Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home David Ioan

David Ioan

MÂNTUIREA, DOAR LA CAPĂTUL LUPTEI

Vorbirea fratelui David Ioan,
de la adunarea din a treia seară de priveghere a fratelui Popa Petru

Slăvit să fie Domnul!

Din seara trecută până acum, în faţa noastră, a tuturor celor care l-am cunoscut sau care nu l-am cunoscut pe preaiubitul nostru frate şi părinte Popa Petru, s-au revărsat ca un şuvoi mărturiile despre viaţa sa. Cei mai mulţi dintre câţi am venit aici am fost şi noi înviaţi şi adăpaţi de Jertfa Scumpului nostru Mântuitor Iisus şi continuată de martorii Lui credincioşi.

Mărturisirea cuvântului celui viu care a fost lăsat scris pe paginile Sfintei Scripturi de către Sfântul Apostol Pavel a fost continuată la fel de toţi cei care au avut pe inimă lucrarea începută de el. Toţi aceştia au spus: „Nu vreau să ştiu între voi altceva, decât pe Iisus şi pe El răstignit”. [În vremea noastră], această lucrare a fost continuată de părintele nostru scump Iosif, de fratele Ioan Marini… de toţi cei care n-au avut numai darul vorbirii, al mărturisirii, ci au avut pe inimă acest Nume, această Jertfă, această lucrare.

Când avem pe inimile noastre lucrarea acesta a Lui, e cu mult mai mult decât dacă doar am fi învăţat-o, decât dacă doar am fi auzit-o sau am fi descoperit-o noi prin meditaţie sau prin cercetarea Scripturilor. (…)

Eu nu pentru că am citit în Sfânta Scriptură, nu pentru că mi-a spus cineva despre Lucrarea lui Dumnezeu, despre mân­tuirea Lui, despre Jertfa de pe Cruce a Domnului Iisus cred în El. Nu! Nu cred în Domnul Iisus pentru că am citit sau pentru că mi s-a spus. Ci cred pentru că L-am întâlnit personal pe Domnul Iisus. Mergeam spre moarte; am plecat din Brad, unde locuiam, spre Oradea, cu gândul de a nu mă mai întoarce niciodată la familie, la copii. Şi în Oradea L-am întâlnit pe Domnul Iisus! Prin cine? Printr-un „ucenic” al preaiubitului nostru frate Petru, fratele Isoc Teodor, care era mai tânăr decât mine cu doi ani. Asta se întâmpla acum treizeci şi trei de ani, pe când aveam 28 de ani. Eu eram disperat, mergeam spre o moarte sigură – şi credeam aceasta.

Dar Dumnezeu lucrează altfel. El mi-a ştiut suspinele şi lupta, şi dorinţa mea de îndreptare, căci, până atunci, oriunde am alergat şi oricine mi-a dat vreun sfat – fie că l-am cerut sau nu – nu mi L-a dat pe Iisus. Mi s-au dat numai nişte catehizări, nişte vorbiri, nişte învăţături omeneşti. Fratele Teodor mi-a vorbit atunci despre fratele nostru scump Petre şi mi l-a descris în simplitatea lui, în starea lui de adevărat copil al lui Dumnezeu, cum mi l-am închipuit înainte de a-l fi cunoscut. Şi mi-am dat seama că, cu adevărat, acesta este un om al lui Dumnezeu, un copil al lui Dumnezeu. Cel ce mi-a vestit Cuvântul era un [fiu duhovnicesc] al fratelui Petre, dar L-am văzut în el pe Domnul Iisus, cu adevărat. Pentru că şi el, când l‑a văzut pe fratele Petre cum mărturisea, L-a văzut pe Domnul Iisus. L-a văzut după cum trăia, după cum era pilda vieţii lui. Dacă n-aş fi văzut în fratele Teodor pe Domnul Iisus, dacă n-aş fi văzut în viaţa lui, cu adevărat, ceea ce n-am văzut la nimeni până atunci, poate m-aş fi îndoit.

(…) La acest „ucenic” al fratelui Petre, din Oradea, aşa cum am spus la început, L-am întâlnit pe Domnul Iisus. Nu din citirea Cuvântului lui Dumnezeu, ci din întâlnirea personală cu El, Care mi-a iertat toate păcatele mele pentru care eu doream să fiu pedepsit. Eu ceream… mă rugam lui Dumnezeu, ridicam ochii spre cer şi spuneam: „Doamne, trimite foc din cer să mă nimicească, fiindcă pentru mine nu mai există nimic pe pământ”. Dar fratele îmi spunea: „Da, aşa a fost… Când lumea era gata sortită pierzării, tocmai atunci Dumnezeu Îl trimite din cer pe Fiul Său, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Crezi în Domnul Iisus?”. Când m-a întrebat asta, mi-a venit ca o repulsie împotriva Lui: „Ce mă întreabă omul acesta, că doar eu cred! Dar ce-mi foloseşte mie credinţa, când viaţa mea e cu totul întinată în lumea aceasta şi biruită de păcat, de care nu mă puteam cu nici un chip despărţi? Voiam şi nu puteam”.

După trei seri de stare de vorbă şi rugăciune, în care se ruga pentru mine, fratele mi-a spus o istorioară de-a Părintelui Trifa (pe care poate o ştiţi), cu cei doi fraţi, dintre care unul era credincios şi altul necredincios. Cel necredincios trăise cum trăisem şi eu: numai în chefuri, numai în slujiri lumeşti. Şi el a fost de multe ori înştiinţat, ajutat, scăpat, salvat de fratele său, dar nu l-a ascultat pe acesta. La urmă, a făcut o crimă şi a fugit la fratele său acasă, să-l salveze. Atunci fratele său i-a spus:

– Dezbracă-te de hainele tale pline de sânge.

Fratele credincios s-a dezbrăcat şi el şi şi-au schimbat hainele între ei. După ce s-au îmbrăcat, autorităţile au venit şi… pe cine au ridicat? Pe cel cu hainele pătate de sânge. L-au legat, l-au pus în cătuşe şi, ducându-l, l-au condamnat la moarte. Şi, [înainte de a fi executat], i s-a dat voie, la cerinţa lui, să-i scrie o scrisoare fratelui său, în care i-a spus: „Dragul meu frate, vei şti că, în clipele acestea, eu mor în locul tău. Dar nu-ţi cer decât un singur lucru: după cum eu mor în locul tău, tu să trăieşti în locul meu. Tu ştii cum am trăit eu… Şi nu din obligaţie. Eu din dragoste am făcut aceasta pentru tine. Tot din dragoste să trăieşti tu în locul meu…

Atunci eu i-am pus o întrebare fratelui:

– Şi tot ce am făcut eu până aici mi se iartă?

– Da, Sângele Domnului Iisus te curăţeşte de orice păcat.

Am auzit multe mărturii; am auzit multe învăţături… Am auzit în multe feluri spus Cuvântul… Dar ca aici în Lucrare, din gura acesta, din duhul acesta, niciunde şi niciodată.

În clipa aceea… a pătruns în inima mea Domnul Iisus, când am întrebat:

– Şi tot ce am făcut eu mi se iartă?

– Da, Sângele Domnului Iisus te curăţeşte de orice păcat.

Din clipa aceea n-am mai fost acelaşi. Deci eu L-am întâlnit personal pe Domnul Iisus, Care mi-a iertat toate păcatele, în Lucrarea acesta atât de minunată.

Şi de-atunci am avut bucurii cu fratele Petre, întâlnindu-l, cunoscându-l şi auzind Cuvântul lui Dumnezeu atât de minunat. Fratele Teodor, prin care-L primisem pe Domnul, trecuse la El după trei ani de zile. Domnul l-a dus şi pe el acasă, la vârsta de 29 de ani.

Iar eu, după ce am început să „umblu în picioare”, la trei ani după naşterea din nou, am început să-i cunosc pe fraţi. Până atunci n-am cunoscut pe nimeni. Am stat singur acasă, cu Domnul, şi numai după aceea am luat legătură cu fraţii. Şi am rămas [cu ei] şi doresc [să rămân] până la moarte, indiferent cum mi-ar fi moartea (am mărturisit aceasta şi fraţilor mei din localitatea de unde sunt). Nu acesta este important, cum e moartea. Cu o moarte toţi suntem datori. Dacă ar fi aşa după cum judecă lumea acesta şi zice că moartea e năprasnică, noi nu ştim de aşa ceva. Noi nu cunoaştem aşa ceva. Pentru că, dacă ar fi să o numim aşa, atunci şi Domnul Iisus a murit de o moarte năprasnică. Apoi unde mai punem martirii şi mucenicii, şi apostolii? Noi înţelegem cu totul altfel. Dacă ne-am încredinţat soarta în mâna Domnului Iisus, nu ne mai interesează, se schimbă soarta. Şi rămâne ca Dumnezeu, Căruia i-am încredinţat-o, să-i poarte de grijă şi s-o ducă la îndeplinire. Toţi cei care şi-au pus nădejdea în El să cunoască că moartea este un câştig pentru noi, nu o pagubă, oricum ar fi ea.

De aceea, ne bucurăm pentru că Domnul Iisus a făcut lucrarea acesta în vieţile noastre. (…) Şi, pe parcurs, am înţeles şi din Cuvântul lui Dumnezeu şi s-a adeverit că acesta-i Lucrarea la care am fost chemaţi. Şi aceasta-i Lucrarea pe care o vom continua şi în Împărăţia lui Dumnezeu.

Am înţeles şi de-aseară, şi din seara acesta că multora dintre cei care am venit aici, fratele nostru ne-a dat multă, multă hrană. Suntem recunoscători cu toţii, de aceea am venit să-l petrecem pe ultimul drum. Ştim că ne va aştepta acolo… şi dorim cu toţii, cât de curând, să ne întâlnim acolo de unde nu ne vom mai despărţi. Acolo unde, cu adevărat, ne vom bucura de ostenelile noastre. Noi, mai puţin; dar fratele Petre şi cei care au lucrat mai mult se vor bucura mai mult. De aceea ne bucurăm în seara aceasta.

Şi-i rugăm pe toţi cei care încă nu s-au întâlnit personal cu Domnul Iisus să nu rămână mulţumiţi doar cu ceea ce aud de la noi, ori de la cine ar fi să audă. Să nu se mulţumească cu atât, până când nu-L vor întâlni personal pe Domnul Iisus în viaţa lor. Până când n-or simţi personal lucrarea de iertare, de mântuire, de putere a Duhul lui Dumnezeu, Care ne poartă şi ne ridică din orice stare, şi ne zideşte în credinţa cea sfântă, care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna.

Să ducem şi noi lupta aşa cum a dus-o fratele: până la capăt. Nu ştim noi ce ne aşteaptă până la capăt, dar un singur lucru vrem să ştim. Eu un singur lucru am mărturisit şi mărturisesc. Orice s-ar întâmpla în viaţa mea, eu gândesc aşa: nimic altceva nu doresc mai de preţ decât mântuirea. Acesta o doresc! Mântuirea, aceasta aştept s-o primesc Acolo. Şi am primit-o noi de la Domnul Iisus, dar Apostolul Pavel ne spune s-o ducem până la capăt, cu frică şi cu cutremur. Şi vă îndemn ca, pe inimile noastre, pe inimile frăţiilor voastre, fiecare, să aveţi acest gând: mântuirea sufletelor frăţiilor voastre. Aceasta este cea mai de preţ şi nimic în lume nu-i mai de preţ ca mântuirea. Pe aceasta s-o dorim! Să-L rugăm mereu pe Domnul Iisus: „Doamne, prin orice m-ai trece, eu doresc să rămân în mântuirea Ta pe care mi-ai dat-o Tu. Doresc să moştenesc ceea ce Tu mi-ai promis. „Ieie-mi-se tot – aşa cum spun atâtea cântări – fără orice-avere pot, / însă fără una nu. / Asta eşti, Iisuse, Tu!”.

Slăvit să fie Domnul!

Frate de aur şi de miere sfântă – Popa Petru de la Săucani / Rus Ovidiu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2014

WhatsApp chat