Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Fericitul Augustin

Fericitul Augustin

În ce constă adevărata răbdare. Folosul ei.

Răbdarea omului – spun adevărata răbdare, lăudabilă, cea care merită numele de virtute – constă în a suporta cele rele cu egalitate de suflet, de teamă ca inegalitatea sufletului ce naşte nedreptatea să nu ne facă să lăsăm deoparte bunurile cele spirituale, care sunt pentru noi mijloacele de a ajunge la bunătăţile superioare. Ur­mează de aici că cei nerăbdători, refuzând să sufere cele rele, nu ajung să se ferească de ele, ci mai degrabă să-şi agonisească rele încă şi mai mari. Cei răbdători, dimpotrivă, cărora le place mai bine să suporte răul fără a-l săvârşi, decât să-l înfăptuiască nesuportându-l, au un dublu câştig: duc mai uşor relele pe care le suferă prin răbdare şi scapă de relele cele mai mari în care ar cădea prin nerăbdare. Mai mult, evită pierderea marilor bunătăţi ale veşniciei, nefiind copleşiţi sub greutatea relelor trecătoare ale timpului. Căci „suferinţele prezente, cum zice Apostolul, nu se pot compara slavei viitoare care se va arăta în noi” (Rom 8, 18); şi iarăşi: „Neca­zu­rile vremelnice, ce sunt în acelaşi timp uşoare, rodesc pentru noi o nesfârşită şi veşnică slavă covârşitoare”.[1]

[1] II Cor 4, 17

Opuscule / Fericitul Augustin ; trad.: protos. dr. Arsenie Obreja. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011

Despre răbdarea lui Dumnezeu

Puterea sufletului, virtutea ce poartă numele de răbdare este un mare dar al bunăvoinţei divine, deoarece înalţă în Dumnezeu chiar aceas­tă răbdare cu care El aşteaptă pe cei răi până ce se îndreptează. Dumnezeu nu poate suferi, nu poate răbda. Cuvântul răbdare vine, cu siguranţă, de la «pati». Şi totuşi Dumnezeu este răbdător. Acesta este unul dintre adevărurile pe care le credem dintr-o inimă fidelă şi pe care îl mărturisim cu gura, spre mântuire. Dar care este natura, care este măreţia acestei răbdări a lui Dumnezeu, Care nu suferă şi Care nu este nerăbdător, Care, dimpotrivă, este răbdarea însăşi? Este imposibil de explicat în limbaj omenesc. Răbdarea Sa este deci de neexprimat, precum zelul Său, precum mânia Sa şi celelalte sentimente ale Sale de acelaşi fel. Căci ele nu sunt la El aşa cum sunt la noi; şi nu aşa trebuie să ni le imaginăm. Aşa cum râvna Sa este zeloasă fără nici un amestec de invidie, mânia Sa fără nici o tulburare, mila Sa fără nici o durere, căinţa Sa fără îndreptarea niciunei greşeli pe care nu a putut-o săvârşi, aşa este răbdător fără să sufere.

Dar să ne întoarcem la răbdarea omenească, această virtute pe care noi trebuie să o înţelegem şi să o trăim. Să expunem în ce constă ea, atât cât ne va da Dumnezeu să o facem şi cât o va permite scurtimea acestui discurs.

Opuscule / Fericitul Augustin ; trad.: protos. dr. Arsenie Obreja. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011

Îndemn către catehumeni

Fugiţi deci de toate ereziile, voi, cei ce aţi devenit seminţe credincioase ale maicii noastre Biserica universală[1], răspândită pe întreg pământul. Dacă vă vesteşte cineva o altă Evanghelie, fie anatema[2]. Drepte faceţi cărările pe care le călcaţi cu picioarele voastre, nu vă întoarceţi nici la dreapta prin mândrie, nici la stânga prin deznădejde. Alergaţi cu rapiditate în calea cea dreaptă; numai ea vă duce spre Patrie, spre Patria ce are ca cetăţeni pe îngeri, ca templu pe Însuşi Dumnezeu, frumuseţe pe Fiul, iubire pe Duhul Sfânt; cetate sfântă, cetate fericită, cetate care nu pierde pe nici unul dintre prietenii ei şi unde nu pătrunde nici un vrăjmaş; unde moartea nu e cunoscută, pentru că naşterea nu este ştiută; unde nu există boală, pentru că nu împărăţeşte decât bucuria unei veşnice sănătăţi. Când ne vom aduna în ea, nu vom mai cunoaşte nici foamea, nici setea: îndestula-ne-vom de vederea cea fericită. Nu vom dormi acolo, căci nu vom lucra. Nu vom avea de nimic trebuinţă ca să ne refacem puterile noastre, de vreme ce nu vom pierde nici una. Vom fi vii, vom împărăţi, vom fi întru veselie. Dacă simpla bucurie de a vorbi despre acestea ne face fericiţi, ce va însemna oare pentru noi să le gustăm realitatea? A vedea pe Dumnezeu, a trăi cu Dumnezeu. Viaţa noastră va fi să lăudăm pe Dumnezeu şi să-L iubim fără nici un fel de slăbire. Căci, spune profetul, „fericiţi sunt, Doamne, cei ce locuiesc în casa Ta; în vecii vecilor Te vor lăuda” (Ps 83, 5). (mai mult…)

Adevărata şi falsa predicaţie

Îmi va spune cineva poate: Nu ştiu ce trebuie să fac: cutare îmi predică pe Iisus Hristos, îmi vesteşte calea cerului, îşi spune ucenic al lui Iisus Hristos, spune că vesteşte adevărul. De ce nu l-aş urma pe el? Răspund: Limba lui este în contradicţie cu conştiinţa lui. Îmi predică pe Iisus Hristos; ceea ce eu aud, cred, păzesc. Dacă eşti fiu al adevărului, nu te lăsa ademenit de fiul minciunii. Tu, creştine, care-L doreşti pe Iisus Hristos, învaţă să auzi şi să vezi. Dacă-ţi predică cineva pe Iisus Hristos, bagă de seamă cu seriozitate pe care Hristos ţi-L predică el şi unde ţi-L predică. Într-adevăr, Iisus Hristos este adevărul, e vestit de Sfintele Scripturi, nu în locuri ascunse, în secret, ci public. Căci „în soare şi-a pus cortul Lui” (Ps 18, 6), înseamnă că El a voit ca Biserica Lui să fie văzută oriunde şi totdeauna. Luaţi seama deci la acela care vă predică pe Iisus Hristos, să vă spună înainte de toate care este Hrisosul pe care-L predică.

Opuscule / Fericitul Augustin ; trad.: protos. dr. Arsenie Obreja. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011

Diferitele feluri de călători

Calea despre care vorbim[1] caută călători. Trei feluri de oameni urăşte Ea: pe cei care nu merg înainte, pe cei care se întorc înapoi, pe cei ce rătăcesc. Pe oameni de felul acesta ne interzice Dumnezeu să-i urmăm şi să-i răbdăm în rândurile noastre! Cu toţii mergem; unii însă merg mai încet, iar alţii mai repede. Trebuie să stimulăm mersul celor ce stau fără mişcare, să chemăm pe cei ce se întorc înapoi să aducem la calea cea bună pe aceia care rătăcesc, să îndemnăm pe cei ce merg prea încet şi să urmăm pe cei mai agili. Cel ce nu merge înainte, stă pe cale; cel ce renunţă la ceea ce era mai bun pentru a lua ce e mai rău se întoarce înapoi; cel ce leapădă credinţa rătăceşte de la drumul cel bun. Să nu luăm seama decât la cei ce merg, fie că merg încet, fie că merg repede. Care este acela care nu merge înainte? Cel care crede să posedă deja înţelepciunea, cel ce-şi spune în el însuşi: Sunt bine aşa cum sunt şi nu-mi plec ochii la cel ce vorbeşte în acest fel: „Uitând ceea ce este înapoia mea şi înaintând spre ce-mi este înainte, fără încetare alerg spre capătul drumului spre a obţine biruinţa la care Dumnezeu ne cheamă prin Iisus Hristos” (Flp 3, 13). El merge înainte, el aleargă; nu stă, nu se uită înapoi. Se putea înşela oare el, care ne-a arătat calea şi ne-a învăţat să o urmăm împreună cu el? Ne cheamă să urmăm repeziciunea lui atunci când ne spune: „Fiţi următorii mei precum eu sunt lui Iisus Hristos” (I Cor 11, 1). (mai mult…)

Calea pământească

Poate, aşa cum este obişnuit, cutare om are rău de vas şi de valurile mării; îi place mai mult deci să meargă pe calea pământului spre Patrie, cu toate că această cale e mai lungă. Ei bine, eu îi voi arăta calea – sau, mai curând, se impune Ea Însăşi. Nu strigă Mântuitorul în Evanghelie: „Eu sunt calea” (In 14, 6)? Iată Calea, mergeţi deci, dar totuşi nu neglijaţi să îmblânziţi calul vostru de călătorie, adică trupul vostru, căci el poartă sufletul vostru. Dacă v-ar ameninţa calul vostru să vă arunce la pământ, oare nu l-aţi supune cu foame, ca să compensaţi cu ceea ce nu puteţi face prin frâie? Trupul nostru, el este calul nostru. Călătorim spre Ierusalim şi destul de des trupul acesta tinde să ne tragă şi să ne facă să ieşim de pe cale. Un asemenea cal nu poate fi îmblânzit decât numai prin post. Vedeţi şi aici pe Pavel, pe acest minunat călător, vedeţi-l supunându-şi calul: „Adesea încercat cu foame, cu sete şi cu post[1], îmi pedepsesc trupul şi îl supun robiei” (I Cor 9, 27). Şi voi, cei ce doriţi să mergeţi, îmblânziţi trupul vostru şi mergeţi. Mergeţi, dacă iubiţi. Căci nu alcătuind paşi, ci prin iubire alergăm către Dumnezeu

[1] II Cor 11, 27

Opuscule / Fericitul Augustin ; trad.: protos. dr. Arsenie Obreja. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011

Calea spre Patria cerească

Să dorim cu ardoare, fraţilor, propria noastră patrie; iar pământul acesta al exilului care încă ne desparte de ea, să-l răbdăm, dar să nu-i dăruim inima noastră; să ne grăbim totuşi. Ce ne‑ar putea reţine aici? Ce-aţi putea iubi în veacul acesta? Chiar şi iubirea pe care o avem pentru părinţii noştri, pentru soţiile noastre, copii, pentru bogăţiile noastre, de câtă suferinţă nu este ea urmată! Câtă frică naşte! Nu este loc să ne stabilim aici. Grăbindu-ne, să aspirăm spre bunătăţile cele veşnice, fără să ne temem ca veacul acesta ne târăşte în prăbuşirea lui. Să pregătim proviziile noastre pentru drum, să urcăm în corabia credinţei şi a crucii, să luăm nădejdea drept ancoră a mântuirii noastre, să întindem ca nişte frânghii diferitele noastre virtuţi, dragostea să ne slujească de pânze, drept vânt propice să cerem Cuvântul lui Dumnezeu; să ne curăţim sufletele noastre de orice păcat şi conştiinţa noastră prin milostenii. Nimic să nu oprească mersul corăbiei noastre; să ostenim mâinile noastre la lucru. Şi le ostenea, pentru a se curăţi, cel ce zicea: „Noaptea spre El se ridică mâinile mele şi nu m-am înşelat” (Ps 76, 2). Să nu adormim în păcatele noastre: sunt uşoare, dar multe. Un val puternic şi furios se aruncă asupra corăbiei şi o ameninţă cu naufragiul; o undă amară intră prin crăpături şi, adunându-se în cală, ameninţă cu atâta nenorocire, dacă nu suntem atenţi să o respingem imediat. Să ne grăbim deci să curăţim scursurile şi să nu neglijăm mila, căci mila izbăveşte de la moarte şi curăţă păcatele[1]. (mai mult…)

Smereşte-ţi inima ta şi stai tare

Cei drepţi să asculte deci poruncile răbdării pe care Scriptura ni le dă: „Fiul meu, dacă vrei să intri în slujba lui Dumnezeu, păstrează-te întru dreptate şi întru frică şi pregăteşte ispitei sufletul tău. Smereşte-ţi inima ta şi stai tare, pentru ca viaţa ta să se găsească plină şi îmbelşugată în ziua cea de apoi. Primeşte tot ceea ce-I va plăcea lui Dumnezeu să-ţi trimită, nu te lăsa abătut în durere şi păstrează răbdarea când vei fi umilit, căci aurul şi argintul prin foc se încearcă, iar oamenii care pot fi primiţi de El, prin cuptorul umilinţei” (Eccl 2, 1-5). Iar într-o altă parte: „Fiule, nu te nelinişti împotriva pedepsei de care Dumnezeu se slujeşte pentru a te îndrepta şi nu te lăsa abătut când El te ceartă, căci Dumnezeu pedepseşte pe cel pe care îl iubeşte şi loveşte cu varga pe toţi cei pe care îi primeşte în numărul fiilor Săi” (Prov 3, 11-12).

Cei pe care El îi primeşte în acest fel în numărul fiilor Săi sunt oamenii demni de a fi primiţi, despre care s-a vorbit în celălalt pasaj. Căci este drept ca, fiind căzuţi din fericirea Raiului prin mândrie şi prin râvnă dezordonată spre plăceri, să fim restabiliţi prin umilinţă şi prin răbdarea în cele rele; exilaţi de răul pe care l-am făcut, să fim chemaţi înapoi (din exil) prin cele pe care le suferim; păcătuind atunci împotriva dreptăţii şi suferind acum pentru dreptate.

Cap. XIV / Răbdarea drepţilor

Opuscule / Fericitul Augustin ; trad.: protos. dr. Arsenie Obreja. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011

Exemplul lui Daniel

Tocmai l-am ascultat pe Profetul Daniel rostind lui Dumnezeu rugăciunea lui, l-am văzut mărturisind nu doar păcatele poporului său, ci şi păcatele sale. Să cugetăm o clipă la cuvintele lui. Într-adevăr, dacă ele sunt expresia rugăciunii arzătoare, sunt şi imaginea mărturisirii şi a căinţei celei mai umile. „În vreme ce mă rugam, spune el, şi mărturiseam Domnului păcatele mele şi ale poporului meu…” (Dan 9, 20). Văzându-l pe Daniel mărturisindu-şi păcatele lui, cine ar cuteza oare să se arate fără de păcat? Celor mândri care ar avea această îndrăzneală, se adresează cuvintele acestea ale profetului Iezechiel: „Eşti tu mai înţelept decât Daniel?” (Iezec 28, 3).

Vorbind şi despre cele trei sfinte personaje prin care Domnul simbolizează cele trei categorii de oameni ce trebuie să-i mântuiască atunci când marele necaz se va abate asupra neamului omenesc, acelaşi Iezechiel ne citează pe Daniel şi spune că nu vor fi decât trei oameni care vor scăpa de la această prăbuşire a lumii: Noe, Daniel şi Iov[1]. Este clar că aceştia trei ne arată trei categorii de oameni. De fapt, aceste trei personaje au murit de multă vreme, şi-au dat sufletul lor lui Dumnezeu, iar trupurile pământului. Acum ei aşteaptă învierea şi preaslăvirea de-a dreapta lui Iisus Hristos, fără să se teamă de nici un necaz, nici să nădăjduiască vreo izbăvire. Cum deci Noe, Daniel şi Iov vor fi izbăviţi de necazul acesta? Atunci când proorocul învierii vorbea în acest fel, numai Daniel trăia, căci de multă vreme Noe şi Iov odihneau cu somnul morţii alături de strămoşii lor. Ce necaz de neocolit îi mai putea ameninţa pe ei, de vreme ce erau izbăviţi de trup? Noe însă reprezintă pe bunii păstori care conduc şi cârmuiesc Biserica precum Noe îşi cârmuia arca pe valurile potopului. Daniel e simbolul tuturor celor ce se înfrânează; iar Iov, al tuturor soţilor ce trăiesc în dreptate şi sfinţenie. Aceştia sunt cele trei categorii de oameni pe care Dumnezeu îi izbăveşte de necazul acesta.

Cu siguranţă, mare laudă este pentru Daniel să se vadă numit împreună cu cele două sfinte personaje. Şi totuşi îşi mărturiseşte lui Dumnezeu păcatele sale. Ce orgoliu nu s-ar cutremura înaintea unei asemenea mărturisiri, ce părere de sine nu ar fi oare înăbuşită şi ar mai putea avea ea oare loc spre mândrie şi cutezanţă? Cine se va măguli că are o inimă curată, cine se va lăuda că este scutit de păcat?[2]

[1] Iezec 14, 14

[2] Prov 20, 9

Opuscule / Fericitul Augustin ; trad.: protos. dr. Arsenie Obreja. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011

Cu cât omul este mai smerit, cu atât devine mai primitor.

(Mt. 15, 28) Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti”. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.

Vedeți, fraților, cum este preaslăvită smerenia acestei femei care venea dintre neamuri, fiind canaaneancă, și care a reprezentat un simbol (adică, o prefigurare a Bisericii). Iudeii cu adevărat, precum sunt mustrați și în Scriptură, se umflaseră de mândria că au fost aleși să primească legea, pentru că patriarhii au venit din acel neam la care s-au arătat proorocii și pentru care slujitorul lui Dumnezeu, Moise, a săvârșit multe minuni despre care se vorbește în psalmi (Ps. 105). (mai mult…)

  • 1
  • 2