Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Ioan Margea

Ioan Margea

CUNOAŞTEREA TIMPULUI PLECĂRII

Vorbirea fratelui Ioan Margea
de la adunarea din a doua seară de priveghere a fratelui Popa Petru

„Şi-acum ştiu că nu-mi veţi mai vedea faţa voi, toţi aceia în mijlocul cărora am umblat propovăduind împărăţia lui Dumnezeu. De aceea vă mărturisesc astăzi că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu.”

 

Slăvit să fie Domnul!

În seara aceasta au fost atâţia aci… Când ne uităm acum în jur, vedem că unii s-au dus.

Dragii noştri care aţi mai rămas, n-aţi putut să vă duceţi… Ştiu că n-aţi putut, căci dragostea lui Dumnezeu care ne-a legat pe toţi şi ne-a făcut să ne cunoaştem în felul acesta nu ne lasă să ne despărţim aşa de uşor. Nu putem să ne ducem şi să ne despărţim aşa de uşor de o fiinţă atât de scumpă şi care ne‑a fost atât de dragă.

Fiecare a avut, în seara aceasta, ce să spună despre fratele Petru. Şi dacă am sta cine ştie cât împreună, tot am avea ce să spunem. Dar aşa de mult aş avea să spun eu… mai mult ca fiecare.

Sunt treizeci şi şapte de ani de când l-am cunoscut şi m-a cunoscut; de când am fost împreună. Cincisprezece ani am lucrat în satul acesta împreună amândoi. Aci în locul acesta am stat împreună cu el. Lucram toată săptămâna, şi sâmbătă seara ne duceam în fugă peste dealuri şi peste văi, căci ne aşteptau fraţii. Nu erau atunci maşini, să ne ducem cu maşina; ne duceam pe jos. Dar ne duceam cu un dor atât de fierbinte, de parcă nu era decât o palmă de loc până unde ne duceam zeci de kilometri, târziu, noaptea, la fraţii care ne aşteptau cu atâta dor şi cu atâta dragoste. În Ceişoara, altădată în Cor­beşti, altădată pe la Dobreşti… în toate satele de primprejur. Ne duceam împreună şi veneam înapoi împreună duminică noaptea. Ajungeam aici luni dimineaţa, ca să începem lucrul din nou. De multe ori dormeam pe drum, venind, câte-un ceas sau două. Şi-apoi ne sculam, că se revărsau zorile şi trebuia să ajungem la lucru.

Aşa am petrecut viaţa împreună. Aşa am fost împreună şi în zilele de lucru şi vorbeam între noi despre bucuriile pe care le aveam când stăteam cu fraţii. Ne mai sfătuiam din Cuvântul lui Dumnezeu…

De multe ori fratele Petru îmi punea întrebări. Şi mă lăsa să mă gândesc câte-o zi întreagă. Căutam mereu în Cuvântul lui Dumnezeu până aflam. Atât mă bucuram de mult când aflam şi-mi părea aşa de bine! Şi el se bucura aşa de mult! Am văzut că nu voia să-mi spună, pentru ca să caut eu, ca să ştiu eu locul unde scrie despre ceea ce am vorbit.

Dragii mei fraţi, nimeni n-a putut să înveţe mai mult de la el decât am învăţat eu. Totdeauna – şi când aveam necazuri unul sau celălalt – ne sfătuiam împreună, ne mângâiam unul pe altul, ne ajutam unul pe altul. Şi aşa am dus viaţa împreună, o viaţă atât de fericită!

Altă dată, când nu eram împreună la lucru, mă trezeam cu el seara târziu. Bătea la geam şi intra în casă. Venea fie că era ploaie, fie că era noroi, fie că era iarnă, frig. Şi când îl vedeam aşa ud pe picioare – că era cu nişte opinci, că aşa umblam atunci –, repede-i spuneam: „Frate, descalţă-te, trebuie să te schimbi la picioare”. Dar el zicea: „Nu, frate Ioane, ne aşteaptă fraţii! Ci gată-te şi hai să ne ducem”.

Dacă-i spuneam: „Frate, eşti aşa de obosit, hai să stai un pic, să te odihneşti”, îmi răspundea: „Nu pot. E târziu, fraţii ne aşteaptă. Cred că n-ai să mă laşi singur”. Orice lucru aveam, nu puteam să nu-l las. Trebuia să mă îmbrac repede şi să mă duc.

Nu [am cuvinte să] pot mărturisi cât am învăţat pe drumurile pe care am călătorit împreună. Cântările cele mai frumoase şi mai multe, pe drumuri le-am învăţat. Sfaturile şi învăţăturile… pe drumuri.

Sunt unii fraţi aci, sunt unele fiinţe aci care ştiu bine lucrul acesta. O, fratele Grigorea, care şi el era împreună cu noi şi a fost încă mai înainte de mine… sora Tiţa, care s-a dus în veşnicie şi cu care acuma se bucură împreună… O, zilele acelea frumoase din tinereţea noastră, pe care le-am petrecut împreună şi le-am trăit aşa de frumos!… Nu le voi uita niciodată.

Eu ştiu, aceste fiinţe care sunt atât de scumpe şi de folos pentru alţii în lumea aceasta niciodată n-au fost preţuite aşa cum a trebuit şi cum au meritat.

Mi-aduc aminte că de atâtea ori venea pe la noi… Eu eram aşa de obosit, şi el mă ruga aşa de frumos: „Hai, frate Ioane, hai să ne ducem”. Şi nu ştiam ce să fac. De-atâtea ori am fost scos cu sila, să mă duc. Dar pentru binele şi pentru folosul meu au fost acestea totdeauna. Mi-am adus aminte, în urmă, cum un înger al lui Dumnezeu venise la Lot ca să-l scoată; cu sila l-a scos din Sodoma, înainte de a veni focul, înainte de a veni nimicirea şi prăpădul. Doamne, de multe ori am fost scoşi cu sila şi noi, mai mulţi, şi am fost aduşi pe braţele rugăciunii lui. Ne duceam şi, acolo unde rămâneam noaptea, de-atâtea ori, după ce dormeam un somn, auzeam ceva, vedeam că se mişcă hainele (că dormeam amândoi în­tr‑un pat). Şi, când mă uitam mai bine, îl vedeam pe fratele Petrea în genunchi. Se ruga. Uneori zburam şi eu repede din pat şi mă puneam lângă el. Nu totdeauna a fost asta… Au fost multe dăţi când eu dormeam şi el se ruga. Dar când mă sculam şi mă duceam lângă el, atunci îl năpădeau lacrimile şi plânsul. Clipele acelea… nu vă pot spune cum au fost, cum le‑am petrecut şi cum le-am trăit…

Poate că sunt vreo cinci zile de când ne-am despărţit. Veneam de la adunare de la Dobreşti, iar când ne-am despărţit vorbeam unde să ne mai întâlnim pe viitor. N-am ştiut că seara aceea, noaptea aceea a fost ultima când [am putut] să ne mai spunem ceva şi când l-am mai putut privi. Vorbeam atunci despre păsările călătoare, care unele s-au dus şi unele se mai duc. Cum ele se pregătesc înainte, ca să nu fie prea grele. Cum se roagă şi postesc şi ele şi cunosc vremea şi timpul potrivit când trebuie să plece, ca să nu le ajungă nimicirea, ca să nu le ajungă iarna, ca să nu le ajungă frigul şi îngheţul. Se duc în ţara unde la aşteaptă căldura, acolo unde, iarăşi, vor duce bucurii altor oameni, altor fiinţe, aşa cum ne-au adus şi nouă astă primăvară.

Dragii mei, mă gândesc atât de mult că, prin toate cele ce s-au spus, am auzit cuvântul: „Vine şi pentru noi o zi când trebuie să plecăm şi să zburăm”. Domnul ştie care va trebui să plece mai degrabă dintre noi; şi poate n-o să ne mai întâlnim aici pe pământul acesta.

Nu mi-am închipuit şi nici nu m-am gândit că chiar fratele Petru va fi cel care se va duce şi n-o să ne mai întâlnim aci pe pământul acesta.

Am vrea totuşi, în seara aceasta, să învăţăm ceva. Am vrea să învăţăm din viaţa lui de rugăciune, din viaţa lui de alergare, din viaţa lui de cercetare, cum şi la timp, şi ne la timp, a căutat mereu să ducă Cuvântul lui Dumnezeu la cei dragi. Nu vom putea să-l uităm niciodată cei care am fost împreună cu el toţi anii vieţii noastre, de când îl cunoaştem pe Domnul. Ştiu că, împreună cu mine, fiinţele scumpe pe care le avem aci nu vor putea să uite niciodată trăirea lui, sfaturile şi învăţăturile pe care le-am primit întotdeauna când am fost împreună.

Frumoasă a fost viaţa lui! Frumoase au fost trăirea şi purtarea. O, noi n-am fost aşa. Eu n-am fost aşa. Viaţa mea n‑a fost aşa, nici trăirea mea, nici purtarea mea.

Acuma el şi-a sfârşit lucrarea. A luptat lupta cea bună. M-am gândit: „Doamne, de ce oare o moarte aşa de fulgerătoare a avut, ca să nu mai poată să spună nimic?”. Dar apoi mi-am dat seama: el a spus tot ce-a avut de spus. Tot ce trebuia să ne spună, ne-a spus. De-acum n-o să ne mai spună nimic. Ne-ajunge! Dacă nici acuma nu vom putea înţelege, şi dacă ar fi să ne spună cine ştie cât, tot nu vom mai înţelege.

Dar mă gândesc acuma că parcă această lovitură pentru mine e cea mai grea. Dacă de-atâtea ori a trebuit să fiu silit să mă duc undeva, cine va mai veni acuma să mă mai cheme? Ştiu că mi-a rămas această învăţătură: nu trebuie să mai vină nimeni să mă cheme. Acuma parcă îmi spune fără să-i aud graiul: „De-acum încolo, frate Ioane, fă ce-am făcut eu…”.

Fraţii mei dragi, haideţi să strângem rândurile. Un gol mare a rămas… Cine oare va putea să înlocuiască golul acesta mare? Îndeosebi aş vrea să spun fraţilor mei (…) care întotdeauna l-am avut în mijlocul nostru. Avem o mare datorie în faţa lui Dumnezeu şi în faţa tuturor fraţilor să punem mâna pe plug şi, cât ne vor ţine picioarele, să ne ducem pe urmele lui; să călcăm pe căile pe care s-a dus şi el şi să trăim aşa cum a trăit el. Pentru ca şi noi, la rândul nostru, să ne putem face datoria pe care o avem atât de mare şi faţă de Dumnezeu, şi faţă de cei din jurul nostru, de fraţii noştri cu care am fost împreună întotdeauna şi la rugăciune, şi la cântare, şi în lacrimi.

Bunul Dumnezeu să ne ajute să-I rămânem credincioşi. Şi El să aibă milă de Lucrarea Lui, ca să poată propăşi această Lucrare şi pe mai departe tot aşa sfântă şi curată până la sfârşit. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Frate de aur şi de miere sfântă – Popa Petru de la Săucani / Rus Ovidiu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2014

 

WhatsApp chat