Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Libraria Cartea de Aur

Libraria Cartea de Aur

Înaintaşi şi urmaşi

Dumnezeu nu va uita niciodatã pe marii înaintaşi ai Soliei Sale cãtre Omenire, pe acei binecuvântaţi bãrbaţi vrednici ai credinţei Lui, care L-au iubit pe Domnul atât de mult şi au fãcut atâta pentru El.
Din pricina acestor înaintaşi, Dumnezeu a fãcut faţă de toţi urmaşii lor, un legãmânt de veşnicã bunãvoinţã (Exod 20, 6).
Sã nu-i uitãm nici noi, fiindcã este sfântã porunca: Aduceţi-vã aminte de ei…
Faptele credinţei marilor noştri înaintaşi şi meritele pãrinţilor noştri credincioşi, au ajuns nu numai temeiul pentru care Dumnezeu i-a înãlţat şi binecuvântat pe ei înşişi, pe  acei care le-au avut aceste fapte şi merite, – cu ele devin apoi un veţnic temei, pentru care sunt primiţi, ascultaţi şi ajutaţi şi toţi urmaşii acestora.
Din pricina pãrinţilor credincioşi, Dumnezeu nu-i leapãdã de tot nici pe urmaşii lor cei nevrednici. (mai mult…)

Focul arde, miere piere

–    Pentru stările din țara noastră –

Zice-se că-n vremea veche,
Un biet urs cu multă minte, gospodar fără pereche,
Socotind că rău nu face, – cât simțea că e-n putere,
Își umpluse tot bârlogul cu stupi grei și plini de miere,
Ca să aibă-n zile grele,
Când va fi bătrân în piele…

Dar se vede că îndată ce puterea i s-a scrurs,
Soarta vitregă, haină, îl pândea pe bietul urs,
Că-ntr-o zi, – cum, nu se știe, însă – ceas de nenoroc
I-a luat bârlogul foc! (mai mult…)

Minciunile de prin cimitire

Bucuria Învierii o dă în primul rând chezăşia că vom învia la o viaţă nouă, la o viaţă de odihnă şi bucurie veşnică. Dar şi bucuria aceasta o pot avea numai cei ce trăiesc în aşteptarea acestei vieţi şi luptă pentru dobândirea ei. Fără asta, toate vorbele de „odihnă“ şi „viaţă veşnică“ sunt minciuni.

Cimitirele sunt pline de astfel de minciuni. Când intri în cimitir, în toate părţile vezi cruci frumoase, cu inscripţii frumoase: Aici odihneşte în Domnul N. N.; Aici a adormit în Domnul N. N.; Aici s-a mutat la odihna veşnică N. N… Îţi face impresia că eşti într-o mulţime de oameni care, în viaţă fiind, au trăit tot cu „Domnul“ în gură şi n-au vrut să mai ştie de nimic alt­ceva decât de Dumnezeu şi de viaţa cea veşnică. (mai mult…)

I-au mântuit clopotele Învierii

Istoria a păstrat o întâmplare cu mult înţeles pentru Praznicul Paştilor.

Era în timpul când armatele lui Napoleon cucereau Europa. În dimineaţa Învierii din anul 1799, un general al lui Napoleon, Massena, apăru cu armata pe un munte din apropierea orăşelului Feldkirch din Austria.

Oraşul se umplu de spaimă. Consilierii oraşului fură de părere că oraşul trebuie imediat predat vrăjmaşului.

Dar un bătrân preot din oraş fu contra, astfel grăind: Iubiţii mei, astăzi este Ziua Învierii. Să lăsăm clopotele tuturor bisericilor să răsune. Să ne strângem cu toţii la rugăciune, iar grija oraşului să o lăsăm în seama Domnului. Noi trebuie să cunoaştem nu numai slăbiciunile noastre, ci şi puterea lui Dumnezeu.

Propunerea fu primită, clopotele începură să vuiască cu glas mare. Străzile se umplură de credincioşi care se strângeau la biserică. (mai mult…)

Cine stă în credinţă, se pleacă în faţa strălucitei lucrări a Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt are de făcut o mare lucrare în cei răscumpăraţi prin sângele Mielului. Lucrarea Lui este să ne sfinţească tot mai mult (I Tes 5, 23), pentru ca să ajungem să fim în viaţa şi în purtarea noastră, aşa cum a fost Domnul Iisus Hristos şi cum ar fi El, dacă ar fi în locul nostru. Suntem rânduiţi „să fim asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi“ (Rom 8, 29). Această lucrare vrea s-o ducă la desăvârşire Duhul Sfânt în orice copil al lui Dumnezeu.

Cine stă în credinţă, este gata să se supună lui Dumnezeu. Dar nu poate să facă acest lucru decât numai dacă se predă în totul călăuzirii Duhului Sfânt. Duhul Sfânt ia în stăpânire viaţa care I s-a predat, ca s-o sfinţească. Lucrarea Lui este o lucrare minunată, tainică, şi totuşi bine arătată în afară prin viaţa de sfinţenie. Ceea ce face El, nu se poate face nici prin puterea voinţei, nici prin tot felul de sforţări ale trupului, nici prin încordarea puterilor sufleteşti, nici prin carte sau cultură, nici prin educaţie. Sculptorul Dumnezeiesc, căci aşa am putea să numim pe Duhul Sfânt, ciopleşte mereu la blocurile de piatră, care sunt aceia care s-au predat Lui, ca să scoată din ei – sufleteşte vorbind – chipuri asemenea Domnului Iisus. (mai mult…)

Cine stă în credinţă este plin de dorinţa ca şi alţii să fie mântuiţi.

Adevăratul creştin este plin de dorinţa arzătoare de a slăvi pe Dumnezeul lui. Şi când este Dumnezeu slăvit? Când păcătoşii se întorc la El, se supun Lui şi primesc harul care este în Hristos. Acest lucru îl ştie bine cel credincios, şi de aceea zi şi noapte arde în el un foc care nu-l lasă să stea locului. Este focul iubirii şi al milei de păcătoşi. El vrea să-i vadă mântuiţi, pentru ca, prin ei, Dumnezeu să fie slăvit.

Ca să-şi ajungă acest gând, lucrează cu stăruinţă pentru mântuirea păcătoşilor. Pentru aceasta, foloseşte orice prilej, ca să stea de vorbă cu ei, să-i înştiinţeze, să-i aducă la o judecată mai dreaptă, să-i încredinţeze şi să le arate pedeapsa care-i aşteaptă, dar şi mântuirea în Domnul Iisus Hristos. Pretutindeni, în casă, pe stradă, în tren, pe vapor, în atelier, în birou, oriunde ar fi, cine stă în credinţă caută să mântuiască suflete. Împarte pliante, pofteşte pe păcătoşi să vină acolo unde se vesteşte Cuvântul, se duce la ei acasă ca să-i ia la adunare, vorbeşte cu ei despre Domnul Iisus; şi dacă a adus pe cineva la adunare, ia loc lângă el şi strigă către Dumnezeu ca să trimită o săgeată în inima păcătosului şi astfel să fie mântuit. Când s-a sfârşit adunarea, vorbeşte prieteneşte cu el despre cele auzite în legătură cu mântuirea sufletului lui. Zi şi noapte lucrează ca să aducă roadă pentru Dumnezeu. (mai mult…)

Aduceri aminte: 1 ianuarie 1985 – Sibiu – Prima sărbătoare literară

Când Hristos Domnul şi Mântuitorul nostru face o lucrare de adevărată înnoire în viaţa cuiva, El îl face pe acela destoinic pentru orice lucrare bună. Îl face priceput şi apt în orice domeniu în aşa fel, că orice însărcinare ar primi ori şi-ar asuma, el va fi în stare sau va căuta s-o îndeplinească în cel mai frumos şi mai onorabil fel. De aceea, fie că vorbim despre poezie, fie despre cuvânt, fie mai ales despre cântare ori despre altă ramură de creaţie, noi avem în vedere în primul rând omul. În primul rând saltul lui calitativ duhovnicesc. În primul rând să fim, apoi să facem. Întâi să fim nişte oameni noi, realizaţi în Hristos, apoi să ne ocupăm de a crea ceva demn şi frumos pentru El. (mai mult…)

Inima omului care a ajuns un „om nou”

Inima omului care a ajuns un „om nou”, un „om duhovnicesc”, o „făptură nouă”

Iată inima omului care a plinit calea mântuirii sufleteşti, care a ajuns culmea unei vieţi trăite după Evanghelie! Mult a lucrat Duhul lui Dumnezeu până ce l-a adus în starea aceasta. Mai întâi l-a trezit – abia l-a putut trezi – din somnul păcatelor… I-a deschis apoi ochii să-şi vadă starea de pieire în care se afla, i-a slobozit lacrimile căinţei, l-a atras şi l-a îngenuncheat la picioarele Crucii, i-a deschis inima pentru Crucea şi Jertfa Mântuitorului…

Omul, Ion, a ascultat, a primit darurile şi acum iată-l în ce stare minunată se află… El a atins plinirea vieţii sufleteşti pe care o cere Apostolul Pavel în cuvintele: „Oare nu ştiţi că voi sunteţi casa lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (I Cor. 3, 16). „Oare nu ştiţi că trupul vostru este lăcaş Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe Care L-aţi primit de la Dumnezeu?” (I Cor. 6, 19).

Inima lui s-a umplut de lumina şi darul Duhului Sfânt. Au fugit din inima lui cele şapte fioroase păcate de moarte: trufia, desfrânarea, pizma, mânia, lăcomia, zgârcenia, lenea şi, în locul lor, s-au aşezat virtuţile, Pietrele de temelie ale mântuirii noastre sufleteşti: credinţa, dragostea, nădejdea, smerenia, dărnicia, curăţia, cumpătarea, hărnicia şi răbdarea. El este acum un vas ales pe care l-a cuprins focul Duhului Sfânt. El este un om nou, un om duhovnicesc cuprins, aprins şi cârmuit de darul şi harul Duhului Sfânt. De aceea şi în viaţa lui se arată acum „roadele Duhului Sfânt care sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Gal. 5, 22).  (mai mult…)

Iată că El vine

Timpul de dinaintea unei sărbători este ajunul sărbătorii, este timpul pregătirii pentru sărbătoare.

Vremea de dinaintea unei întâlniri este vremea pregătirii pentru întâlnirea care vine.

Pentru orice întâlnire este nevoie de o vreme de pregătire; numai aşa bucuria întâlnirii este deplină .

Mâncările cele gustoase ale sărbătorii şi hainele cele alese pentru întâlnirea cea mult dorită nu se pregătesc atunci, ci ele trebuie pregătite din ajun. Cine nu şi găteşte mâncarea din ajun nu are ce să mănânce în sărbătoare.

Şi cine nu şi pregăteşte haina mai dinainte de nuntă nu are cu ce să intre la ospăţul nunţii . (mai mult…)

Candela (Făclia) Cuvântului Biblic

O altă asemănare a Cuvântului lui Dumnezeu din Biblie e şi cea din psalmul 118: „Făclie (can­delă) picioarelor mele este cuvântul Tău şi lumină cărărilor mele“.

Ce asemănare scumpă şi potrivită! Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie cu adevărat candelă şi lumină este pentru viaţa noastră.

În Biblie este o candelă coborâtă din cer. Este o lumină coborâtă din cer, care luminează calea şi călătoria vieţii noastre. Milioane şi milioane de suflete au păşit spre cer, spre veşnicie, mergând pe drumul arătat de această lumină. (mai mult…)