Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Arhim. Vasilios Gondikakis

Arhim. Vasilios Gondikakis

Arhim. Vasilios Gondikakis – Să ne însemnăm cu semnul Crucii şi să înfruntăm viața

În mijlocul necazurilor vieţii trebuie să găsim un loc paşnic, un colţ liniştit, un timp de tăcere în care să ne cercetăm pe noi înşine. Dacă vom mistui hrana pe care viaţa ne-a dăruieşte, vom ajunge la „Slavă Ţie, Doamne!”. Patericul ne spune istorisiri despre monahi care prin sme­renie şi iubire pentru aproapele au de­venit sfinți; dar, de asemenea, ne vorbeşte şi despre alţii care, datorită mândriei şi egoismului lor, au fost nimiciţi. Când omul dobândeşte sensibilitatea trăirii ortodoxe, întreaga viaţă şi întreaga lume devin precum un Pateric cu paginile des­chise. Prin urmare, viaţa unui creştin ortodox în această lume este precum stu­dierea exactă a unui Bătrân autentic din Pateric. Prin toate cele cu care se confruntă i se dezvăluie iubirea lui Dumnezeu şi puterea smereniei, ca de altfel şi nimicirea care vine asupra omului din cauza mândriei, egoismului şi înălţării de sine. (mai mult…)

Arhim. Vasilios Gondikakis – Biserica Ortodoxă nu caută să te convingă, ci te cucereşte

Trebuie să îndepărtăm nu numai stratul de depuneri de pe vechile icoane, dar şi stratul de murdărie, de depuneri de pe noi. Fiecare dintre noi este o imagine a lui Dumnezeu, iar patimile sunt această mizerie care ne acoperă. Dacă trăim în asceză şi în smerenie, reuşim să facem această îndepărtare, această curăţire şi suntem gata să primim harul Sfântului Duh. Abia atunci putem înţelege ceea ce e omul în realitate, care este rostul său şi că Biserica Ortodoxă este mama noastră. Abia atunci pricepem care sunt obligaţiile noastre faţă de toţi credincioşii ortodocşi şi, desigur, faţă de lumea întreagă.

Nu este simplu şi uşor să fii credincios ortodox, după cum nu este simplu şi uşor să fii om. Întotdeauna în istorie, ortodocşii au fost mai puţini ca alţii, dar totdeauna au fost partea dinamică, „sămânţa” care a produs marele arbore. Este ca o perlă preţioasă, pentru care fiecare om vinde tot ce are, ca să intre în posesia ei.

Unitatea şi libertatea noastră ne arată măreţia omului. Fiecare dintre noi nu este doar o parte dintr-un mare mister, dintr-un mare întreg, şi întregul este o parte din noi. Fiecare credincios nu este doar o parte a unei Biserici mai mari, ci, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, fiecare dintre noi este o Biserică în miniatură. Fiecare din noi are în el tot misterul Bisericii. (mai mult…)

Arhim. Vasilios Gondikakis – Binecuvântarea și datoria de a fi aghiorit ( III )

Să mergem acum la o priveghere. Iarăși îți zice rațiunea lumii: Rezistați 12 ore? 15 ore! Dar sunteți în toate mințile? S-a demonstrat că omul are capacitatea de a-și păstra atenția concentrată doar pentru scurt timp. Și îți spune celălalt: eu sunt un om cultivat, vreau să îmi organizez viața rațional. Dar ce să faci cu această cultivare și cu această rațiune… Rezistăm 15 ore? Și ce înseamnă asta, că rezistăm? Să fii mort de oboseală. Să te topești. Acolo, tocmai în această topire, stă secretul. Și de acolo izvorăște o altă cerere către Dumnezeu și altă mângâiere care nu se aseamănă cu nimic altceva.

Și mergem în tot Sfântul Munte umblând la pas pe cărări și drumuri de piatră. Din nou, aceeași obiecție: Ce lucru mai e și ăsta? Ce sens are să te omori de oboseală pe drumuri de mers pe jos? Nu e mai bine să mergi cu mașina într-un sfert de oră? (mai mult…)

Arhim. Vasilios Gondikakis – Binecuvântarea și datoria de a fi aghiorit ( II )

Și când stăm la priveghere și priveghem și Dumnezeu ne dăruiește harul Său, în acel ceas respirația adâncă pe care o tragem, aduce o mângâiere care ajunge ”în toate articulațiile, în rărunchi și în inimă”. Această mângâiere prin ea înseși, ca și bucuria, ajung și la toți frații noștri aflați în necazuri, în greutăți și în chinuri, cei care trăiesc în lume. Prin urmare, dacă cineva trăiește aici după dreapta rânduială și cu recunoștință față de Domnul, cu adevărat propovăduiește și îi ajută pe toți ceilalți. ”Un trup suntem cei mulți” (I Corinteni 10: 17).

Urmăream azi această priveghere și această slujbă a marii Sfinte Anastasia, pe care pentru prima oară am simțit-o atât de puternic prin apropierea de moaștele ei și prin întreagă această lungă slujbă de toată noaptea. Vedeți ce a suferit? Scoaterea dinților, tăierea mădularelor, tăierea sânilor și moartea nedreaptă. Însă în cele din urmă, nici nu a fost nedreptățită, nici nu a fost biruită viața ei de moarte. Acesta a fost și este marele eveniment: înfrângerea morții în Biserica noastră. De aceea, în chip de negrăit, întreaga noastră existență va trebui să devină un act de recunoștință față de Dumnezeu, a cărui dragoste, precum și milostivirea Doamnei noastre Născătoare de Dumnezeu ne-au adus aici. (mai mult…)

Arhim. Vasilios Gondikakis – Binecuvântarea și datoria de a fi aghiorit ( I )

Nu vreau să vă obosesc, pentru că am petrecut cu toții această lungă noapte, care în chip firesc s-a scurtat prin harul Doamnei noastre Născătoare de Dumnezeu și prin ajutorul Sfintei Anastasia, șezând noi aici, în biserică. În același timp, consider că de fiecare dată când vrea cineva să spună câteva cuvinte despre Sfântul Munte, simte că sunt de prisos, pentru că singură tăcerea vorbește în locul nostru cel sfânt.

Îmi aduc aminte de un vizitator care a spus cândva: ”Dar ce faceți voi atâta vreme în biserică? Nu pot pricepe cum petreceți în biserică atâtea ore, dormiți sau ce faceți? Eu nu pot să stau fără să fac nimic. Vreau să fac ceva, altfel mă apucă nervii”. Și așa cum punea problema omul ăsta, îi dădeam dreptate. Nu am avut atunci ce să îi spun. După câteva zile, intrând în biserică, am simțit răspunsul. Și mi-am zis: Aghioriții intră în biserică. Își fac cruce. Se închină la icoane. Stau în strană. Și nu fac decât să stea în biserică. Oare ce face copilul în pântecele mamei sale? Nu face absolut nimic, ci doar stă în pântecele mamei sale, și crește în continuu. Și noi ne aflăm în pântecele maicii noastre. Și vedem că relațiile pe care le avem cu Biserica sunt niște relații organice. Poate să stea cineva și mut: uite, pare că nu face nimic. Sau pare că spune în continuu aceleași și aceleași lucruri: ”Doamne, miluiește! Doamne, miluiește!”. Iar aceste teriremuri  par să fie niște cântece de leagăn. Iar altul nu face decât să aprindă și să stingă candelele. Și totuși, în fapt, prin toate astea se întâmplă ceva foarte mare, ceva cu putere. (mai mult…)

Arhim. Vasilios Gondikakis – Cine odihnește pe aproapele va fi odihnit de Dumnezeu

Vorbind cuiva ai șanse să reușești o comunicare bună, dacă vorbești „ca și cum n-ai exista”. Important este să-l bucuri pe celălalt. Lucrul acesta l-am văzut la părintele Dumitru Stăniloae.

Eu, dacă cu voie sau fără voie, îmi fac publicitate mie sau monahismului, sau țării mele, trădez adevărul. Un singur lucru este esențial: să iubim nearătarea, neafișarea și să constituim pentru celălalt odihnă, să înțeleagă că prin noi Dumnezeu îl iubește pe el și să nu știe de unde vine această odihnă. Atunci în această odihnă vom fi și noi, deoarece, deși suntem de aruncat, și pe noi ne iubește Dumnezeu. (mai mult…)

Arhim. Vasilios Gondikakis – „Dumnezeu răspunde prin ceea ce refuză să răspundă”

Toți sfinții spun același lucru. Ei vorbesc despre eliberare. Părintele Dumitru Stăniloae avea acest simțământ, această intuiție a libertății dobândite prin har. Știa bine opera Sfântului Grigorie Palama și la fel de bine pe cea a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Tot el a tradus și pe Sfântul Grigorie de Nyssa, dar i-a pus și pe Sfântul Simeon Noul Teolog și Isaac Sirul în Filocalie. Fiecare sfânt vorbește despre eliberare în felul său. A venit odată cineva la Sfântul Munte și am vorbit cu el despre Sfinții Părinți, despre această libertate.

Este suficient să-l urmăm pe acel sfânt al cărui mesaj ne odihnește mai mult ca să dobândim Raiul. Toți ne conduc către această eliberare. Nu vorbim aici despre trăsăturile caracteristice ale fiecăruia în parte, dacă este monah sau nu. (mai mult…)

Arhim. Vasilios Gondikakis – Fără răbdare nu ne putem mântui

Șansa tuturor rămâne răbdarea. Dacă nu suntem în măsură să lepădăm toate, să ne predăm Bunului Dumnezeu, să acceptăm această moarte aducătoare de viață, trebuie să avem răbdare. Răbdarea este cea care ne va conduce la clipa în care ne va cerceta sensibil harul lui Dumnezeu.

Toate sunt bune în Biserică deoarece Domnul a biruit moartea prin moarte. În drumul spre Emaus, când Domnul era împreună cu ucenicii Luca și Cleopa, cei doi nu și-au dat seama la început cine îi însoțește. Când L-au cunoscut însă, El S-a făcut nevăzut de la fața lor, pentru ca aceștia să nu-L piardă. Dacă Hristos ar fi rămas în continuare cu ei, aceștia L-ar fi pierdut. Ar fi spus: iată, El este aici. Or, Domnul este peste tot, și în aparență nicăieri. Atunci când S-a făcut nevăzut la cină, El i-a luat de fapt cu El și a rămas împreună cu ei în duh. Practic, trebuie să avem conștiința că nu suntem și nu însemnăm nimic.

Arhim. Vasilios Gondikakis – De-am avea lumea întreagă la picioarele noastre, nici ea nu ne-ar ajunge

Cei mai mari sfinți sunt printre noi, dar ei ne rămân necunoscuți. Nu luăm seama la ei. Dacă am avea simțirea sfințeniei am trăi deja în Rai. Nu mă îndoiesc că și în România sunt oameni cu viață aleasă, dar nu sunt observați de nimeni. Ce îmi place mie în Biserica Ortodoxă este că toate minciunile sunt nimicite și rămâne doar adevărul omului.

Mult ne chinuim pentru că avem impresia că suntem ceva, ceva important. Dar mare este cel smerit! Sfântul Isaac Sirul spune că dacă un om ajunge la conștiința că nu înseamnă nimic, că este o sumă de neputințe și de necurății și că în același timp există Cineva Care îl iubește nejustificat, necon­diționat, atunci acela își află echilibrul. Avem aici ceea ce se spune în cântarea Casianei, „Doamne, femeia ceea ce căzuse”: „Cine va cerceta mulțimea păcatelor mele și adâncurile judecăților Tale, Mântuitorul sufletelor, Izbăvitorul meu?” (mai mult…)

Arhim. Vasilios Gondikakis – Nebunia de a renunța la tot pentru a îmbrățişa necreatul

Cercetarea științifică este un lucru bun. Dumnezeu ar fi putut să ne facă din start desăvârșiți, locuitori ai unui Rai static, imobil, dar nu a făcut acest lucru. Împărăția lui Dumnezeu este ceva mic care are un dinamism foarte puternic, este asemenea seminței de muștar care crește, la fel ca aluatul ce dospește toată frământătura. În egală măsură, Împă­răția este și ceva mai mare în care sunt prezente multe lucruri. Avem imaginea năvodului în care sunt mulți pești, de diferite feluri. Ceea ce are o foarte mare importanță este valoarea de a fi om. E valoros să cercetezi, să cauți știința, să nu te satisfacă nici un succes, nici o cunoaștere. Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Orice tărâm cucerit este începutul unui nou drum”. Exigența de a depăși totul este o harismă pe care o au puțini. Avva Isaac Sirul spune că „măcar unul dintr-o mie să ajungă să depă­șească limitele lumii create și să guste din cele veșnice”. Cel care a reușit să facă acest lucru nu este doar pentru sine o binecuvântare, ci pentru noi toți ceilalți. Eu n-am reușit să depășesc această graniță, dar dacă cineva a făcut-o, și eu sunt cumva părtaș la această împlinire. (mai mult…)