Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Doxologia.ro

Doxologia.ro

Predică la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

Astăzi… în Biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată şi pre Hristos tuturor mai-nainte îl vesteşte” (Din Troparul Intrării în Biserică a Maicii Domnului).

Străluceşte astăzi în inimile noastre zi de bucurie şi praznic sfânt. Prin hotărârea Atotputernicului Dumnezeu, Sfânta Fecioară Maria a fost rânduită să fie Maica cea după trup a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos.

În Biserica noastră Ortodoxă, nimbul de sfinţenie al Sfintei Fecioare Maria străluceşte mai presus decât nimbul tuturor Sfinţilor, căci ea este mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fară de asemănare decât Serafimii. Pentru această înaltă şi negrăită vred­nicie arătată de Dumnezeu Sfintei Fecioare Maria, Biserica Orto­doxă a rânduit în cinstea ei patru mari sărbători peste an. Sărbă­toarea de astăzi o cunoaştem sub numele de „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”. Se numeşte aşa pentru faptul că aceea care este mai înainte de naştere Fecioară şi după naştere Fecioară, în Biserica cea Sfântă se aduce. (mai mult…)

Părintele Teofil Părăian – Predică la Învierea fiicei lui Iair – Credința în învierea morților

 

Nu te teme, crede numai și se va mântui fiica ta”

Iubiți credincioși,

Cuvintele acestea, „Nu te teme, crede numai și se va mântui fiica ta”, sunt cuvinte pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a rostit în legătură cu învierea fiicei lui Iair. Cuvintele au fost rostite către Iair, care era mai marele unei sinagogi. Acesta s-a dus la Domnul Hristos și I-a spus că are o fiică bolnavă pe moarte și L-a rugat pe Domnul Hristos s-o ajute, s-o ridice din boală. (mai mult…)

Concediul de odihnă și șomajul duhovnicesc

Arhimandritul Mihail Daniliuc

Câți își propun să-și „bronzeze” ființa la Soarele dreptății – Hristos Dumnezeu, raportându-și viața la învățăturile Lui mântuitoare?

Vara auzim tot mai des referiri la noțiunea de concediu. Potrivit dicționarului explicativ al limbii române concediul este intervalul de timp determinat în care salariații sunt scutiți, în mod legal, de a veni la locul de muncă și a presta munca, primind pentru tot acest interval remunerația bănească cuvenită.

Nu ne mai întrebăm de ce angajații au nevoie de  aceste zile de odihnă prelungită. Studiile făcute de specialiști au demonstrat necesitatea rânduirii unor perioade de relaxare, tihnă și recuperare în vederea sporirii randamentului la locul de muncă. Atât timp cât omul muncește potrivit unui program riguros și constant, sigur este mai mult decât evident că are nevoie și de o perioadă din an în care să-și refacă forțele în vederea unei eficiențe profesionale crescânde. (mai mult…)

Ortodoxia orbilor

Succesul secularismului în ţara noastră este direct proporţional cu ortodoxia orbilor din Biserica noastră. Victimile ipocriziei noastre, a credincioşilor ortodocşi care, în fiecare duminică, avem în biserici înfăţişarea adevăratei credinţe, iar în tot restul vieţii noastre – în aspectele ei sociale, politice şi culturale -, îi tăgăduim puterea, sunt, în primul rând, tinerii.

Având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. (2 TIMOTEI 3, 5)

Inimile noastre sunt oarbe din naştere. Le vindecă Hristos prin Botez. Apoi, când păcatele ni le acoperă cu ţărână ne redau vederea lacrimile căinţei, vărsate de inimi, la Spovedanie.

Numai că, paradoxal, mulţi dintre noi nu dau semne de recăpătare a vederii după Spovedanie. Adică, nu-L văd pe Cel bolnav, pe Cel închis, pe Cel singur, pe Cel bătut, nedreptăţit, jefuit şi abandonat la marginea drumului, în toţi necăjiţii şi obidiţii acestei lumi. Şi, mai ales, în fraţii de credinţă. De exemplu, angajatul ortodox de la Poşta Română nu l-a văzut, cu inima, pe angajatul ortodox de la Oltchim când Statul român îl bătea şi tâlhărea luându-i pâinea de la gură prin falimentarea hoţească a intreprinderii; ca atare, nu a simţit nevoia să se solidarizeze cu el, deşi, în mod clar, era vorba de o victimă a unei tâlhării ca şi cea din parabola Bunului Samarinean. Tot ce îşi doreşte ortodoxul de la Poştă e să nu ajungă tâlharii şi la el, negândindu-se măcar că tocmai lipsa de solidaritate cu cel de la Oltchim va deschide calea tâlharilor spre instituţia în care lucrează el. Dar iată că deja au ajuns. Şi se simte foarte singur… (mai mult…)

Ascultarea cea… încăpăţânată

Zice unul: „Eu fac ascultare de Evanghelie, dar, din păcate, constat că zice şi minciuni.” Măi-măi! Mare descoperire, după atâţia ani, după mii de ani, aflăm că Evanghelia mai zice şi lucruri neadevărate. Şi care sunt acelea? Zice acela: „Bat la uşa milei pentru o problemă simplă, atâţia ani, şi nu îmi deschide uşa. Deşi a spus: Bateţi şi vi se va deschide, eu bat şi nu deschide.”

Dacă cercetăm cu logica noastră, este adevărat faptul că omul are o oarecare dreptate. Însă, când batem la poarta lui Hristos şi nu a vrăjmaşului, Hristos nici nu surzeşte, nici nu Se află departe de noi. Fiecare bătaie este păstrată ca într-o memorie proprie, adică fiecare încercare personală de a-L găsi pe Hristos este ţinută minte de Acesta şi apreciată. Ca urmare, toate, rugăciunile noastre sunt nişte bătăi la poarta milei, care, toate laolaltă, sunt luate în calcul de Domnul. Ba chiar vor fi scump răscumpărate şi în această viaţă şi; în cealaltă. Însă, de multe ori, gestul lui Hristos de a nu răspunde imediat, ne dă de ştire că trebuie să cercetăm lucrul care-l tot cerem, să întrebăm şi pe altcineva care să ne confirme că facem bine; nu cumva greşim? Adică, poate că Dumnezeu ne-a deschis o alt uşă, iar noi batem la alta, puţin mai jos, iar pe cea disponibilă nu o vedem sau nu vrem să o vedem, îţi zice cineva: (mai mult…)

Vindecarea fiului lunatic – Comentarii Patristice

(Mc. 9, 18) Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut.

După ce aceste duhuri și-au pierdut simplitatea ființei și perfecțiunea dintâi a naturii lor, s-au umplut de tot de ticăloșenie. Căci, după ce s-au dat pe sine de tot pierzaniei, diavolii și-au făcut din pierderea oamenilor și aducerea lor în aceeași stare ca a demonilor, singura lor lucrare. Ei înșiși fiind întruchiparea patimilor, se seamănă pe sine ca patimi în alții. Atunci când le poruncim în numele singurului Dumnezeu adevărat, mizerabilii și împietriții împotriva propriei voințe, se cutremură și fie fug din trupurile pe care le stăpânesc, fie pleacă încetul cu încetul, după credința celui cuprins, fie după harul doctorului.

(Miniciu Felix, Octavius 24-27, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip) Citeşte în continuare »

Frângerea inimii şi pocăinţa puţin înainte de moarte

Ne povestea Părintele nostru[1], că un om ajunsese până la vârsta de optzeci de ani şi trăia undeva în Detroit, extrem de bogat în cele lumeşti, dar nespovedit de-a lungul vieţii sale, cu multe păcate grele. Făcuse el şi unele milostenii, dar acestea din nesfârşitele lui bogăţii. Părintele nostru s-a dus la el acasă şi a văzut covoare şi tapiserii persane, lucrate de mână, de simţeai că te afunzi în ele, atât de moi şi de înalte erau, zece, cincisprezece centimetri. Părintele i-a vorbit şi a fost profund mişcat, s-a sfâşiat pur şi simplu sufleteşte din pricina remuşcărilor şi s-a spovedit. Ne zicea Părintele: „Mă miram, din ce motiv acest om dur, cu inimă de piatră, şi care nu plânsese vreodată în viaţa sa, acum a plâns neîncetat, mai mult de două ore, fără întrerupere. Bătrânul acesta, care acum se mărturisea, îngenunchiat, plângea încontinuu, încontinuu, încontinuu… Ce nu a scos la spovedanie din inima sa, ce nu a spus, ce nu făcuse…”. I-a citit Părintele rugăciunea de iertare şi după ce şi-a plinit responsabilităţile la mănăstire, s-a retras la chilie. În ziua următoare a fost înştiinţat că bătrânul acela a murit pe neaşteptate. I-a adunat Părintele stareţ pe fraţi şi le-a zis: „Părinţi şi fraţi, vreau să vă vorbesc despre o mare taină. În mărturisirea acelui bătrân se ascunde o mare taină. Acesta ajunsese la o vârstă înaintată şi din punct de vedere clinic era sănătos. Niciodată nu fusese bolnav, nimic nu avusese vreodată. Toate acestea dovedite medical. Nici măcar aspirine nu luase în viaţa sa. Bineînţeles făcuse ceea ce făcuse, şi Dumnezeu cunoştea acest lucru, dar vedeţi că l-a ţinut până în ceasul al doisprezecelea.” (mai mult…)

Predică la Soborul Maicii Domnului – Preot Vasile Gordon

Colinde, colinde!/E vremea colindelor, /Căci gheaţa se-ntinde/Asemeni oglindelor./Şi tremură brazii/Mişcând rămurelele,/Căci noaptea de azi-i/Când scânteie stelele./Se bucur’ copiii,/Copiii şi fetele,/De dragul Mariei,/Îşi piaptănă pletele,/De dragul Mariei/Şi-a Mântuitorului,/Luceşte pe ceruri/O stea călătorului…/(M. Eminescu, „Colinde, colinde”).

Începem cuvântul consacrat Soborului Maicii Domnului, sărbătoarea zilei a doua a Crăciunului, cu această splendidă poezie eminesciană, pentru că descrie în mod admirabil atmosfera şi semnificaţia acestei frumoase zile: cinstirea Sfintei Fecioare Maria în ambianţa plăcută a colindelor. (mai mult…)

Predica la Dumnica dinaintea nasterii Domnului.

Părintele Sofian Boghiu

Prăznuim astăzi Duminica dinaintea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos – numită şiDuminica Sfinţilor Strămoşi. Pentru aceea s-a şi citit astăzi – de la începutul Evangheliei Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei – despre spiţa neamului Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Despre spiţa neamului Domnului a mai scris, în capitolul al treilea al Evangheliei sale, Sfântul Evanghelist Luca.

Niciun istoric din lume, scriind despre neamul vreunui om mare, nu a mers atât de mult în trecut, printre strămoşi, căutând pe cel dintâi dintre strămoşi, aşa cum au procedat cei doi evanghelişti, Matei şi Luca, atunci când au scris despre neamul lui Iisus Hristos, despre sfântul lui neam, despre care Proorocul Isaia zice: „Iar neamul Lui cine îl va spune?” (Isaia 3, 8). (mai mult…)

Predică la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir

Diac. Prof. Dr. Nicolae Balca
în Glasul Bisericii nr. 9-10,1966

Învăţătură mântuitoare a sfintei noastre Biserici este şi aceea despre cinstirea acelor creștini care, pe pământ trăind, mult s-au ostenit pe urmele Mântuitorului Hristos și astfel ei şi-au agonisit starea cea de-a dreapta Tatălui. Ei nu s-au născut sfinţi, ci au devenit prin viaţa lor sfinţi, luptând până a ultima lor suflare împotriva ispitelor rele, împotriva păcatelor de tot felul, iar prin iubirea lor faţă de oameni şi faţă de Hristos, au izbândit împotriva răului şi au stins prin ardoarea credinţei puterea focului feluritelor păcate şi rătăciri. Sfinţii s-au făcut tari prin credinţa lor lucrătoare în războiul pe care l-au dus împotriva răutăţii şi a vrajbei dintre oameni (Evrei X, 33-35). Inima lor care s-a mistuit în ardoarea dragostei faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu, iar picioarele lor au alergat numai pe urmele şi căile Mântuitorului. Ei au fost – cum zice Sfântul Grigorie de Nyssa – victorii vieţii lor, artiştii acestei opere de artă fiind voinţele lor sfinte, culorile sunt virtuţiile creştine cu care ei s-au împodobit, iar modelul pe care ei l-au urmat a fost Iisus Hristos. Urmând lui Hristos, ei au putut mărturisi cu Apostolul că nu mai trăiesc ei, ci Hristos trăieşte în ei. Citeşte în continuare »

WhatsApp chat