Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Dispreţuit pentru simplitatea smereniei duioase

Dispreţuit pentru simplitatea smereniei duioase

Dispreţuit pentru simplitatea smereniei duioase

Hristos are nevoie să treacă printre noi în toate ipostazele istoriei Sale, spre a-Şi alege şi spre a se putea dovedi toţi cei care vin la El, pentru ce vin şi pentru ce stau.

Astfel am cunoscut:

– pe „Hristosul“ cel pus în cinste – şi o mare ceată dintre noi şi L-au ales pe acesta ca stăpân al lor;

– pe „Hristosul“ cel recunoscut oficial, parfumat, ceremonios – şi o altă ceată s-a desprins dintre noi, trecând de partea lui;

– pe „Hristosul“ cel indiferent, străin, nepăsător – care şi acesta şi-a rupt dintre noi închinătorii săi;

– pe „Hristosul“ cel elegant, bogat, satisfăcut… De acesta s-au grăbit să se alipească cei mai mulţi;

– pe „Hristosul“ la care am putut privi numai de foarte departe, de foarte jos, de foarte străini…

De toţi aceşti hristoşi falşi… hristoşi lumeşti, hristoşi morţi – care n-au putut şi nu vor putea mântui niciodată de osânda şi pierzarea veşnică pe nici unii dintre „închinătorii“ lor – au fost mulţi care s-au alipit. Şi mulţi care pe aceştia i-au ales. Pentru că ei făgăduiau atât de mult pentru viaţa asta. Dar cum au venit, aşa s-au dus. Şi ei, şi închinătorii lor care s-au alipit de ei.

Aceşti hristoşi fug totdeauna de cuptorul de foc. Şi fac totul ca niciodată să nu aibă de-a face cu el, fiindcă ei nu pot trece prin el. Ei rămân acolo.

Dacă noi n-am fi avut parte de cuptorul de foc al încercărilor, desigur, n-am fi cunoscut niciodată, nici noi, decât pe vreunul din astfel de hristoşi mincinoşi – precum spune El, Însuşi Hristosul cel Viu şi Adevărat, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru (Mat. 24, 24).

Dar dragostea şi înţelepciunea Duhului Sfânt au făcut să ajungem în cuptorul cel de foc al suferinţelor încă de la începutul Oastei, spre a învăţa să-L cunoaştem şi să-L recunoaştem pe cel mai frumos, mai real, mai adevărat, mai luminos, mai puternic, mai strălucit şi mai iubitor Iisus… Pe singurul adevărat Hristos. Pe Hristosul cel Răstignit, Hristosul Oastei. Pe Acesta, de acolo şi de atunci, L-am recunoscut fericiţi că este Hristosul nostru, al Oastei Domnului, Mântuitorul nostru cel dulce. Însoţitorul tot drumului nostru. Iisus cel prigonit pentru adevăr. Iisus cel flămând după neprihănire. Iisus cel lepădat de toate oficialităţile lumii. Iisus cel închis pentru Evanghelia dragostei curate. Şi dispreţuit pentru simplitatea smereniei duioase. Şi urmărit pentru statornicia neformalizării şi neîmpăcării cu nimic străin de El…

Crucea şi lacrimile erau semnele din afară ale Acestui dulce Iisus. Iar jert­fa, curăţia şi smerenia – semnele Lui dinlăuntru.

După aceste semne Şi-a ales Domnul Oastei întotdeauna pe adevăraţii Săi ostaşi şi luptători. Şi numai acei care şi-au însuşit şi păstrat pe totdeauna aceste semne ale Sale au putut rămâne cu adevărat ai Lui şi ai ei, prin toate vitregiile vremurilor, până la sfârşit.

În cuptorul de foc am aflat adevărul că, dacă orice lucrare a noastră nu are de la o anumită cantitate de căldură în sus, nu va avea nici durată şi nici preţ.

Că orice rugăciuni ale noastre, dacă nu au o anumită măsură de foc în ele, nu au nici viaţă. Şi nici putere. Nici nu vor duce nimic în sus şi nici nu vor aduce nimic în jos.

Că noi înşine trebuie să avem în noi un foc care să ardă necurmat, ca pe altar. Şi că de mărimea acestui foc depinde nu numai curăţia întregului nostru lăuntric, ci şi armonia întregului nostru din afară.

Că garanţiile acestui foc sunt treptele duhovniceşti pe care trebuie neapărat să le urcăm spre stările şi roadele Duhului Sfânt. Şi spre împlinirea omului nostru duhovnicesc, singurul admis în Împărăţia Duhului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, spre care năzuim şi alergăm.

Şi că numai în cuptorul acesta ne ard cu adevărat toate legăturile negre cu cele pe care le avem înapoia noastră. Şi legăturile văzute cu cele de jos… Rămânân­du-ne doar o singură legătură: cea strălucită, cu cele de Sus; cea fericită, cu cele veşnice.

În toate celelalte locuri din lume ne este foarte grea alegerea dintre Adevăr şi prieteni. Numai aici, în cuptor, ne este uşoară!

În toate celelalte stări din viaţă se mai poate simţi şi teama de moarte sau dorinţa după uşurătate, dar aici nu.

În toate celelalte împrejurări şi vremuri mai pot fi clipe de îndoială, de ceaţă, de rătăciri ori dezorientare, dar aici nu.

Aici totul este luminat şi luminos.

Pe orice drum al vieţii am umblat, noi am avut şi umbră. Sau umbre. Dar în drumul prin cuptor nu mai este aşa ceva. Acolo umbră nu există nicăieri. Fiindcă este numai lumină peste tot. Umbra există numai afară sau când lumina îţi este numai dintr-o parte (depinde de orientarea ta spre ea). Când mergi spre lumină, înaintea ta este luminos; umbra rămâne în urma ta, cu atât mai scurtă, cu cât te apropii mai mult de lumină. Când te întorci de la lumină, atunci îţi ai în faţă umbra… şi ea îţi creşte cu atât mai mare atunci, cu cât te depărtezi de izvorul luminii tale.

Dar în cuptor, fiind lumină pretutindeni, nu este loc pentru umbră nicăieri. Eşti ori luminos, ori nu mai eşti.

Fiind foc pretutindeni, nu este loc pentru gunoi nicăieri. Ori rezişti, ori arzi.

Fiind Hristos pretutindeni, devii ori una cu El, ori dispari.

Traian Dorz,  din “Istoria unei Jertfe”, Vol. III, pag. 58-60

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WhatsApp chat