Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Părintele Iosif Trifa la zile de sărbătoare

Părintele Iosif Trifa la zile de sărbătoare

Cultul Maicii Domnului este arătat lămurit în Biblie şi el se poate oricând apăra şi susţine prin Cuvântul lui Dumnezeu.

În vedeniile sale, Evanghelistul Ioan a văzut pe Preacurata în slăvile vieţii cereşti: „Şi semn mare s-a arătat pe cer: femeie învăluită în soare şi luna sub picioarele ei şi pe capul ei cunună cu doisprezece stele” (Apoc 12, 1). Iar Psalmistul David, aşişderea, chipul Preacuratei l-a văzut în Psalmul 44: „Înainte a stătut Împărăteasa de-a dreapta Ta, în haină aurită îmbrăcată împodobită” (Ps 44, 11).

Peste tot, cultul Maicii Domnului îşi are temeiul lui în Biblie; îşi are temeiul lui biblic. Greşesc sectarii care resping cultul Maicii Domnului, spunând că nu îşi are temeiul în Biblie. (mai mult…)

LA PRAZNICUL ADORMIRII NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU

Biserica noastră Ortodoxă învaţă că Preacurata n-a rămas îngropată în mormânt, ci – printr-o minune – a fost înălţată în slăvile vieţii cereşti. Iar învăţătura aceasta nu e întemeiată pe legende, ci pe Biblie, pe Cuvântul lui Dumnezeu.

În vedeniile sale, Evanghelistul Ioan a văzut pe Preacurata în slăvile vieţii cereşti: „Şi semn mare s-a arătat pe cer: femeie învăluită în soare şi luna sub picioarele ei şi pe capul ei cunună cu doisprezece stele” (Apoc 12, 1). Iar Psalmistul David, aşişderea, chipul Preacuratei l-a văzut în Psalmul 44: „Înainte a stătut Împărăteasa de-a dreapta Ta, în haină aurită îmbrăcată împodobită” (Ps 44, 11). (mai mult…)

PENTRU SUFLET Evanghelia de la Matei 17, 14-21

Sus pe muntele Taborului, în faţa celor trei ucenici, se petrecea marea sărbătoare a puterii dumnezeieşti prin schimbarea la faţă a Domnului. Jos în vale, la poala muntelui, rămăsese mulţime de norod, între ei şi cei nouă apostoli care n-au fost luaţi de Domnul în munte. Se făcuse mare pricire. Mizeria şi necazul oamenilor era mare şi lipsea putinţa de ajutorare. Un om adusese la apostoli pe fiul său lunatic, cuprins de duh necurat, să-l vindece. Şi nu puteau. Căpeteniile jidovilor căutau să răsfrângă neputinţa ucenicilor asupra Învăţătorului lor, ca să-L umilească înaintea poporului. Şi se făcuse tulburare mare. (mai mult…)

VĂDUVA DIN SAREPTA SIDONULUI

Acum sâmbătă avem praznicul Sf. Prooroc Ilie. Viaţa şi lucrarea Sf. Prooroc se află în Biblie la cartea I Regi capitolele 17, 18 şi 19. Multe minuni şi învăţături sunt în viaţa acestui prooroc. Acolo e şi văduva din Sarepta Sidonului. Domnul îl trimise pe Ilie să-l hrănească această văduvă care n-avea decât „un pumn de făină într-o oală şi puţin untdelemn într-un ulcior”. Dar, prin minune, Domnul a sporit mereu făina şi untdelemnul, aşa că „multă vreme a avut ce să mănânce ea şi familia ei, şi Ilie” (I Regi 17, 9-16). Şi acolo este şi minunea cu corbul ce l-a hrănit pe Ilie lângă pârâul Cherit (I Regi 17, 6).

Domnul Dumnezeu Se îngrijeşte şi azi în chip minunat de copiii lui. Văduva din Sarepta Sidonului trăieşte şi azi. (mai mult…)

CU PROOROCUL ILIE SUB IENUPĂR şi cu toţi care au suferit în lupta pentru adevăr şi mântuire

Sărmanul Ilie! Se războise cu păgânătatea vremii sale. Coborâse foc şi apă din cer. Şi acum, Izabela umbla să-i ia viaţa. Se jurase că-i va lua viaţa. Şi iată-l pe Ilie fugar în pustie. Stă mâhnit şi îndurerat sub un ienupăr. I se părea prea crudă lovitura. „Şi dorea să moară.” (I Împ 19, 4).

Şi l-a întrebat Cuvântul lui Dumnezeu: „Ce faci tu aici, Ilie?”. Şi el a răspuns: „Am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul oştirilor, căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău” (I Împ 19, 9-10).

Şi acum, o Doamne, iată ce am ajuns. Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul! (I Împ 19, 4). (mai mult…)

Sfinţii nu s-au născut sfinţi, ci s-au făcut; şi viaţa lor este pusă înaintea noastră ca şi noi să facem asemenea lor.

Duminică avem prăznuirea tuturor sfinţilor şi de aceea se citeşte evanghelia despre cei ce şi-au lăsat toate şi au urmat lui Hristos. Această prăznuire a sfinţilor este pusă cu învăţătură pentru noi. Să luăm şi noi pildă de viaţă din vieţile lor: „Fiţi şi voi sfinţi întru toată viaţa, căci scris este: «Fiţi sfinţi, că Eu sfânt sunt»” (I Ptr 1, 14-16). Asta înseamnă că şi noi putem şi trebuie să mergem pe urmele vieţii sfinţilor. Sfinţii nu s-au născut sfinţi, ci s-au făcut; şi viaţa lor este pusă înaintea noastră ca şi noi să facem asemenea lor. Şi oare sfinţii cum s-au făcut aleşii şi iubiţii Tatălui ceresc? S-au făcut aşa că mai întâi s-au hotărât să se facă. După această hotărâre, au părăsit lumea (adică păcatele şi plă­cerile) şi s-au retrasa în rugăciune şi, prin rugăciune, au primit darul lui Dumnezeu şi acest dar i-a întărit ca să nu-i mai poată nimeni despărţi de Hristos: nici diavolul cu ispitele lui, nici oamenii (păgânii) cu prigonirile lor. Aşa trebuie să faci şi tu, cititorule. Mai întâi şi întâi trebuie să te hotărăşti pentru o viaţă nouă, apoi îndată să te retragi din lume, adică din păcate, şi, îngenunchind în faţa Mântuitorului, să zici: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, de acum înainte vreau să intru în slujba Ta, vreau să pun în slujba Ta toate puterile mele sufleteşti şi trupeşti: mintea, inima, gândurile, mâinile, picioarele, gura, ochii, banii, averea… Întăreşte Tu, Doamne, hotă­rârea mea, cu darul şi ajutorul Tău”… Aşa făcând, darul lui Dumnezeu te va întări, ca sa poţi birui pe diavolul şi să poţi suferi orice pentru Hristos, pentru Evanghelie şi pentru sufletul tău. (mai mult…)

LA DUMINICA TUTUROR SFINŢILOR: SĂ URMĂM PILDA VIEŢII LOR

(Mc 10, 28-31).

 

Duminică prăznuim amintirea tuturor Sfinţilor. Biserica noastră învaţă că trebuie să cinstim amintirea sfinţilor şi trebuie să-i rugăm, ca pe nişte slujitori ai lui Dumnezeu, să mijlocească pentru noi şi cererile noastre. Dar, pe lângă această cinstire ce trebuie să o dăm sfinţilor, Biserica îi pune înaintea noastră şi pentru ca să luăm pildă de viaţă de la ei, să ne îndreptăm viaţa pe urmele lor.

Putem noi să mergem pe calea lor? Da, putem! Şi evanghelia de duminică ne învaţă cum trebuie să mergem pe această cale. (mai mult…)

Vorbirea Părintelui Iosif ţinută la Rusalii, în adunarea Oastei Domnului din Sibiu

„LITERA OMOARĂ; IAR DUHUL FACE VIU” (II Cor 3, 6)

Iubiţi fraţi şi surori!

S-a vorbit mult şi se vorbeşte mult despre Oastea Domnului! Se vorbeşte poate prea mult. Toată istoria ei este însă scurtă şi simplă. Toată istoria ei se află în paginile Scripturii. Eu am citit mult în Scripturi şi am observat un lucru. În lucrurile mântuirii sufleteşti nu se mai petrece nimic nou. Nimic nou şi nimic mai mult decât e scris acolo. Ci doar adevărul din Biblie se repetă mereu în alte şi alte forme.

Aşa e şi cu Oastea Domnului. Ea nu e ceva nou. Ea este una din frământările mântuirii pe care le vedem în Scripturi. Şi în special Oastea este una din frământările vieţii primilor creştini. Ca şi viaţa primilor creştini, Oastea este opera Cincizecimii, este lucrarea Cinci­zecimii. Ea a ieşit din lucrarea şi revărsarea Duhului Sfânt. De aceea i-am ales, ca praznic special, praz­nicul Duhului Sfânt.

În istoria mântuirii neamului omenesc, Cincizecimea este, desigur, un hotar nou, un hotar de lume nouă, de viaţă nouă. Golgota a iscălit zapisul împăcării noastre cu Dumnezeu, iar Cincizecimea i-a pus pecetea Duhului Sfânt. Cincizecimea a întărit acest zapis cu pecetea Duhului Sfânt.

Cincizecimea a dat pe primii creştini. Cincizecimea i-a dat pe creştinii cei adevăraţi. Cincizecimea i-a dat şi pe apostolii cei adevăraţi. Şi aceştia împreună – apostolii şi credincioşii – au format Biserica cea adevărată, Biserica cea vie, Bi­serica Duhului Sfânt.

Cincizecimea a lisat în lume dragostea şi frăţietatea primilor creş­tini. Nu este ceva mai minunat decât să citeşti prin Faptele Apo­stolilor [despre] viaţa primilor creştini, ră­maşi după ziua Cincizecimii. Rămâi uimit de traiul lor. Citind, parcă simţeşti Duhul ce lucra în ei şi printre ei. „Mulţimea celor ce cre­zuseră era o inimă şi un suflet… un mare dar era peste toţi… se cutremura locul unde se rugau” (Fapte 4, 31-35). „Stăruiau în învăţătura Apostolilor, în legătură frăţească şi în rugăciuni” (Fapte 2, 41-47).

Şi Cincizecimea a mai făcut ceva. Mântuitorul a aflat în lume „litera legii”. „Litera legii” ajun­sese la culmea puterii ei – ca să zic aşa – atunci când L-a răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Cincizecimea a omorât această „literă” şi a slo­bozit în lume „duhul”.

Se ridică însă şi aici marea în­trebare: de ce n-a rămas până la sfârşit această operă a Duhului Sfânt? De ce n-a rămas Cinci­zecimea până la sfârşit în viaţa şi traiul creştinătăţii? Căci doar nu se poate tăgădui adevărul că s-a dus de mult, de mult traiul şi viaţa primilor creştini. Creştinătatea de azi – pusă faţă în fată cu creşti­nătatea din Faptele Apostolilor, cu viata primilor creştini – e ceva de necunoscut. Cineva spunea că creş­tinul de nume de azi – pus alături de creştinul cel viu din Faptele Apostolilor – e întocmai ca şi omul cel viu pus alături de omul schimonositură, care se împlântă prin semănături pentru a speria cu el ciorile.

Întrebarea de ce a slăbit viaţa primilor creştini nu e grea de dezlegat. Creştinismul a ajuns acolo unde e azi pentru că creştini n-au rămas în „duh”, ci, rând pe rând, s-au întors iarăşi la „literă”. În viaţa creştinătăţii, în istoria mântuirii s-a dat şi se dă o mare „bătălie între „duh” şi „literă”. Între creştinismul cel gol şi între creştinismul cel plin de Duh Sfânt.

Creştinii cei dintâi câştigaseră cu totul această bătălie; biruiseră cu totul „litera”. Dar în curgerea vremii, încetul cu încetul, „litera” a început iar a omorî „duhul”. În­cetul cu încetul, creştinii s-au întors iarăşi la „literă”. S-au întors iar la „acele începuturi sărăcăcioase”, cum le numeşte Apostolul Pavel. Deja pe timpul Apostolului Pavel, vedem o luptă îndârjită între duh şi literă. Litera iar prinsese putere. Şi pe urmă… litera a biruit. Creştinismul s-a golit de duh şi s-a umplut iar de literă.

Foarte bine – va zice cineva – dar Biserica a rămas. Da! E adevărat, Biserica cea întemeiată în ziua Cincizecimii a rămas şi va ră­mâne până la sfârşitul veacurilor. Dar… răul e că, rând pe rând, Bi­serica şi-a pierdut tot mai mulţi şi tot mai mulţi din copiii ei cei du­hovniceşti, din copiii ei cei adevăraţi.

Într-un loc zice Apostolul Pavel marile vorbe: „Nu ştiţi că trupul vostru este biserica Duhului Sfânt care locuieşte în voi?” (I Cor 6, 19). „Au nu ştiţi că voi sunteţi biserica lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt locuieşte în voi?” (I Cor 3, 16). Ei bine! Tocmai „biserica” aceasta – biserica din noi – a slăbit şi s-a stricat în scurgerea vremii. Creştinii cei duhovniceşti au început a deveni oameni lu­meşti. Din „biserica” lor a fugit Duhul Sfânt şi s-a aşezat duhul acestei lumi. A fugit „porumbelul” şi s-au aşezat ciorile păcatelor. Li­tera şi lumea a omorât duhul. Aşa că despre mulţi creştini s-ar putea zice azi: voi sunteţi biserica duhu­lui veacului acestuia.

Şi, fireşte, odată cu aceasta s-a resimţit şi Biserica. A slăbit şi Bi­serica. Pentru că Biserica o formea­ză copiii ei cei vii, cei duhovniceşti.

Aici intră rosturile Oastei şi istoria Oastei. Noi, ostaşii Domnu­lui, am fost învredniciţi de Dum­nezeu să ne cerceteze cu Duhul Lui cel Sfânt. Un vânt ceresc a su­flat peste noi şi ne-a trezit la o viată nouă. O cincizecime a suflat cu putere peste noi şi ne-a trezit la viaţa primilor creştini. Noi eram morţii din văile lui Ezechil. Ne omorâse „litera” şi păcatul. Şi din moarte ne-a înviat suflarea Duhu­lui Sfânt. Duhul Sfânt a făcut din noi fraţi şi surori. Duhul Sfânt a înviat între noi traiul şi frăţietatea primilor creştini. Duhul Sfânt a fă­cut adevărate minuni cu noi.

Iar Biserica trebuie să se bu­cure de această revărsare, de acea­stă minune. Biserica s-a întărit cu această revărsare. Şi nu ne putem închipui că Biserica ar putea să urască şi să prigonească pe cei mai buni copii ai ei. Ne îngrozim şi numai la gândul că s-ar putea împlini cele de la Ioan 9, 25: să fie alungaţi cei ce strigă: „Orbi eram şi acum vedem”.

Multe biruinţe a făcut Oastea Domnului. Cea mai mare, eu socot că e lupta ce a dat-o cu litera. Din creştini de literă, am făcut creştini de duh. Din creştini de nume, am făcut creştini de faptă.

Şi lupta aceasta, iubiţii mei, nu e gata. Ea se dă cu furie. Căci satan tot aici se învârte. Ca să fure Duhul din Oaste. Să fure mie­zul ca să rămână găocile…

Iubiţii mei! În frământarea de acum, eu văd bătălia între duh şl literă. Marea bătălie se dă azi la punctul acesta: va birul Oastea litera, sau va fi biruinţă de literă? La punctul acesta cădem sau biru­im. La punctul acesta va cădea Oa­stea sau va birul; va rămânea sau va pieri. Oastea va trăi şi va birui numai până va sta sub suflarea şi revărsarea Duhului Sfânt. Când va zbura „porumbelul” acesta, Oastea şi-a sfârşit viata. Va rămâne în ţara aceasta mai mult cu o „soci­etate”.

Iubiţii mei! Eu mulţumesc lui Dumnezeu că pe mine, un vas slab şi nevrednic, m-a folosit Domnul în lupta aceasta. Şi dacă în lupta aceasta mi-am pierdut liniştea, mi-am pierdut averea, mi-am pierdut viaţa, nu-mi pare rău, ci dau slavă lui Dumnezeu şi până la ultima răsu­flare voi lupta ca să biruie duhul.

În şcoala Apostolului Pavel am învăţat să-l apăr cu îndârjire pe Iisus cel Răstignit faţă de litera legii. Şi până la sfârşit Îl voi apăra. Şi dacă în lupta aceasta mi se va cere şi preţul vieţii – sunt gata să-l dau oricând.

Şi voi striga mereu şi pe fraţii mei de la fronturi să stea şi ei până la sfârşit în lupta aceasta, fă­când strajă cu toţii în jurul lui Iisus cel răstignit. Să nu ne fure satan pe Iisus cel răstignit. Să nu-l pierdem pe Iisus cel Răstignit.

Slăvit să fie Domnul! S-a trezit şi „Samaria” noastră. Suflă cu pu­tere Vântul cel ceresc şi peste ho­tarele ţării noastre. Prin poporul românesc, a început război ceresc. Şi dacă în acest război ni se cer şi jertfe şi suntem prigoniţi şi urâţi – noi să dăm slavă lui Dum­nezeu şi pentru aceasta. Ele sunt o mărturie că suntem cu adevărat pe câmpul de luptă al Domnului. Şi vom lupta până la sfârşit pe acest câmp de luptă, ca să dobândim pe urmă cununa vieţii celei veşnice.

Şi acum, la despărţire, câteva cuvinte pe care vă rog să le duceţi şi fraţilor de pe la fronturi.

Spuneţi fraţilor că „toate le pot în Hristos, care mă întăreşte” (F­ip 4, 3). Spuneţi-le că „puterea mea în slăbiciune se adevereşte; am plăcere în slăbiciuni, în neca­zuri, în nevoi, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos, căci când sunt slab, atunci sunt tare” (II Cor 12, 10). Spuneţi-le că „vă port pe toţi în inima mea” (Flp 1, 4), „vă am pe toţi în inima mea, pe viaţă şi pe moarte, şi mă laud cu voi, bucuria mea” (Flp 4, 1) şi, pentru voi, „sunt plin de mângâiere şi îmi saltă inima de bucurie în toate necazurile” (II Cor 7, 4). Rugaţi-vă pentru mine, precum şi eu „în toate rugăciunile mele mă rog pentru voi” (Flp 1, 4). „Rugaţi-vă pentru mine ca, ori de câte ori îmi deschid gura, să vorbesc cu în­drăzneală, aşa cum trebuie să vor­besc” (Ef 6, 20).

Spuneţi fraţilor să nu fie îngri­joraţi de cele ce s-au petrecut aici. Să nu fie îngrijoraţi de judecata ce s-a făcut aici. Căci va veni odată judecată după dreptate şi toţi cei cu inima curată o vor găsi bună (Ps 94, 14).

Domnul are grijă de copiii Lui, a Lui să fie slava, în vecii vecilor, amin.

«Isus Biruitorul» nr. 26 / 23 iun. 1935, p. 5

Părintele Iosif Trifa la zile de sărbătoare
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2016

„SĂ NU-L ÎNTRISTAŢI PE DUHUL SFÂNT” (Ef 4, 30)

Numai frunze – stă Duhul trist… Numai frunze – stă Domnul trist…

Apostolul Pavel ne îndeamnă să nu-L în­tristăm pe Duhul Sfânt. În multe feluri Îl putem întrista pe Duhul Sfânt. Desigur Îl în­tristăm mai întâi prin păcatele noastre. Duhul Sfânt e „porumbelul” care fuge de la noi îndată ce păcătuim.

Pe Duhul Sfânt Îl întristăm apoi şi printr-o viaţă deşartă şi lipsită de roadele faptelor bune. Englezii au o vestită cântare religioasă: „Numai frunze – stă Duhul trist”. Adică Duhul Sfânt aşteaptă rod în pomul vieţii noa­stre şi, văzând numai frunze, Se întristează.

Şi Domnul aşijderea aşteaptă rod în pomul vieţii noastre. Căci despre El a zis în pilda cu smochinul că e Grădinarul cel bun (Lc 13, 6-9). Şi El aşijderea Se întristează când vede numai frunze. (mai mult…)

ROADELE DUHULUI

Acum duminică avem praznicul Pogorârii Duhului Sfânt, iar Apostolul Pavel, în a sa Epistolă către Gala­teni (5, 22) scrie că „Roada duhului este: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, credinţa, blândeţile, înfrânarea poftelor”. Faţă de acestea, apostolul spune că roadele „trupului” şi ale păcatului sunt: „desfrânările, slujba idolilor, vrajbele, sfezile, zavistiile, gâlcevile, împărecherile, beţiile”.

Creştinilor! Ispitiţi-vă şi căutaţi pe care din aceste două feluri le aveţi în sufletul vostru şi în purtările voastre. Românilor! Cercetaţi-vă şi spuneţi pe care din aceste două feluri le aveţi în casa voastră şi în ţara voastră. Se pare că le avem, în cele mai multe locuri, pe cele din urmă. Avem „desfrânările”, care au făcut din unele oraşe şi sate adevărate Sodome. Avem „slujba idolilor”: lăcomia de a face „câştiguri”, bani şi plăceri. Avem apoi din belşug în politică, în oraşe şi în sate: „vrajbele, zavistiile, împărecherile”. (mai mult…)

WhatsApp chat