Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Ileana Velescu – sora Eliţa

Ileana Velescu – sora Eliţa

Ileana Velescu din Arad

Ileana Velescu

Sora Ileana Velescu – sora Eliţa, cum am cunoscut‑o noi – s-a născut în anul 1914, în comuna Vărşand – Arad, împreună cu alţi fraţi şi surori, în casa credincioasă a unor părinţi harnici şi buni care au crescut-o în frica şi dragostea lui Dumnezeu.

Drept răspuns la rugăciunile şi evlavia ei, Domnul a făcut să-l cunoască pe fratele Moi­se şi, la vremea căsătoriei lor, tot dragos­tea lui Dumnezeu i-a unit pen­tru una dintre cele mai frumoase che­mări pe care o poate a­vea o soră credincioasă: aceea de a-şi pune casa ei şi via­ţa ei cu totul în slujba Domnului Iisus şi a copiilor Lui.

Ce minunată potrivire a fost în viaţa lor şi faptul că, duhovniceşte, s-au născut amândoi în acelaşi an! Amân­doi s-au predat Domnului în anul 1941, până nici nu se cunoscuseră trupeşte unul pe celălalt.

La un timp după căsătoria lor s-au stabilit în Arad – şi casa lor de pe strada Turturicii, numărul 7, a devenit casa de poposire a tuturor fraţilor în trecere prin Arad. Aproape nu este frate din ţară să nu cunoască drumul pe la casa lor – şi să nu aibă neuitate amintiri despre dragostea cu care au fost primiţi cu toţii, adăpostiţi şi hrăniţi în casa aceasta. La orice oră din zi şi din noapte şi în orice număr au venit.

Au fost – de-a lungul acestor zeci de ani de când ei s-au mutat acolo – şi vremuri grele şi cu multe lipsuri, dar nici atunci uşa surorii Eliţa nu s-a închis niciodată, iar masa ei n-a stat goală în faţa nimănui. Ea a putut răbda, dar cel venit nu. N-a fost aproape nici o săptămână fără vizite la spital, la orfelinate, la aziluri, unde mâna ei să nu deschidă o uşă şi cuvântul ei să nu aline o rană, o lacrimă, o trebuinţă a unui suflet sau a mai multora.

Acum când scriem aceste lucruri despre sora Eliţa şi ne amintim de toată frumoasa parte pe care a luat-o şi ea cu soţul ei, fratele nostru Moise, la înaintarea şi slujba Evangheliei ori la ajutarea tuturor suferinţelor şi lipsurilor pe care le-a cunoscut şi le-a văzut ea – după cele ce ni le amintim despre surorile dinainte: Mariţa, Lucreţia, Susana – inima ni se umple de o caldă duioşie şi ochii, de multe lacrimi recunoscătoare către Dumnezeu pentru bunătatea şi credincioşia acestor suflete a căror viaţă a strălucit atât de frumos în slujba Domnului Iisus, ca a sfintelor femei din Evanghelie, aproape cu nimic mai prejos decât a acelora.

N-a fost închisoare, de-a lungul zecilor de ani de încercări prin care am trecut noi şi alţi fraţi, la poarta căreia să nu alerge, de câte ori se putea, sora Eliţa şi fratele Moise. Cu tot ce putea duce dragostea şi jertfa lor spre uşurarea suferinţelor celor ce erau acolo pentru Domnul. Ei au fost printre acei puţini care au spus atunci: „Noi suntem afară numai pentru a-i ajuta cu tot ce avem pe fraţii noştri care sunt acolo”.

Atunci au rânduit ei schimburi de rugăciune necurmată pentru toate ceasurile de zi şi de noapte. Nu era ceas în care să nu fie suflete îngenuncheate în mijlocire pentru Domnul, pentru Lucrarea Oastei Sale şi pentru întemniţaţii lui Iisus. Când se împlinea un ceas, totdeauna se sculau unii şi îngenuncheau alţii. Fiecare îşi ştia ora lui şi schimbul lui. Atunci îşi rânduia totul în aşa fel ca, la ora şi la schimbul său, el să fie acolo în genunchi. Şi tot timpul orei sale de rugăciune el era îngenuncheat înaintea lui Dumnezeu, mijlocind şi lăcrimând pentru fraţii care poate atunci erau la cele mai chinuitoare întrebări sau în cele mai grele lupte sufleteşti.

În faţa lipsurilor de atunci, ei erau printre cei puţini care au spus: „Noi nu trebuie acum să dăm numai a zecea parte din salariul nostru. Zeciuială dădeau şi fariseii. Noi trebuie să dăm tot.” Pentru ei şi familia lor a rămas numai ceea ce puteau câştiga prin alte munci, în casă ori în afara casei. Dar salariul încasat îl dăruiau tot.

Casa lor era printre puţinele case harnice şi darnice care căutau mereu câte căi se puteau găsi pentru ajutorarea familiilor celor duşi. Împreună cu alte câteva familii înţelegătoare, au crescut păsări şi animale cu fărâ­mituri şi rămăşiţe strânse de pe unde puteau – şi copiii fraţilor şi bătrânii lor s-au putut hrăni şi îmbrăca în tot timpul lipsei lor de acasă, de multe ori, numai din grija ostenitoare a unora ca ei. În multe din aceste fapte de milostenie au ajutat-o pe sora Eliţa şi alte surori ca sora Salvina, Silvia Pop, Eliţa din Micălaca, sora Mărioara şi celelalte surori din Musteşti, precum şi multe altele gata oricând să facă orice bine.

La Micălaca era înfiinţată de ele o „Cutie a săracilor” în care totdeauna se strângea tot ce era îndemnat fiecare frate şi soră să dea în Numele Domnului. De aici, ele au cumpărat lemne pentru iarnă, îmbrăcăminte pentru orfani, hrană pentru lipsiţi. De aici se plăteau greutăţile multor nevoiaşi şi se alinau multe dureri. N-a fost ocolit nimeni dintre cei cunoscuţi de ele ca având vreo nevoie de un ajutor frăţesc.

 

Când mamele lor trupeşti au ajuns la bătrâneţe, sora Eliţa le-a adus – atât pe mama fratelui Moise, cât şi pe mama ei, pe amândouă – şi le-a aşezat pe una pe un pat, pe alta pe alt pat, în camera lor, îngrijindu-le pe amândouă cu aceeaşi dragoste, până la moarte. Cu câtă duioşie am văzut-o îngrijindu-le, deşi uneori era nespus de greu să le mulţumeşti pe două bătrâne bolnave în acelaşi loc. De multe ori când amândouă mamele aveau nevoie în acelaşi timp de acelaşi lucru, sora Eliţa o ajuta întâi pe mama fratelui Moise şi abia apoi pe mama ei. Pentru ca nu cumva mama cealaltă să spună că pe ea o iubeşte mai puţin, fiindcă nu-i mama ei. Luni şi ani la rând, ea le-a îngrijit, le-a spălat, le-a hrănit şi le-a mângâiat cu răbdare pe amândouă, cu aceeaşi dragoste de fiică, până la sfârşit.

În ceasul morţii lor s-a rugat cu fiecare în chip deosebit. Şi, la vremea sfârşitului, fiecare a trecut la Domnul în braţele ei iubitoare. Nici una dintre mame n‑a fost liniştită până când sora Eliţa nu s-a aplecat în rugăciune lângă ea, luându-i capul pe umărul ei şi pe sânul ei. Aşa a trecut fiecare mamă, liniştită, în braţele Domnului Iisus.

 

La sfârşitul călătoriei, 23 oct. 2001

Pe cei doi copii ai ei, Iosif şi Neluţu, i-a crescut în dragostea lui Dumnezeu, cum mai crescuse şi copiii altora.

Domnul a ajutat-o să-i vadă aşezaţi pe fiecare la casa lui şi să ţină în braţele ei iubitoare şi pe copiii copiilor ei, crescându-i la fel. Nurorile ei iubitoare o preţuiesc şi o iubesc nespus de mult. Până la sfârşitul vieţii ei, Domnul a ajutat-o să-şi du­că cu credincioşie slujba frumoasă în familia ei şi în familia Domnului Iisus.

Mulţumind din toată inima Tatălui nostru Ceresc pentru astfel de suflete de surori, de soţii şi de mame, Îl rugăm pe Domnul să le dăruiască lor pe veşnicie cununa strălucită a vieţii – iar nouă şi tuturor urmaşilor noş­tri, îndemnul şi puterea de a le urma pilda lor şi de a le continua lucrarea în felul cel frumos şi fericit, cum au făcut-o ele. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz, din Fericiţii noştri înaintaşi

WhatsApp chat