Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Pr. Iosif Trifa

Pr. Iosif Trifa

Sfânta Fecioară, Maica Domnului nostru Iisus Hristos.

Peste tot, cultul Maicii Domnului îşi are temeiul lui în Biblie. Greşesc sectarii care resping cultul Maicii Domnului, spunând că nu-şi are temeiul în Sfânta Scriptură.

Dar greşesc, de altă parte, şi cei care umblă să apere acest cult cu fel de fel de istorisiri şi ocoşeli omeneşti – care nu-şi pot avea temeiul lor sprijinit de Biblie.

Cultul Maicii Domnului este arătat lămurit în Sfânta Scriptură în multe locuri, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, şi se poate oricând apăra şi susţine prin Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu. Însăşi Preacurata arată acest cult prin cuvintele ei din Evanghelia de la Luca 1, 48, când spune: „Iată că de acum mă vor ferici toate neamurile…“

Ce păcat neiertat vor avea acei nesocotiţi (sectari) care n-au decât cuvinte de hulă pentru cel mai curat şi mai desăvârşit vas din lume, pe care cerul l-a ales şi l-a folosit în lucrarea cea mare a mântuirii neamului omenesc, adică Sfânta Fecioară, Maica Domnului nostru Iisus Hristos. (mai mult…)

Samarineanul milostiv în zilele noastre…

Ev. Luca X, 25-37
Pilda samarineanului milostiv

Evanghelia pe care o tâlcuim acum închipuie întreaga istorie a neamului omenesc. În chipul unui Samarinean milostiv şi bun a venit şi Iisus Hristos în lume, tămăduind şi mântuind omenirea cea lovită de moarte prin păcatul strămoşesc. Şi Hristos a venit după ce au trecut pe alături „preotul şi levitul“, adică după ce nici Legea şi preoţii Vechiului Testament, nici învăţaţii şi filozofii veacurilor n-au putut să-i dea omenirii bolnave ceea ce îi trebuia: tămăduire şi mântuire sufletească. „Untdelemn şi vin“ a turnat samarineanul peste rănile celui rănit. Aşa şi Iisus Hristos „ne-a spălat cu Sângele Său păcatele noastre“ (Apoc. 1, 5).
Dar să luăm aminte! Iisus este şi astăzi Samarineanul cel Milostiv. O, iubite cititorule, de câte ori şi astăzi ne ies în drumul vieţii tâlharii sufletului nostru: păcatele şi ispitele care ne rănesc sufletul! Uită-te bine, cititorule, uită-te bine că tu eşti omul cel rănit din chipul de mai sus. (mai mult…)

Ia seama că şi tu eşti un Iair care ai un bolnav: sufletul tău!

Ev. Luca 8,41-56

Învierea fiicei lui Iair

Această evanghelie este plină de învăţătură pentru noi.

Ca şi Iair din evanghelie, şi noi avem o fiică iubită, una-născută: viaţa noastră sufletească, sufletul nostru.

De multe ori se îmbolnăveşte şi această fiică a noastră, ba de multe ori chiar şi moare. Păcatul este acela care îmbolnăveşte sufletul şi provoacă moarte sufletească.

De această boală şi moarte ne putem şi noi scăpa sufletul, aşa cum şi-a scăpat Iair fata: prin căutarea şi aflarea lui Iisus Mântuitorul.

Pe Iair l-a plecat după Hristos credinţa lui cea tare în puterea şi ajutorul Mântuitorului.Cu această credinţă să-L căutăm şi noi pe Iisus Mântuitorul.

Asta înseamnă, iubite cititorule, să crezi şi să te încrezi într-un Iisus, Mântuitor al tău, Care a murit pentru tine, pentru păcatele tale, pentru iertarea ta şi învierea ta din păcate. (mai mult…)

Nu cântă păsările care îşi fac cuibul pe pământ

Păsările care îşi fac cuibul pe pământ nu sunt cântăreţe şi nici nu pot zbura la înălţime (fazanul, prepeliţa, pitpalacul, cocoşul de munte etc.). Numai păsările care îşi fac cuibul sus, în arbori, sunt bune cântăreţe. Ciocârlia cântă numai când se desparte de pământ şi se înalţă sus spre cer. Cântă în plin zbor spre cer…

Aşa e şi cu viaţa noastră cea duhovnicească. Un creştin care îşi are „cuibul“ pe pământ, un creştin care e legat cu totul de pământ, de grijile şi poftele acestei lumi, acela nu poate nici „zbura“ şi nici „cânta“.

Un creştin „cântător“ şi „zburător“ e numai acela care îşi are „cuibul“ sus, care se desprinde de pământ, de duhul acestei lumi, şi se ridică în lumina şi slava vieţii celei duhovniceşti. Creştinul cel adevărat e ca ciocârlia; cântă, înălţându-se spre cer. Cântă în plin „zbor“ spre cer, spre lumină…

Iar dacă totuşi cuibul cel de sus e bătut de vânturi şi furtuni – o, apoi poate că şi pentru asta cântă păsările din el. Eu mă gândesc şi la „cuibuşorul“ vieţii mele. Dacă n-ar fi bătut în el atâtea aspre „vânturi“ şi „furtuni“, azi n-ar cânta „păsările“ de la Oastea Domnului. (mai mult…)

O rugăciune în pădure

Cât de minunate sunt, o Doamne, toate lucrurile mâinilor Tale! Cât de minunată este şi această pădure! Îmi aplec genunchii şi aici, în faţa Ta, pentru că şi aici este o biserică a Ta; o biserică măreaţă unde se face slujbă neîncetat pentru slava Ta… Unde brazii freamătă veşnic un freamăt ceresc, iar păsările Te slăvesc neîncetat prin cântările lor.

Şi, o, ce predică minunată aud eu aici! Bradul, care creşte drept spre cer, parcă mă mustră pentru strâmbăturile vieţii mele. Iar păsările care Te slăvesc neîncetat (şi Tu, Doamne, Te îngrijeşti de hrana lor) parcă mă mustră pentru puţina mea credinţă, pentru veşnicele mele îngrijorări şi alergări! (mai mult…)

„Aduceţi-vă aminte de femeia lui Lot” (Luca 17, 32)

„Mântuind, mântuieşti sufletul tău; să nu te uiţi înapoi” (Fac. 19,17- 26)

În istoria cu scăparea lui Lot, Biblia spune şi următoarele:
„După ce îngerii l-au scos afară (din cetate) pe Lot, pe fetele sale şi pe femeia sa, unul dintre ei a zis: «Mântuind, mântuieşte-ţi sufletul tău; să nu te uiţi înapoi»…, iar femeia lui s-a uitat înapoi şi s-a prefăcut într-un stâlp de sare” (Fac. 19, 17 şi 26).
Un adânc înţeles este în această istorie. Un adânc înţeles este în porunca pe care i-au dat-o îngerii lui Lot: „să nu te uiţi înapoi!”. În această poruncă este pusă una din tainele mântuirii sufleteşti. (mai mult…)

La picioarele Crucii se poate afla taina mântuirii sufleteşti

Din toate părţile primesc întrebări despre tainele mântuirii sufleteşti. Taina cea mare a mântuirii sufleteşti se poate afla numai la picioarele Crucii. Înţelesul şi taina mântuirii sufleteşti nu stă în aceea că îţi pui în gând să ieşi mai întâi din răutăţi ca să te faci un creştin bun, ci taina cea mare a mântuirii sufleteşti stă tocmai în aceea ca păcatele şi răutăţile să te doboare la picioarele Crucii… Să cazi la picioarele Crucii doborât de greutatea păcatelor… Să cazi plângând la picioarele Crucii, aşa cum eşti, plin de răutăţi. Carul mântuirii tale sufleteşti atunci începe a porni la drum, când simţi că te înăbuşă răutăţile şi cauţi o scăpare, când simţi o pieire şi cauţi o mântuire, când te simţi într-o prăpastie şi cauţi o ieşire, când te simţi în întuneric şi doreşti o lumină, când simţi că te-a schilodit păcatul, când simţi că te-a orbit patima, când simţi că nu mai poţi sta şi umbla pe picioarele tale şi strigi cu lacrimi din adâncul sufletului: „Iisuse Mântuitorule, mântuieşte-mă şi mă tămăduişte!“ Să cauţi mai întâi să te faci bun şi apoi să pleci la Domnul ar însemna să înjugi boii înapoia carului. (mai mult…)

„Şi învăţa Ezdra şi le tâlcuia învăţătura Domnului”

Preot Iosif TRIFA

„Şi s-a adunat tot poporul la piaţa cea dinaintea porţii apei şi a citit Ezdra în cartea legii de dimineaţă până la amiazi în faţa bărbaţilor şi femeilor şi în faţa celor ce erau în stare să înţeleagă şi tot poporul asculta cu luare-aminte cartea legii… Şi învăţa Ezdra şi le tâlcuia învăţătura Domnului şi înţelegea poporul cele ce se citea… şi tot poporul plângea când a auzit cuvintele legii” (Citiţi pe larg în cartea lui Neemia, cap. 8.)

Vă place, nu-i aşa, cum Ezdra tâlcuia Scripturile şi învăţa poporul? Dar atâta încă nu-i destul, că ne place. Trebuie să facem şi noi aşa. „Cartea legii” din care învăţa şi tâlcuia Ezdra se află şi azi (Vechiul Testament), cu deosebirea că i s-a mai adăugat şi lumina cea mare, soarele cel sufletesc, adică învăţăturile Mântuitorului şi ale apostolilor (Testamentul Nou). Această Biblie e lăsată să citim şi noi în ea şi să sorbim putere şi viaţă din ea. Câţi însă fac acest lucru? (mai mult…)

Diavolul îl îndobitoceşte pe om, ca apoi, să se poată aşeza în el ca într-o casă plăcută

Ev. Luca VIII, 26-39

Plină de adânc înţeles este evang

helia acestei duminici. Ea se petrece întocmai şi în zilele noastre. Oameni chinuiţi de duhurile cele necurate, ca acel din evanghelie, sunt şi astăzi destui. Numai cât noi n-avem ochi sufleteşti să-i vedem şi n-avem minte duhovnicească să înţelegem acest lucru.

Oamenii de azi cred că duh necurat au numai bolnavii cei care ameţesc, scrâşnesc din dinţi şi fac spumă la gură. Însă de duh necurat e „cuprins” şi e „legat” şi cel care are patimi şi năravuri urâte: beţivul, desfrânatul, lacomul, mâniosul etc.

Eu, în fiecare sâmbătă noaptea, aud răcnete fioroase trecând pe sub fereastra casei mele. Sunt răcnetele celor care au chefuit pe la crâşme. Oare nu sunt şi aceştia nişte îndrăciţi legaţi în lanţurile lui satan ca şi acela din evanghelie? (mai mult…)

Vindecarea robului sutaşului

Evanghelia acestei duminici îl pune în faţa noastră pe sutaşul din Capernaum, cu multă învăţătură.

Sutaşul din Capernaum stă în faţa noastră, în primul rând, ca o pildă de smerenie. El era ofiţer roman, era reprezentantul unei uriaşe împărăţii. Vulturul roman stăpânea pe atunci lumea. Sutaşul era reprezentantul acestei puteri, trimis într-o ţară de supuşi străini. Iată tot atâtea lucruri care ar fi putut face din sutaşul acesta un om plin de trufie şi mândrie, cum desigur vor fi fost ceilalţi camarazi ai lui. El însă se prezintă atât de smerit şi se intitulează „nevrednic“.

În al doilea rând: sutaşul din Capernaum este o pildă de iubire. Bolnavul, pentru care umbla pe drumuri şi pentru care Îi cerea Domnului cu lacrimi în ochi tămăduire, nu era nici fiul său, nici fiica sa, nici rudenia sa, ci era servitorul său. Şi, când ne gândim că în acele vremuri servitorii erau robi, fiind vânduţi şi cumpăraţi cu bani, ca nişte vite… Iată ce pildă de iubire a aproapelui său a arătat sutaşul.

În al treilea rând: (mai mult…)