Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Pr. Petru Roncea

Pr. Petru Roncea

Smerenia programatã

Aţi auzit de smerenie pusă la cale sau deliberată, manifestată în mod voluntar ca să dea bine? În clipa când ieşi o fărâmă din obişnuitul lumii, în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească, se trezeşte înlăuntrul cel mai ascuns al inimii ceva ce-i propriu omului căzut, acel gând de mândrie care s-a întipărit în trupul nostru şi pe care-l purtăm ca pe o povară toată viaţa.

Sfântul Macarie cel Mare avea o vorbă plină de adevăr când spunea că cel mai curat şi desăvârşit om are în sine ceva trufaş. E posibil adică, dacă nu eşti destul de atent cu tine însuţi, să se slobozească această patimă din legăturile ce-o ţin şi astfel să te trezeşti ducând o viaţă de înşelare. Te înşeli pe tine şi înşeli şi pe alţii. (mai mult…)

Universalitatea unei chemări

Când i-a venit rândul Părintelui Iosif Trifa să cheme poporul nostru la pocăinţă, ca unul ce slujea în Biserica Ortodoxă ca preot, nu putea să-şi trezească neamul altfel decât în duhul trimişilor lui Dumnezeu de-a lungul celor două milenii ale Bisericii. Chemarea oamenilor pentru lupta cea mare a mântuirii sufleteşti a fost dintotdeauna scopul misionar al Bisericii şi se vede lămurit asta nu doar prin vieţile sfinţilor, care sunt la îndemâna tuturor cititorilor de carte, cât mai cu seamă în mesajul zilnic al Bisericii arătat în multitudinea textelor biblice care ne îndeamnă la pocăinţă.

Grăitoare în acest sens sunt desele mărturii ale multor credincioşi care admit în ce orbie sufletească trăiau, înainte de a fi atinşi de chemarea caldă la pocăinţă a Părintelui Iosif, cu privire la înţelegerea imnologiei liturgice care aceeaşi era şi înainte ca şi după convertirea lor la credinţă. Preoţii aceiaşi slujeau la altar, strana, la fel, aceeaşi rânduială ţinea; înţelegerea de acum a credincioşilor era însă alta. Copleşit de prezenţa lui Hristos şi răvăşit de cunoaşterea păcatelor personale, ostaşul lui Hristos – în sensul de membru al mişcării duhovniceşti numită Oastea Domnului din cadrul Bisericii Ortodoxe Române – se regăsea inevitabil în starea incipientă a vieţii sfinţilor. De fapt însăşi numirea de „ostaşi ai Oştii Domnului” aparţine Bisericii, în laudele multor sfinţi apărând această sintagmă preluată ca o revelaţie de Părintele Iosif pentru Mişcarea iniţiată de el. Însuşi organul de presă prin care-şi transmitea mesajul către ţară, foaia «Lumina Satelor», era glasul Bisericii ce-i chema la sânul ei pe cititori cu binecuvântarea ierarhului de atunci al Sibiului. Şi pentru că toate erau ale Bisericii căreia-i slujea, de aceea şi Mişcarea iniţiată de el s-a arătat ca o revărsare a Duhului Sfânt în albia Bisericii. (mai mult…)

CRUCEA TRIMISULUI

Trimisul lui Dumnezeu în lume are întotdeauna parte de o cruce asemănătoare cu cea a Domnului. Că şi El a fost trimis de Tatăl pentru o misiune pecetluită în Săptămâna Patimilor cu Jertfa Crucii.

În perioada Postului Mare se face de multe ori referire la Iosif, fiul lui Iacov, ca fiind, cum nu se poate mai clar, prototip al Domnului. Chiar şi prima denie din Săptămâna Patimilor aduce iar amintirea acestui tânăr frumos, pentru a înţelege mai lesne că ceea ce s-a întâmplat cu Mântuitorul în zilele următoare şi cu toţi trimişii lui Dumnezeu peste veacuri este ontologic înscris în noi dintotdeauna. (mai mult…)

„M-ai Învins, galileene”

Şcoala teologică, între materiile de studiu, pune un accent deosebit şi pe cunoaşterea Istoriei Bisericii. Această materie pare uneori pentru cursanţi, din pricina mulţimii numelor sau a anilor, un pic incomodă, dar am observat, cu trecerea timpului, ce importanţă covârşitoare are această cunoaştere când cauţi soluţii pentru situaţii similare care se petrec în contemporaneitate.

Scriind acest editorial, mă gândesc, desigur, la problemele noastre la care afişăm, uneori, soluţii ce nu s-au mai întâmplat în istoria Bisericii, deşi situaţiile conflictuale se aseamănă. Nu trebuie să uităm niciodată că Oastea Domnului, fiind o fiică a Bisericii, retrăieşte în timpul ei viaţa dintotdeauna a Bisericii, cu toate înfrângerile sau biruinţele ei. De aceea, e imperios necesară cunoaşterea acestei istorii de două mii de ani a Bisericii pentru a discerne cum se cuvine ce trebuie să facem în vreme de orice criză sau examen prin care trebuie să trecem vreodată cu Frăţietatea noastră. (mai mult…)

„Douã sau mai multe feluri de oşti”

Fiecare an îşi are examenele lui prin care fiecare trecem, căzând sau biruind în ele. Sunt adeseori încercări ale credinţei noastre, verificări ale statorniciei, cerneri, până la urmă. Printre provocările din urmă, am observat şi insistenta dorinţă de unitate concretizată în unele acţiuni interesante din ultima vreme care pare a fi altceva decât ceea ce Mântuitorul a rostit în rugăciunea din Ghetsimani: ca toţi să fie una. Nu-i un secret, graţie şi transmisiunilor pe internet, că în neputinţa pornirii pe calea Evangheliei întru refacerea unităţii frăţeşti, unii au socotit, uzând de bună-cuviinţa fraţilor care n-au pierdut încă puterea răbdării şi a supunerii în faţa mai-marilor vremii, că e posibil să se folosească de aceştia pentru a grăbi ceea ce li se pare lor că e miza timpului de acum. Dacă luăm în calcul modalităţile ultime de refacere fortuită a unităţii Oastei, e posibil să retrăim una din paginile negre ale istoriei Bisericii cu acel Sinod de la Florenţa-Ferrara, care s-a ţinut în Florenţa, Italia, în anii 1438-1439, ca o a doua încercare de reparare a Marii Schisme dintre Răsărit şi Apus, prima astfel de întâlnire fiind Sinodul din Lyons din 1274. Sinodul de la Florenţa însuşi a fost o continuare a Sinodului de la Ferrara, care, la rândul său, a fost o continuare a Sinodului de la Basel, convocat în 1431 de Papa Martin al V-lea. Mai multe informaţii poate oricine afla pe internet în legătură cu acest incident al istoriei care ne poate ajuta să vedem marea asemănare şi de a ne da de gândit foarte serios asupra situaţiei noastre actuale de la Oastea Domnului. (mai mult…)

Cărbunii aprinşi ai dragostei

„Soarele straluceste deopotriva si peste cei buni si peste cei rai, si asupra celor sanatosi si asupra celor bolnavi fara nici o deosebire. Exista insa o diferenta in felul cum recepteaza fiecare lumina soarelui: ochii cei sanatosi se bucura de prezenta soarelui si, datorita lui, vad bine lucrurile din jur, pe cand ochii bolnavi simt o durere de care ar dori sa scape si nu au cum decat ascunzandu-se de aceasta lumina.

In acelasi foc, metalele pretioase stralucesc ca soarele, pe cand lemnul si gunoaiele se mistuie cu fum negru. In acelasi foc al iubirii dumnezeiesti, unii devin albi, stralucitori, altii negri si intunecati. Sfantul Simeon Noul Teolog ne atrage atentia: „Nu va inselati pe voi insiva! Dumnezeu este foc si, cand a venit in lume si S-a facut om, El a trimis foc pe pamant, dupa cum spune El lnsusi: Insa focul cauta sa gaseasca o materie – adica o dispozitie si o intentie spre ceea ce este bine – pentru a cadea pe ea si a o aprinde; si in cei pe care acest foc ii aprinde, El devine o mare flacara ce ajunge pana la Cer. Aceasta flacara ne curata mai intai de intinaciunea patimilor, iar apoi se face in noi hrana si bautura, lumina si bucurie si ne face pe noi insine lumina fiindca ne impartasim in lumina Lui” (Cuvantul 78 ). Dar acest foc iubitor al lui Dumnezeu este acelasi si pentru cei buni si pentru cei rai, numai ca celor buni le aduce pace, iar pe cei rai si neascultatori ii arde, pentru ca raspunsul lor este ura. (mai mult…)

ÎN FRUNTEA ELITEI SFINȚILOR

O rugăciune tainică de după sfinţirea darurilor la Sfânta Liturghie aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru toţi cei răscumpăraţi care formează Biserica Biruitoare: „Încă aducem Ţie această slujbă cuvântătoare pentru cei adormiţi întru credinţă…”Şi preotul liturghisitor începe a enumera nouă categorii de suflete trecute la cele veşnice, încheind cu: „tot sufletul cel drept care s-a săvârşit întru credinţă”. În această enumerare regăsim de altfel elita sfinţilor, adică pe toţi moştenitorii vieţii veşnice, de la cei mai cunoscuţi sfinţi până la sufletele celor drepţi neştiuţi de nimeni.

Ei bine, îndată după această înşiruire euharistică (mulţumitoare) a drepţilor, auzim cu toţii izbucnind din Sfântul Altar proclamarea cu voce tare a celei aflate în fruntea acestei elite spirituale: „Mai ales pentru Preasfânta, Curata, preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoareaşi pururea Fecioara Maria”. Atunci, poporul din Biserică, auzind de cinstirea deosebită adusă Maicii Domnului, purcede a o cinsti cu intonarea Axionului: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu…”, (mai mult…)

WhatsApp chat