Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Duminici de fiecare zi

Duminici de fiecare zi

Bogatul necugetat și neatenta noastră cugetare

Postul Nașterii Mântuitorului începe cu o pildă atât de actuală, încât aproape doare: Parabola cu bogatul cel necugetat (Luca 12, 13-21). E o pildă provocată de cererea unui „cineva din mulțime”, care cere intervenția Domnului Hristos ca fratele său să împartă moștenirea cu el. Povestea, spusă pentru vindecarea doritorului de avere, este simplă și dureroasă pentru starea dintotdeauna și de azi a celor are visează la moșteniri.

Un om bogat, o recoltă care face să plesnească hambarele din visul de mărire al îmbogățitului peste vară, părelnica pace și odihnă ce o merită, șocul vestirii și întâlnirii cu moartea. Dinaintea morții bogăția e fără niciun folos, ba mai mult, pare a fi o greutate. Oricum ai da-o, e o nebunie fără seamăn să crezi în nemurirea îmbogățirii tale. (mai mult…)

Când cimitirul devine mai curat decât gândul oamenilor… (Matei 8, 28-34)

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

E mereu prima impresie pe care mi-o dă citirea textului acestuia mateian. Vindecarea celor doi îndrăciți din Gadara, elibeararea cimitirului local de cei doi – care erau primejdioși și înspăimântători, strigătul lor citând din teologia așteptării; sunt primii care-i zic: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu” (Matei 8, 29) –, pălesc în fața spiritului neguțătoresc al gadarenilor. Un soi de nevedere a adevărarului câștig: Împărăția Cerului este aproape, Dumnezeu e Viu! Și ei își plâng porcii…

Mai aproape de noi, Bătrânul Iosif Isihastul scria ucenicilor săi: „Ceea ce nu-I dăm lui Dumnezeu spre a fi întrebuințat de El, este întrebuințat de diavol. De aceea Domnul ne-a dat porunca să-L iubim din tot sufletul și din toată inima, pentru ca cel rău să nu găsească nici loc, nici odihnă pentru a locui în noi” (Părintele Dionysos Tatsis, Cuvintele Bătrânilor, Cluj Napoca, 2014, p. 14). Pentru că porcii, în care diavolii ceruseră scăpare, se vădesc mai importanți decât oamenii, concetățenii lor, înspăimântătorii de până acum. E un gest de tandrețe al Mântuitorului față de firea umană, fără precedent ori asemănare în vreo altă religie a lumii: a îngădui celui rău să-și încerce încă o dată posibilitatea mântuirii. Găzduiți în porci, diavolii nu emit vreun gând de smerenie. Ci fug spre adâncuri. (mai mult…)

A răspunde Mântuitorului, a răspunde Iubirii

Duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci leagă exigențele chemării de cea mai de preț exigență adresată de Dumnezeu firii umane: urmarea Chemării. Căci o chemare a fost cea dintâi încălcată prin neurmare, o chemare la îndumnezeire prin responsabilizare. Nu este prima dată în Evanghelie când Domnul cheamă. Apostolii sunt chemați. Bolnavii și cei pocăiți, cei simpli și bucuroși de a-L urma. Și sunt mulți care-L urmează de formă, ca să vadă ce poate. Și alții ca să-L comenteze cârtitor. Biserica este născută din răspunsul la toate acele chemări împlinite în misiune, făcând din ele niște noduri de iubire prin care se constituie Biserica. Pe construcția aceasta minunată, de încredere desăvârșită, se leagă de cer toată misiunea Bisericii: chemare – răspuns – trimitere. De aceea, a te împlini în planul mântuirii înseamnă a primi și împlini chemarea lui Dumnezeu în Biserica slavei Sale. Trebuie mereu să ne reamintim, dinaintea multora dintre cei cărora li se pare prea grea orice misiune pe pământ, că deznădejdile care ne cuprind, anxietățile care cotrobăie sufletele copiilor și tinerilor ori deznădejdile bătrânilor țin toate de pierderea credinței în Înviere. Altfel spus, de refuzul de a asuma Crucea. Textul Evangheliei este limpede (Marcu 8, 34-38; 9, 1). Taina înțelegerii chemării ține de logica apropierii Împărăției, care vine cu putere. (mai mult…)

Credința cât un grăunte de muștar

Sunt multe modurile în care Mântuitorul Hristos ne pune la punct, cot la cot cu Apostolii Săi și contemporanii acestora. Evanghelia Duminicii acesteia (Matei 17, 14-23) este o astfel de ocazie, de reconsiderare a lucrurilor care ne apar importante în viața duhovnicească. Avem uneori tendința de a ne da mai credincioși decât suntem, mai rugători decât putem fi cu adevărat, mai creștini decât Hristos Însuși. Un tată cu un fiu lunatic, cerând ajutor Domnului dinaintea neputinței celorlalți, ne obligă să redescoperim funcția smereniei în cunoașterea lui Dumnezeu, în lucrul cu El. Pentru că nu de augumentările noastre îngâmfate are Mântuitorul nevoie, ci de „grăuntele de muștar”, infima sămânță ce face să fie vie credința. (mai mult…)

„Veniți după Mine…” Răspunsul românesc

Pr. Constantin Necula

E mai mult decât un îndemn. Cei care conduceau oștiri strigau: Înainte! și, nu de puține ori, ședeau la cald, în zone protejate. Prin Hristos, Cel Care a biruit lumea, cei care vor să conducă se pun dinaintea oștirii, cheamă oștirea după ei, iar, de e voia lui Dumnezeu, ei sunt cei dintâi căzuți. Așa se naște chemarea la Hristos, asemeni unei chemări la Nuntă cerească, la martiriu și mărturisire. De aceea este nevoie de prezența Duhului Sfânt, pentru a întări inima mărturisitoare a creștinului, pentru a nu o lăsa cuprinsă de lâncezeală și  formalism. Chemarea Mântuitorului, adresată Apostolilor (Matei 4, 18-22) este urmată, îndată, de lăsarea tuturor celorlalte îndeletniciri și a oricăror griji pentru ziua de mâine. Sunt gesturi de o naivitate incredibilă pentru lumea de astăzi, în care job-ul, cariera, intresele de familie sau de grup sunt puse dinaintea interesului pentru Împărăția cerurilor. Apostolii n-au inima omului modern, decât în conformația ei anatomică. Duhovnicește ard altfel, încă înainte de a-i chema Domnul. Văzând adâncul lor de oameni inimoși, Hristos îi face părtași chemării. (mai mult…)

Postul, darul libertății…

Pr. Constantin NeculaPornim pe calea Postului la vremea când, de-ar fi să credem tradiției, magii plecau din ținuturile lor să împlinească închinarea dinaintea Pruncului Mântuitor. Urmând Stelei celei luminoase, au adus dinaintea Celui Ce Este Lumina daruri de smirnă, tămâie și aur. Dar, mai ales, s-au adus pe ei, cu bune și rele. Pe ei și toată știința lor, și toată rezistența fragilei firi umane dinaintea provocării celei mai importante din viața unui om: căutarea lui Dumnezeu! Prea rar, parcă, vedem realitatea aceasta în postirea noastră. Prea ades, legați de regimuri alimentare, de opriri și dezlegări, atenți la cele din afară, uităm că taina Împărăției se împlinește prin adâncirea lucrării cu sine, prin înfruptarea din darul deplin al Nașterii Mântuitorului: libertatea de a te bucura de Dumnezeu. Dacă postul nu este efort de căutare a lui Dumnezeu, nu poate aduce bucuria descoperirii de sine, a propriilor limite și a tainelor adânci ale sufletului. Marcați de cultura gastronomică a lumii în care trăim, vedem doar standurile de supermarket care ne populează culturile, nu și efortul curățirii prin hrană echilibrată, vie, euharistică și dătătoare de viață. Nu reușim să pricepem în ce mod a mânca sau nu, a posti de vorbărie deșartă sau nu, a nutri sentimente curate sau nu, sunt acte de libertate și nu de obligativitate, de regulă și împlinire a regulii. E limpede că numai pentru aceasta nu S-a întrupat Mântuitorul, pentru a transforma Scriptura în regulament de cantină socială ori disciplină internă a sinaxelor umane. (mai mult…)

Iisus Hristos, izbăvitorul de demoni

Avem un Dumnezeu deranjant pentru aliații diavolului și pentru diavol ca atare. La două mii de ani de la minunea povestită nouă de evanghelistul Luca (Luca 8, 26-39), despre care nu trebuie să uităm că era medic, suficienții mediocrității în cunoaștere ne vorbesc despre cum astfel de povești sperie copiii. Și trebuie evitate din cultura lor. Ori transformate în opționale ore de religie, ca istorie a cugetării umane. Aș fi de acord cu ei, dacă diavolul ar fi o poveste. O găselniță și atât. Evanghelia aceasta – și nu este singura – ne arată că nu e chiar cum propovăduiesc dumnealor. Un medic de talia Sfântului Luca nu putea greși diagnosticul.

Că prima minciuna a diavolului este aceea că nu există pare să fi uitat toată lumea. Dar să nu-l vezi cum diluează toate adevărurile, cum eludează dreptatea, cum manipulează și resoarbe în găselnițele sale energii umane, transformându-le în rebuturi sufletești, trebuie să fii orb. (mai mult…)

„Dar, fiindcă spuneți vedem, păcatul vostru rămâne…” (Ioan 9, 41)

O Evanghelie de 40 de versete. Bogată, plină de înțelesuri, marchează ultima Duminică dinaintea celor 40 de zile de la Învierea Domnului, făcându-se prag de înțelegere Înălțării. Un orb este pricină de întrebare: „Rabbi, cine a păcătuit: acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?” (Ioan 9, 2). O curiozitate morbidă, nelalocul ei într-o familie duhovnicească. Ce mai conta, de vreme ce pe ei nu-i durea inima de cel orb? Pe Hristos Îl tulbură întrebarea și reacționează cu o minune. Pecetluită cu scuipat și tină (Ioan 9, 6), cam cât valora curiozitatea ucenicilor atinși oarecum de curiozitatea cinică din jur. Domnul îl trimite orb la scăldătoarea Siloamului și omul revine văzând. Cerșetorul își umplea de lumină viața. (mai mult…)

Lecția de Viață a samarinencii (Ioan 4, 5-42)

Insistând asupra femeii samarinence, prin Evanghelia Duminicii acesteia, a V-a după Paști, Biserica ne învață că a primi cuvântul Cuvântului înseamnă resetarea vieții după Legea Harului Duhului Sfânt. Femeia este un personaj. Asemeni femeilor mironosițe, ceva mai târziu, înfruntând zorii Învierii, femeia aceasta pornește prin a se încuraja să-L înfrunte pe Necunoscutul care șade la fântâna lui Iacob. Inteligentă și sinceră în căutare, cunoscătoare a Legii Vechiului Testament – știe cum iudeii nu au părtășie de viață și comuniune de rugăciune cu samarinenii (Ioan 4.9.20) –, ea se dovedește o așteptătoare a lui Mesia (Ioan 4, l-25), știind că „Acela ne va vesti toate”.  (mai mult…)

La Ierusalim, lângă Poarta Oilor… (Ioan 5, 1-15)

Zi de Sabat în cetatea lui Dumnezeu, Ierusalim. Poarta oilor, scăldătoarea Betesda. Deși Legea cerea ca în această zi să nu umbli mai mult decât calea unui drum de Sabat și trebuia să te ferești să atingi lucruri, locuri sau persoane impure, Hristos tocmai în mijlocul lor Se arată. Dispus la minuni. Un om bolnav de 38 de ani, mai mult decât viața Mântuitorului, șade în pridvorul Vitezdei așteptând tulburarea apei, semn că un înger al Domnului trasmitea energia vindecătoare apei. Un spațiu plin de bolnavi, de oameni în suferință, care nu prea țineau regulile Sabatului, nu-i așa? Și care, oricum, nu prea contau pentru societatea iudaică, fie ea religioasă sau nu. Domnul, prin cuvânt, redă sănătatea ologului. Porunca e fermă: „Ridică-te, ia patul și umblă!” (Ioan 5, 8). Și omul se însănătoșește, ia patul și umblă. Revine la viață. Trăiește, saltă de bucurie… (mai mult…)

WhatsApp chat