, 23-26; Efes. 2, 18; I Tim. 2, 5). Odată cu El se roagă pentru noi şi Sfinţii, a căror pomenire şi lauda o facem şi ale căror mijlociri le cerem de atâtea ori în cursul Liturghiei. Contopite astfel în rugăciunile Bisericii sau obştii şi unite cu rugăciunea lui Iisus, rugăciunile fiecăruia dintre noi capătă o valoare şi o putere pe care nu o au singure. «Credem că vom dobândi cel mai mare folos sufletelor pentru care facem rugăciune la Jertfa sfântă şi prea înfricoşată ce este pusă înainte», zice Sf. Chiril, Arhiepiscopul cetăţii sfânte a Ierusalimului, din veacul al IV-lea[25]. Iar renumitul tâlcuitor al Liturghiei, Nicolae Cabasila, adaugă, mai târziu, că: «nu se mai află o altă formă de rugăciune care să poată atât de mult şi care să ne dea nădejdi mai mari ca aceea adusă prin această înfricoşată Jertfă, care a curăţat, în dar, păcatele şi fărădelegile lumii»[26].

Numai cei vii folosesc din săvârşirea Sfintei Liturghii?

Nu numai cei vii, ci şi morţii pe care îi pomenim şi pentru care ne rugăm, căci jertfa se aduce şi pentru ei. «Încă aducem Ţie această jertfă… pentru cei adormiţi întru credinţă…»; aşa se roagă preotul în taină, după sfinţirea şi prefacerea Darurilor. Cei adormiţi se împărtăşesc şi ei, la fel cu noi, din roadele binecuvântate ale Sfintei Liturghii, căci şi lor le dă Hristos, prin Sângele Său, iertare de păcate şi nădejdea învierii pentru viaţa de veci. Despre aceasta ne încredinţează toţi Sfinţii Părinţi şi marii Dascali ai Bisericii[27].

18]   Idem, Răspuns la întrebarea 58, trad. rom. p. 331.

[19]    Sf. Gherman al Constantinopolului, op. şi trad. cit., p. 115; Sf. Simion al Tesalonicului, Tâlcuirea despre dumnezeiescul locas, p. 94-95 şi Răspuns la întrebarea 158, trad. rom. p. 266-267; p. 330-331.

[20]   Meletie Sirigul, op. şi trad. cit., p. 51.

[21]   în textul tipărit se mai adaugă: „După unii învăţaţi, anafora ar fi o rămăşiţă sau aducere aminte de agapele sau mesele fraţeşti, de obşte, care aveau loc la sfârşitul Liturghiei, în Biserica primilor creştini.”, fără a se preciza care învăţaţi. „învăţăţii” sunt teologi protestanţi. De aceea am socotit de cuviinţă să atragem atenţia asupra acestui fapt.

[22]   Ibidem, p. 51.

[23]   Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfintele rugăciuni, cap. CCI, trad. rom. p. 198.

[24]  Despre preoţie, trad. rom. p. 353.

[25]   Cateheza a cincea mistagogică, cap. IX, în trad. rom. de Pr. D. Fecioru, vol. II; p. 571.

[26]   Op. si trad. cit., cap. XXIV, p. 67.

[27]   Astfel, de exemplu, Aşezămintele Sf. Apostoli, cartea VI, cap. XXX (în trad. rom. de Pr. I. Mihălcescu, Pr. M. Pâslaru si Ec. G. Niţu, cu titlul Scrierile Părinţilor Apostolici, vol. II, 1928, p. 179); Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza V-a Mistagogică, 9, în trad. rom. cit., p. 571; Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia III-a la Epistola către Filipeni; Mărturisirea Ortodoxă, partea I, Răspuns la întrebarea 107, trad. cit., ed. 1952.

va urma

 

 

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WhatsApp chat