Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Pr. prof. univ. Petre Semen

Pr. prof. univ. Petre Semen

Practicarea iubirii vrăjmaşilor

Pr. prof. univ. Petre Semen
Duminica a 19-a după Rusalii –

Predica de pe munte – Iubirea vrăjmaşilor

(Luca 6, 31-36)

„Zis-a Domnul: Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi, dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; şi, dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru; iar dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri şi faceţi-le bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este.“

Textul evanghelic de astăzi este un fragment din „Predica de pe munte“ (Mt. 5, 21…) pe care am putea-o defini „Evanghelia sfaturilor“ fiindcă Iisus dă celor dispuşi să-L asculte nişte sfaturi nemaiauzite până la El în nici o altă religie a lumii. De aceea zice: Dar, Eu vă spun vouă celor care Mă ascultaţi; iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă. Începând cu „dar“, Iisus îi diferenţiază categoric pe cei care sunt dispuşi să-L asculte împlinindu-I cuvântul de cei care aleargă după altceva şi altcineva decât Dumnezeu şi împotriva cărora a şi pronunţat „vaiurile“ (vers. 24-26). Sentimentul de iubire există în toată lumea şi îmbracă o multitudine de forme, întrucât fără iubire ea n-ar putea supravieţui. Se mai ştie că toate moralele umane şi implicit religiile lumii îndeamnă la iubire, numai că Hristos aduce marea noutate din partea Părintelui ceresc, porunca de a ne iubi chiar şi duşmanii. De altfel iubirea este recomandată oamenilor ca o practică permanentă şi universală. Ceea ce caracterizează iubirea umană este lipsa de constanţă, nu este permanentă, şi mai ales este selectivă şi ţine de interese. Este totuşi dificil în a-i defini pe adevăraţii duşmani pe care ţi se cere să-i iubeşti, întrucât în Biblie termenul de duşman avea o conotaţie mult mai blândă decât credem noi. Întrebarea ar fi, de asemenea, cine este adevăratul duşman şi până unde se poate merge cu iubirea lui? Dacă, spre exemplu, cineva atentează la integritatea teritorială a ţării tale, te invadează şi începe să-ţi ucidă poporul, familia, rudele şi prietenii, în baza iubirii creştine, pe care el nici măcar nu o are, tu îi poţi răspunde mereu cu iubire, lăsându-l să te distrugă pe tine şi pe ai tăi? Se impune deci cu stringenţă să ne identificăm duşmanii la care se referă Hristos. Oricum, din contextul Evangheliei reiese că Iisus n-a spus nicăieri şi niciodată că s-ar impune să-i admiri şi să-i iubeşti pe criminali şi pe cei care îţi doresc şi caută să te suprime fizic pe tine, ori pe ai tăi, dar să faci tot ce îţi stă în putinţă ca să trăieşti în pace cu toată lumea.

Cine sunt duşmanii pe care trebuie să-i iubim

În textul de faţă, Iisus este destul de explicit când sugerează pentru ascultători care ar putea fi duşmanii pe care trebuie să-i iubeşti. În primul rând, duşmanii potenţiali ar fi cei care mă urăsc, chiar dacă nu-i neapărat necesar să-mi poarte o ură de moarte, însă îmi pot deveni duşmani fiindcă nu-mi agreează felul meu de a vorbi, de a lucra etc. Îmi pot fi sau deveni duşmani cei care nu sunt de acord cu mine, cei cu care sunt nevoit să concurez pe linie profesională, cei care nu sunt de acord cum mă îmbrac, ce opţiuni politice am şi cu cine votez ori chiar nu le place cum mă rog. Am avut adeseori ocazia să aud şi să văd tineri nemulţumiţi de faptul că, intrând în biserică, spre exemplu, ca să se roage, au fost pur şi simplu agasaţi de unii creştini mai în vârstă care-i trag de mânecă şi le oferă sfaturi nesolicitate, pe unde anume să treacă, când şi cum să se aşeze în genunchi ori când şi cum să se închine la anumite icoane, iar dacă sunt de genul feminin, de ce nu şi-au pus ceva pe cap etc., încât, adesea, bietul om iese de la rugăciune şi din casa Domnului mai tulburat de cum a intrat şi nu se ştie dacă mai are curajul să intre a doua oară. Din acest exemplu, ca şi din alte cazuri, se poate trage concluzia de netăgăduit că, nu de puţine ori, în viaţă este mai greu a te păzi să nu devii tu duşmanul semenilor tăi. Se ştie că sunt şi oameni paşnici din fire care pot afirma fără tăgadă că nu au nici un fel de duşmani, însă esenţial este nu doar să nu ai tu însuţi duşmani, ci mai ales să te străduieşti să nu devii tu duşmanul altora. Teoretic pare a fi destul de uşor să declari că poţi iubi pe toată lumea, şi mai ales este extrem de simplu să-i iubeşti pe cei de la distanţă şi pe cei ale căror interese nu se intersectează în nici un fel cu ale tale. Să ne gândim doar la cât de sinceră şi cu totul nevinovată este iubirea copiilor, a fraţilor întreolaltă, dar după ce cresc şi intră în competiţie pentru împărţirea averii părinteşti, imediat devin duşmanii cei mai înverşunaţi, pe toată viaţa. Ştia Hristos foarte bine comportamentul uman şi de aceea spune că „omul va avea de vrăjmaşi pe cei din casa lui“ (Mt. 10, 36; Mih. 7, 6).

Ca să înţelegem bine adevărul spus de Iisus se impune a ne transpune în condiţiile sociale ale vremii din Orient, în general. Călătorind în Egipt am văzut la faţa locului cât de simplu trăiesc oamenii de la ţară, exact ca acum trei mii de ani, şi am înţeles câtă dreptate avea Iisus şi de fapt şi profetul Mihea (7, 6) pe care îl citează. Ei bine, casele din zonele rurale sunt construite exclusiv din lut, nevăruite, iar o parte dintre ele nu au nici măcar ferestre cu geamuri, ci doar locaşurile pentru ferestre. Cele mai multe au o singură odaie şi sunt împrejmuite de un zid din lut de circa un metru înălţime în care se ţin animalele. În acea unică odaie pot locui câte 6-8 persoane, ori chiar 10. Peste câţiva ani, un tânăr egiptean care lucra ca ziarist în SUA, pe care l-am avut coleg la Universitatea Ebraică din Ierusalim, mi-a confirmat că, într-adevăr, cei mai mulţi concetăţeni ai săi sunt foarte săraci şi stau câte 8-10 persoane într-o singură cameră. Odată l-am întrebat de ce nu profită de ocazie, că se află aşa de aproape de ţară şi de casă, să meargă să-şi viziteze părinţii şi fraţii, iar el mi-a răspuns că ai lui sunt mult mai bucuroşi când nu se duce la ei, ci îi ajută de la distanţă, întrucât, a adăugat el, noi suntem 8 fraţi şi locuim cu părinţii într-o singură odaie. Ei bine, nici în vremea lui Iisus, în Palestina, nu putea fi altfel. Aşadar, Iisus atenţiona că cei dispuşi să-L urmeze trebuie să-I asculte sfaturile, începând să exerseze iubirea şi răbdarea în primul rând cu cei din propria casă, fiindcă aceştia sunt cei cu care omul petrece cel mai mult timp şi conflictele devin inevitabile. Aici îţi exersezi cel mai bine răbdarea şi iubirea. Prin urmare, El ne zice să punem în practică iubirea chiar în casa noastră, în propria familie, de unde apoi să o extindem la vecini, la colegii de serviciu şi la toţi oamenii cu care venim în contact direct. Cam acelaşi sfat îl dă şi Sfântul Ioan: „Copilaşilor, să nu iubim doar cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul“ (I In. 3, 18). Nu spune oare destul de clar Scriptura: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“? (Lev. 19, 18). Nu zice pe departele tău. Maica Tereza de Calcuta sublinia şi ea că: în ceasul morţii, când ne vom afla faţă în faţă cu Dumnezeu, ca şi criteriu de departajare a celor buni de cei răi şi implicit răsplătirii, va fi doar iubirea pe care am investit-o în aproapele pe tot traseul vieţii de aici. Aşadar, la judecată nu va conta atât de mult cât am făcut, nici câte valori materiale am acumulat, nici cât am călătorit sau cât am citit şi scris, ci mai degrabă câtă iubire faţă de semenii noştri am pus în tot ceea ce am făcut. Doar iubirea faţă de aproapele mă va face să văd iubirea lui Dumnezeu faţă de mine (Madre Tereza di Calcuta, La gioia di darsi agli altri, Edizione Paolina, 1980, p. 179).

Iubirea creştină

La rândul său, Sfântul Pavel spune că iubirea sau dragostea este una din roadele prezenţei Duhului care şi-a găsit sălaşul în inima creştinului (Gal. 5, 22). Considerăm că pentru o mai bună înţelegere a iubirii creştine se impune aici o scurtă analiză filologică a cuvântului „iubire“. Se ştie că în limba română sunt doi termeni: „iubire“ şi „dragoste“, fără însă a se preciza la cine se referă iubirea. Să nu uităm că limba şi cultura greacă a fost vârful de lance al culturii europene şi de aceea termenii greceşti se regăsesc în mai toate domeniile activităţii umane. Ei bine, pentru cuvântul „iubire“, scrierile nou-testamentare, păstrate în limba greacă, în dialectul popular, sunt patru termeni pentru a reda ideea de iubire, cu diferite nuanţe. Aceştia sunt: eros, philia, storge şi agapi. Cuvântul „eros“ exprimă doar iubirea carnală sau senzuală şi de aceea scrierile nou-testamentare nici nu-l folosesc. Mai puţin frecvent apare cuvântul philia, care este mai apropiat de sensul lui eros, dar exprimă ceva în plus. Acesta nu este agreat de scrierile sfinte fiindcă exprimă o iubire trecătoare, legată de un oarecare interes. Aristotel spunea că „plăcerea iubitului este să privească îndelung la iubita sa, iar plăcerea iubitei este să primească atenţiile iubitului ei, dar de îndată ce se ofileşte frumuseţea iubitei, prietenia (philia) se ofileşte şi ea, iar iubita nu se mai bucură de nici o atenţie din partea iubitului“. Aşadar, acest tip de iubire nu-i de durată şi este folosit doar ocazional în Noul Testament.

Un alt termen pentru iubire este storge şi se referă mai ales la iubirea familială, adică a părinţilor pentru copii şi invers, precum şi iubirea dintre fraţi. Ei bine, Noul Testament nu agreează nici acest tip de iubire, întrucât nu este expresia unei iubiri sincere şi nici de durată sau de neclintit. Într-adevăr, oricât de mult şi-ar iubi părintele un copil, iubirea acestuia se poate diminua când copilul nu ajunge la înălţimea aşteptărilor părinteşti. Ca să nu mai vorbim de iubirea copiilor pentru părinţii lor, îndeosebi când aceştia devin prea longevivi şi ajung la neputinţe, boli grave ori senilitate. De aceea nici acest tip de iubire nu are prea mare relevanţă. De ce? Pentru că nici aceasta nu poate fi statornică şi nici lipsită de interes, iar când dispare interesul, dispare şi iubirea. În cărţile biblice, când se vorbeşte de iubire, se foloseşte cuvântul grecesc agapi. Unii afirmă că acest termen s-a născut şi impus în gândirea creştină chiar de la început. Ne întrebăm de ce s-a preferat acest cuvânt şi prin ce diferă iubirea creştină recomandată de Iisus de alte feluri de iubiri? Sensul cuvântului se focusează pe textul din Matei 5, 43-48, care ne arată clar că Dumnezeu nu-i iubeşte pe oameni selectiv, ci la pauşal, trimiţând binecuvântările Lui, ploaia, căldura şi lumina peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Hristos deci ne îndeamnă să-L imităm în iubire pe Părintele Său, adică să-i iubim şi pe cei care nu sunt deloc atrăgători şi poate mai puţin vrednici de a fi iubiţi, mai cu seamă pe duşmani sau pe cei care ni se par a fi duşmani, de la care n-aşteptăm nimic în schimb. Mai presus de toate, iubirea creştină nu trebuie să se limiteze doar la declaraţii sau sentimente. Aşa cum din dragostea platonică nu se nasc copii, nici din iubirea teoretică nu se nasc virtuţi mântuitoare de suflet. Din Biblie rezultă că dragostea divină pentru noi oamenii a fost şi este una jertfelnică.

Se ştie că la noi ortodocşii se foloseşte mereu cuvântul agapă, ce exprimă ideea de iubire dezinteresată sau jertfelnică. Creştinii noştri ştiu că la un hram de biserică se organizează un prânz sau o cină festivă numită agapă. De ce nu s-a numit altfel? Din raţiuni de pedagogie misionară a Bisericii. Se ştie că la o agapă cei care participă mănâncă şi beau pe gratis, iar cheltuielile le suportă gazda care-i ospătează pe invitaţi din dragoste frăţească şi în numele lui Hristos. Scopul principal al organizării de agape este totuşi ca să ne reamintim că Hristos a folosit frecvent în parabole motivul ospăţului sau al cinei cu mulţi invitaţi, iar cheltuielile le suportă gazda. Este evident că gazda cea Mare este Tatăl ceresc care ne cheamă pe toţi să gustăm din cina Sa şi că El a jertfit pentru toţi viţelul cel gras şi mult, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, ca să nu plece nimeni flămând de la ospăţul Domnului, dar condiţia primirii la cină este practicarea iubirii.

Sursa: http://ziarullumina.ro/evanghelia-de-duminica/practicarea-iubirii-vrajmasilor

(mai mult…)

WhatsApp chat