Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Pr. Lect. Univ. Dr. Gheorghe Șanta

Pr. Lect. Univ. Dr. Gheorghe Șanta

În Hristos se descoperă taina iubirii dumnezeiești pentru lume

(Pilda lucrătorilor celor răi),  Matei 21, 33-44  

Evanghelia acestei duminici cu privire la lucrătorii cei răi ai viei ne prezintă o parabolă despre istoria mântuirii, și anume ce a făcut Dumnezeu pentru mântuirea omului și cât sunt de vinovați cei care nu răspund pe măsura harului lui Dumnezeu. Omul stăpân al casei sale este Dumnezeu, via pe care El a sădit-o este poporul Său, de la care așteaptă roadele sale, lucrătorii viei încredințați de Dumnezeu cu îngrijirea viei din mâna cărora El așteaptă roadele sunt păstorii lui Israel, mai-marii preoților, precum și cărturarii, și fariseii.

Slujitorii trimiși spre a-i aduce roadele viei sunt profeții Vechiului Testament care aveau un rol foarte precis încredințat lor de Dumnezeu spre a face lumină în mijlocul poporului și a-l pregăti pentru întâlnirea cu Fiul Tatălui.

Epistola către Evrei înșiră o impresionantă listă de suferințe și prigoane îndurate de slugile Stăpânului viei, poporul ales din partea lucrătorilor: „Au fost chinuiţi… Alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare. Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului~ (Evrei 11, 35-38).

Doar răbdarea, smerenia și dragostea celor buni triumfă

Ne întrebăm: a triumfat răutatea? Nu. E doar o aparență. Bobul de grâu a murit. S-a sfârșit cu el? Nu. Abia acum a început să încolțească și să irumpă viața prin el. Cei buni sunt nedrep­tă­țiți, persecutați, îngropați de vii în mormânt. Este sfârșitul lor? E triumful celor răi? Nu. E o a­parență! Răbdarea, smerenia și dragostea celor buni învie, biruie și triumfă după ce aurul lăuntric a fost întru totul lămurit.

După slugi este trimis fiul moștenitorul. Dumnezeu îl trimite la poporul Său pe însuși Fiul Său Cel preaiubit. Dar nici de El nu se rușinează păstorii cei răi ai lui Israel.

Ei hotărăsc să-L omoare, punându-și în aplicare cu grabă planul ucigaș. Îl omoară pe Hristos afară din vie, afară din tabără. Ceea ce consemnează Epistola către Evrei: „Pentru aceea şi Iisus, ca să sfinţească poporul cu sângele Său, a pătimit în afara porţii” (Evrei 13, 12).

Lucrătorii cei răi au atins punctul culminant al răutății lor, răstignindu-L pe Fiul Tatălui în afara zidurilor Ierusalimului, dându-L pe mâna romanilor, fiind astfel excomunicat din comunitatea iudaică.

Dumnezeu Se lasă batjocorit și moare, biruind moartea și deschizând pentru noi toți porțile Împărăției celei veșnice. De aceea, pentru noi Golgota este locul unic care ne grăiește nemărginit mai cutremurător decât Sinaiul, munte mai înalt decât Moria, altar mai sfânt ca Sfânta Sfintelor – unde am primit iubirea, prin jertfa Sa cutremurătoare.

Măsura iubirii o dă intensitatea jertfei

O rugăminte adresată de Dumnezeu omului, notată de părintele Rafael Noica, surprinde această pogorâre a cerului în Hristos cu a cărui bunătate s-a umplut pământul: „Fiul meu, lasă-Mă să te iubesc. Eu îți vreau inima care este locașul Meu. Desi­gur, cu timpul, te vei schimba, însă, chiar până atunci, iubeș­te-Mă așa cum ești tu, fiindcă Eu te iubesc cu toate că ești așa. Eu vreau ca dragostea Ta pentru Mine să se nască din puțina și săraca ta inimă, din adâncul neputinței și al murdăriei tale. Eu te iubesc și când ești slab și necurat!”

Este atât de evidentă iubirea lui Dumnezeu față de ai Săi până la capăt, puterea Păstorului celui Bun de a-și pune viața pentru oile Sale (Ioan 10, 18). Un paradox pe care veacurile nu-l pot cuprinde, măsura iubirii este certificată de intensitatea suferinței, iar roada acestui fapt de o profunzime aparte, puterea iertării, o dovadă clară că ultimul cuvânt nu-l are moartea, păcatul, ci iubirea. În acest punct al Dumnezeirii ca putere absolută, în Hristos, se descoperă taina supremă, „cea din veac acunsă în Dumnezeu” (Efeseni 3, 9), aceea că puterea ultimă a lui Dumnezeu, desăvârșită în Iisus Hristos, este puterea de a ierta veșnic.

Lumea nu rămâne fără judecată, „iar judecata aceasta este că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele” (Ioan 3, 19). Hristos, lumina Tatălui, Iubirea Lui, oferindu-se lumii ca Adevăr, nu anulează libertatea de opțiune a omului, ci îi arată adevărul pierdut prin neiubire, mai precis iubirea de sine care urăște totul. În special lucrătorii cei răi ai viei, arhiereii și cărturarii dau dovadă de o ură demonică, refuzând lumina, ajungând la o tragică moarte spirituală.

Cel învinovățit pe nedrept, Fiul ucis de lucrătorii tocmiți de Tatăl la vie, este ridicat din umilința ultimă – moartea celui blestemat – la demnitatea Fiului ascultător, din iubire și încredere, Tatălui: „Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume… Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filipeni 2, 9-11).

Domnul ne cheamă pe toți să fim o vie roditoare, să-i aducem la vreme roadele. El a făcut totul pentru noi, acum este timpul să-I aducem roadele noastre.

Pr. Lect. Univ. Dr. Gheorghe Șanta

sursa:http://www.napocanews.ro

 

WhatsApp chat