Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Arhimandritul Iuliu Scriban

Arhimandritul Iuliu Scriban

LIMANUL CREDINŢEI

Credinţa stă în mij­locul nostru ca un dar al lui Dum­nezeu. Atunci când toate ale noa­stre s-au prăbuşit şi omul se vede înconjurat din toate părţile numai de gurile căscate ale pieirii, se ri­dică înaintea lui chemarea din îm­părăţia nevăzută care-i spune: „Stai şi nu te pierde! Mai este ceva şi nu crede că totul este pierdut. Dacă crezi, nimic nu este pierdut”. Cum a spus Domnul Hristos către cel care cerea vindecare pentru fiul său şi era strivit de durere şi deznădejde: „Nu te teme, crede numai!”.

A merge în calea gusturilor noastre este a merge într-o cale potrivnică nouă. Deşi ni se pare că aceea este calea noastră, fiindcă ne place, dar dovada se face în­dată că este calea care nu se po­triveşte cu fiinţa noastră, fiindcă ne roade şi ne doboară. Într-ade­văr, care om ar putea spune că păcatul l-a dus la înălţare, la fe­ricire? Totdeauna gustarea păca­tului aduce o stare de dezgust. Trebuie să mai treacă apoi o vreme pentru ca omul din nou să poftească spre el. Păcatul nu este în firea noastră. Este boala care s-a furişat în trupul nostru şi ne‑a strâmbat şirul drept al faptelor noastre.

Dimpotrivă, aţi auzit vreo­dată că cel ce a gustat odată din grădina credinţei, omul care a pă­răsit calea păcatului şi a găsit ca­lea lui Dumnezeu să mai tân­jească după păcatul pe care l-a părăsit? Aşa de fericit se simte omul care vede îndărătul lui pu­stia din care a scăpat şi aşa se încântă de limanul la care a ajuns! (mai mult…)

ŞI VOI CU CE VĂ VESELIŢI?

Am scris în altă bucată că omul duhului nu stă cu privirea în pământ şi numai se posomorăşte pentru primejdiile care ameninţa viaţa cea sănătoasă, ci el este şi vesel, fiindcă nu lasă întristările să-i abată mulţumirea sufletului. Sf. Pavel spune: „Am bucurie întru tot necazul nostru” (II Cor 7, 4). Deci şi noi trebuie să păstrăm su­fletele noastre aşa ca să putem fi veseli şi netulburaţi şi când neca­zurile vin peste noi. Omul duhului ştie că toate sunt în mâna lui Dum­nezeu şi atunci el nu se poate tulbura de zbuciumările vremelnice ale acestei vieţi.

Dacă este aşa, noi ne bucurăm şi când vrăjmaşii noştri turbează de mânie împotriva noastră şi facem haz de înverşunarea lor. Privim spre lucrul lor şi-l vedem şubred şi faptă de oameni nărăvaşi. Ne veselim privindu-l şi ne mai des­creţim frunţile zâmbind în po­pasurile lucrului nostru. (mai mult…)

NOROC CU CREDINŢA!

Marea greşeală a omului a fost că s-a rupt de puterea lui Dum­nezeu. A făcut aceasta pentru ca să fie mai slobod în păcatele lui. A iubit păcatul şi de aceea s-a simţit stingherit de fiinţa lui Dum­nezeu. Din pricina aceasta, i-a fost ca mare bucurie vorba bârfitorilor că nu este Dumnezeu. Dar, lepă­dând pe Dumnezeu, a rămas în prada lui, a rămas în voia păca­tului, a rămas o biată fiinţă nepu­tincioasă. Nu mai avea cu el iz­vorul puterii şi s-a prăbuşit întru neputinţă. Dumnezeu îi era spre ferire şi tărie. A crezut că prin aceasta i se răpeşte dulceaţa vieţii, dar a căzut în robia pe care n-o bănuia.

În viaţa omului vin dureri şi amaruri aşa de grele, că-i este pe­ste putinţă să le înghită. Da, omul poate răbda foarte mult. Nu de­geaba zice românul: „Să nu dea Dumnezeu omului cât poate să rabde!”, cu toate că nu poate răbda chiar peste măsură, dacă nu are şi anumite proptele care-l fe­resc de prăbuşire. Prin singurele lui puteri nu poate răbda prea mult. De la o vreme se prăbuşeşte. Dovadă sunt multele sinucideri din ziua de azi. Ce sunt toate ace­stea? Numai dovezi că omul n-a mai putut răbda. Vine o clipă când i se pare peste putinţă să mai înghită amarul şi atunci îşi taie singur firul zilelor lui. (mai mult…)

OCHI FĂRĂ VEDERE

Biserica şi azi este în sânul omenirii. Ea şi acum răsună de aceleaşi învăţături ca şi mai îna­inte. De ce oamenii sunt azi mai slăbănogiţi?

Din pricină că s-au depărtat de ea. Au voit să trăiască pe so­coteala lor, cu o viaţă mânată de alte gânduri.

Biserica, se înţelege, nu le-a făcut silă. I-a lăsat să guste sin­guri dacă ce fac ei poate fi mai bun, mai de folos, mai întăritor decât ce a făcut Dumnezeu pentru ei.

În lumea noastră de azi se petrec o mulţime de lucruri care ne arată limpede ce rea e viaţa omului fără călăuza credinţei. Ies lucrări de seamă, care pot des­chide ochii omului să vadă bine şi sănătos şi să nu se amăgească cu luciri înşelătoare. Totuşi omul trece pe lângă acestea fără a le vedea şi-şi duce viaţa sa înainte, cum s-a îndulcit s-o ducă, cum crede el că e mai bine.

Dacă îi vorbeşti tu de astfel de lucruri, nu te ascultă bucuros. De vrei să-i dai ceva de folos să citească, nu se prinde. Parcă ar fi fermecat, ochii lui stau aţintiţi aiurea şi dorurile lui plutesc de­parte de ce-i spui tu. (mai mult…)

ÎI SCURMĂ PĂCATUL

Arhimandritul Iuliu Scriban

„Plata păcatului este moartea” (Rom 6, 23).

Dacă ia aminte cineva la omul mâncat de poftele lumii şi la cel care urmează căile lui Dumnezeu, vede la dânşii mari deosebiri nu numai de la faptă la faptă, de pildă, că unul are vorbe spurcate în gură, pe când celălalt nu, că unul pofteşte după băutură, pe când celălalt nu; ci şi în înfăţişarea lor întreagă se vede că altfel este unul, altfel cel­ălalt. Omul lumesc este mai zvăpăiat, mai tulburat, mai împins spre o poftă sau alta. Omul duhului este mai tihnit, mai gânditor. Omului lumesc nu-i dau pace poftele lui, îl scot din casă afară. Vrea să se mai vadă cu ai lui, să se înhăiteze cu cei mâncaţi de gusturi asemenea cu ale lui, pentru ca să se zbânţuiască mai turbaţi în gustarea păcatului.

Aţi văzut beţiv care să-şi ia clondirul cu vin sau rachiu şi să meargă acasă la el să-l soarbă în tăcere? Aş! Nu-l lasă inima să facă aceasta singur. El numaidecât tre­buie să se ducă la crâşmă, să-şi găsească tovarăşi de chef, să audă în jurul lui chiote şi gâlceava. Atunci se simte beţivul la largul lui. (mai mult…)

SĂ FACĂ EI

Arhimandritul Iuliu Scriban

Dacă te uiţi la felul cum oamenii se orânduiesc pentru a lupta împotriva feluritelor rele care-i ame­ninţă, vezi că ei nu se gândesc la mijloacele creştineşti.

Dacă este vorba de creşterea tineretului ca să nu cadă în ghearele pierzaniei, de este vorba de îndreptarea satelor, pentru a le scoate din părăginirea lor, de este vorba de a ridica sufletul oameni­lor, de cele mai multe ori, cei cu răspunderea nu se gândesc să caute mijloacele creştineşti. Altele le dau lor în minte. Fostul primar al Bucureştiului, de pildă, pusese la cale jucări de teatru pentru po­por şi potrivea ca acestea să se facă la zile de duminică, în vremea slujbei sfinte.

Ba, la începutul întocmirii acestor lucruri necuvenite, se lăuda cu ele. Le deschidea cu un cuvânt al său şi spunea că pune mare te­mei pe astfel de întocmiri, că un joc de teatru face cât zece predici!… (mai mult…)

OASTEA BIRUITOARE

Arhimandritul Iuliu Scriban

Dacă un mic amănunt mi-a în­curcat socotelile şi n-am putut fi la marea adunare a Oştii de la Sibiu, totuşi cu atât mai multă grijă am avut să culeg ştiri şi să aflu cum au mers lucrările adunării şi cum s-a înfăţişat ea ca număr şi ca în­sufleţire. Pentru mine este mare dor să aflu cum stăm cu acestea, pentru ca să pot judeca dacă în ţara noastră puterile Duhului merg îna­inte ori dau îndărăt.

Într-adevăr, eu, dacă vin la adu­nările Oştii, fac aceasta nu numai ca om însufleţit, doritor a pune umărul şi a ajuta o mişcare sănă­toasă să salte tot mai mult, ci şi pentru ca să pot judeca despre stă­rile din ţara noastră şi să ştim cum să îndrumăm silinţele noastre.

Apoi, din câte am citit şi din câte am aflat întrebând şi din câte mi s-au povestit, pot spune că sunt mângâiat şi eu, alături de cei ce au fost de faţă şi au luat parte la marea adunare. (mai mult…)

OASTEA DOM’ PĂRINTELUI ŞI HOARDA ALECULUI

Arhim. Scriban

«Oastea Domnului» nr. 39 / 24 sept. 1933, p. 3

Păr. Alecu Constantinescu şi-a ieşit din obicei. Harnic şi săritor cum este la treabă, e nevoit să-şi lase buna odihnă şi să asude cu condeiul împotriva Oştii Domnului.

Mare belea! De unde a mai ră­sărit şi Oastea asta, să răpească li­niştea oamenilor şi să te pui la scris articole, în loc să sforăi după-masă!

Dar, în sfârşit, îmboldirea lui Lungu, pe de o parte, nesuferita privelişte a celor harnici de la Oaste, pe de altă parte, care mai cer şi vecernie, îl silesc să mai părăsească sfânta şedere şi să picure cu su­doare şi cerneală pe hârtie.

Dar ce scrie? (mai mult…)

Ceata fariseilor există şi azi

CUVÂNTUL PĂRINTELUI ARH. SCRIBAN

rostit la încheierea adunării ostaşilor din ziua de Sf. Ilie[1]

 

Pe lângă cele spuse la început, acuma vă voi spune ceva din lu­crurile de gospodărie. Viaţa osta­şului trebuie să fie întocmită deo­sebit de a celorlalţi oameni, ca astfel, când lumea va vedea că un soi de oameni sunt mai ciopliţi ca alţii, explicaţia să fie că aceştia sunt ostaşi. Ei se adapă din învă­ţăturile Bisericii şi sunt de la Oastea Domnului. Să vadă oricine că cei ce se instruiesc în Domnul sunt o nouă structură. Ostaşii Domnului sunt oameni cu dragoste de lucru­rile Domnului, de cântările şi adu­nările duhovniceşti. În toate privin­ţele, ostaşii Domnului să se arate deosebiţi.

La oştire, ostaşul Domnului este bun cetăţean. El merge cu pieptul deschis să-şi facă datoria către ţară. Mergând cu trenul spre Chişinău, la Prut, observ ţipete şi văicăreli. Mă uit pe fereastră şi văd recruţii mergând la oştire. Îi întreb pentru ce se văicăresc aşa şi-mi răspund că-i duce la armată, unde-i bate. Bătaie ia numai cel rău; şi atunci, dacă ei sunt răi, lasă să-i bată. Cine este de ispravă nu su­feră. Cu prilejul pornirii la armată, peste tot, la români ca şi la nemţi, este un urât obicei de a se îm­băta, din care cauză nu de puţine ori recruţii, în loc de cazarmă, ni­meresc în altă parte. (mai mult…)

Într-adevăr, Oastea era «cu o gură şi cu o inimă» la Sibiu.

Două bucurii mai mari am avut în trecuta lună iunie. Una a fost că am putut lua parte la marea adunare a Oştii Domnului din Sibiu. Pe când în ţară oamenii foiau cu adu­nări poruncite pentru treburi poli­tice, în care inimile rămân goale şi mintea seacă, la Sibiu se făcea scu­larea sufletească mai însemnată decât toate sculările, fiindcă era în numele Domnului, din iubirea către El şi către suflet.

Când am ajuns în Sibiu, în ziua de 5 iunie, mulţimea ostaşilor, cele peste 2000 de oameni, se mişca cucernică spre încăperea cea mare a teatrului. Era un măreţ alai, tăcut, fiindcă era mânat de gânduri care lucrau întru ascuns.

Cu ce să-l asemăn, decât cu alaiul Domnului din Betania spre Ierusalim? Numai că Domnul cu apostolii nu erau acolo, dar alaiul era tot atât de curat şi mânat de gânduri sfinte. Ba era mai curat, că nu erau între ostaşi fariseii. Iar dacă nu era Domnul în chipul văzut, fără îndoială, era nevăzut, după cuvintele: „Unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”. (…) (mai mult…)

WhatsApp chat