Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Scrisori către noi înșine

Scrisori către noi înșine

Unde se întâlnește dragostea cu adevărul?

Părintele prof. Dumitru Stăniloae dă un răspuns foarte clar:
„…Adevărul și iubirea constituie, în înțelesul lor corect, o singură realitate. Adevărul și iubirea nu sunt două părți ale unei alternative, între care trebuie să se aleagă, ci două fețe indisolubil unite ale aceleeași realități ultime și dinamice. Iubirea este adevărul în iradierea, în expansiunea lui, este adevărul văzut ca o ultimă inimă de foc, ca un fundament de energie expansivă. Aceeași realitate se poate sesiza și expune când ca adevăr, când ca iubire. Dar mai bine este să se expună simultan, după ambele sale fețe. Mai bine-zis, ea trebuie, pe de o parte, să se formuleze ca adevăr, iar pe de alta, să fie abordată și comunicată ca iubire de către cei ce prin credință se fac mediile prin care se sesizează și se trăiește realitatea respectivă. Așa au făcut Apostolii și așa cere vremea noastră creștinilor să facă, dacă vor să aibă succes în năzuința lor spre unitate. (mai mult…)

Dintre prietenii pe care îi ai, ţi-ai pus vreodată întrebarea câţi sunt cu adevărat prieteni?

Sunt eu un adevărat prieten?!…Ce presupune adevărata prietenie?!

Spunea cineva drag că “Prietenia se oferă celui care ţi-a câştigat-o prin oferirea prieteniei lui câştigate de tine”, şi aşa este.
Nu-i uşor să vorbeşti despre prietenie, cui nu i-a fost teamă, cui nu i-a trecut prin gând măcar odată, că nu a fost prietenul la care se aştepta prietenul, că nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor lui?
Fiecare dintre noi avem nevoie de un prieten credincios, un prieten care să stea lângă noi la necaz, la neputinţe, să zâmbească alături de noi, să „zboare” cu noi, şi la nevoie chiar să plângă alături de noi.
Cu totii avem nevoie de de un prieten cu care să putem sta de vorbă, fără a fi nevoiţi să-i tot spunem ” vezi să nu mai spui la nimeni, să rămână între noi”. (mai mult…)

Când stai la popas, ce scoţi din traistă?

Ne-am gândit în dimineaţa aceasta la sfârşitul nostru?
Cu ce mă duc?
Când stai la popas, ce scoţi din traistă?

Sfântul Apostol Petru, referindu-se la acest sfârşit, aminteşte cuvântul din Psalmi că „la Dumnezeu o mie de ani este ca ziua de ieri care a trecut, ca o strajă de noapte. Nimeni nu ştie când va fi sfârşitul de aceea în slujbele noastre zicem: „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos să cerem“.

Cu ce ne ducem? Răspunsul este simplu. O singură privire aruncată în trecut, luminată de cuvintele Mântuitorului: „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită“, poate da răspunsul cel mai clar. Cum ne-a fost inima în tot acest timp?

Dumnezeu vrea inima noastră, vrea o inimă sinceră, „Fiule dă-Mi inima ta”….Vrea inima noastră….Dacă încă nu a venit sfârşitul…dacă încă mai avem timp este pentru că Dumnezeu ne iubeşte şi ne-a mai dat timp ca să ne salvăm. Ne rabdă, ne îngăduie, doar-doar ne-om ridica.

Îndrăznesc să spun că inima este traista din întrebarea de mai sus, dacă inima este curată vom scoate din ea doar lucruri minunate, dacă nu, nu.

Sorin

Cât de mult îţi pare rău pentru ce ai greşit azi? (III)

Trecerea cu uşurinţă pe lângă o astfel de întrebare este tocmai acel „dram de oţet ce strică aluatul cel mai nobil” – dacă ar fi să-l cităm pe Shakespeare. Alergăm toată ziua după fel şi fel de lucruri, căutând răspunsuri la fel şi fel de întrebări…agăţăm în colţul buzelor zâmbete menite să ascundă o posibilă părere de rău pentru eventualele noastre greşeli, pentru rugăciunile noastre grăbite rostite doar cu limba, cu gură şi nu cu inima.

Recent am învăţat o lecţie deosebită. Un prieten (pe care nu-l prea văd des pe la biserică) mi-a spus că are o problemă şi m-a rugat să merg cu el la biserică să ne rugăm împreună. Ne-am aşezat amândoi pe genunchi rugându-ne în şoaptă. Eu pentru el…el, pentru toată lumea. Pentru o clipă am tăcut ascultându-i şoaptele. Nici un cuvânt din rugăciunea lui nu amintea de problemele lui ci doar de problemele altora. Îşi cerea iertare că nu-i poate ajuta şi că se ruga pentru ei atât de rar….

O ruşine cum n-am mai simţit de mult am simţit că-mi îmbujorează obrajii…eu, mă gândesc atât de mult la mine şi atât de puţin la ceilalţi…În ziua aceea m-am videacat (ma rog Domnului să fie aşa) de orice urmă de fariseism.

Rugăciunea este urmată întotdeauna de un rezultat, dacă ea este făcută în mod corect. „Nici un om nu s-a rugat vreodată fără a învăţa ceva”, scrie Emerson. Iar eu am învăţat că orice părere de rău se poate transforma în binecuvântare când rugăciunea este sinceră.

Poate că este prea de dimineaţă să vorbesc de greşelile de astăzi, dar eu mă cunosc şi ştiu că sunt un om slab, supus greşelilor, deaceea încă de dimineaţă simt nevoia să mă rog cu părere de rău pentru ziua ce îmi stă în faţă.

Sorin

Cât de mult îți pare rău pentru ce ai greșit azi? (II)

E încă dimineaţă, încă nu s-au risipit zorii, şi greşelile curg…Gânduri nepotrivite…resentimente…nemulţumire…
Mă ruşinez în faţa Celui ce îmi ştie tot lăuntrul meu…IARTĂ-MĂ, Doamne! Tu mi-ai vegheat somul , îmi aşteptai şopata mea de iubire din zori…iar eu…iar eu-l…Îmi pare aşa de rău!!!…

Poate că Domnului ne este mai uşor să ne cerem iertare…poate…
Ce facem , însă, cu aproapele?…Eu am simţit mereu şi simt, că dacă am iubire, sunt atentă să nu greşesc cu absolut nimic…iar de s-a întâmplat din neveghere, lăuntrul meu geme, se frământă, dar parcă tot greu rosteşte acel miraculos ,,Te rog, iartă-mă! Am greşit!…)…Dar ştiţi de ce?..dintr-o prea mare ruşine…jenă că n-am ştiut a iubi…E ca un cerc vicios…şi până la urmă izbucnesc în plâns, cer iertare Domului şi apoi persoanei căreia i-am greşit…Fără ajutorul Lui nimic nu pot face…

Miriam

Cât de mult îți pare rău pentru ce ai greșit azi?

Ce greu îi este eului nostru să spună: „Îmi pare rău!”; „Iartă-mă!”
Cu mulţi ani în urmă, a trăit un om căruia nu i-a fost frică să spună: “Am greşit”. El era judecătorul Samuel Sewall. A făcut parte din comisia specială din Massachusetts care s-a ocupat de faimoasele cazuri ale vrăjitoarelor din Salem. A fost unui dintre judecătorii care a dat verdictul “vinovat” pentru aşa-numitele vrăjitoare. Însă mai târziu Sewall s-a convins că judecata sa a fost greşită.

Şi astfel, într-o zi rece de ianuarie din anul 1697, în timp ce Rev. Samuel Willard se îndrepta spre amvon, judecătorul Sewall i-a înmânat un document cerând ca acesta să fie citit înaintea tuturor oamenilor. Pe acea hârtie, judecătorul Sewall a scris că a greşit în verdictul pe care l-a dat cu cinci ani în urmă. Nu dădea vina pe nimeni, doar pe el. A cerut iertare de la oameni şi de la Dumnezeu. În nici un alt moment nu a fost mai curajos sau mai bun acest judecător decât atunci când a stat în biserică în faţa adunării credincioşilor, în timp ce pastorul îi citea mărturisirea: “Am greşit”.

Cât de vindecătoare pot fi aceste cuvinte, şi totuşi cât de greu recunoaştem că am greşit!…
Cât de diferită ar fi părtăşia dintre fraţi şi surori, dintre părinţo şi copii dacă toţi am învăţa să spunem sincer: “Îmi pare rău. Şi eu am greşit”.

Cristina

Astăzi, cât de bine se simte Domnul în inima și-n viața mea? Câtă atenție are de la mine?

– Te-ai întâlnit în dimineaţa acestei zile cu Dumnezeul tău?…Ce i-ai promis? Ce gând ţi-a pus spre-nfăptuire?…Te-ai ridicat de la-nchinare cu gânduri de iubire?…
Da, cu siguranţă Dumnezeu a fost în dimineaţa aceasta…Când m-am trezit era încă întuneric..m-am aşezat din nou în pat încercând să mai aţipesc câteva minute…şi am visat…nu am mai visat de mult…se vedea un drum care venea de departe, nu ştiam încotro duce…la un moment dat un pod rupt îmi dă fiori, nu puteam merge mai departe… Mă întrebam: Cum am să ajung dincolo?
Am îngemuncheat la capătul podului şi m-am rugat lui Dumnezeu să-mi arate o cale. I-am promis că n-am să-L mai rog să mă ierte până nu voi ierta eu mai întâi pe cei ce-mi greşesc…O voce s-a auzit lângă mine: Îndrăzneşte să treci pe pod, el nu este rupt, aşa îl văd doar cei ce nu ştiu ierta!…m-am trezit …Ce gând ţi-a pus spre-nfăptuire?
Că n-am să-L mai rog pe Dumnezeu să mă ierte până nu voi ierta eu mai întâi pe cei ce-mi greşesc.
(mai mult…)

Cât de mult îmi doresc…

1. Cât de mult doresc să fiu una cu fraţii mei?..Cât de mare îmi este iubirea faţă de ei?…Dar oare sunt gata sa ma uit pe mine pentru a trai prin ei?
Cât de mult îmi doresc… cât de mare este iubirea…sunt eu gata…?
Mereu am crezut că iubirea mea e mare…dar proba contrarie m-a smerit…Şi totuşi îmi doresc mult să am acea iubire statornică, jertfitoare…să uit complet de mine, de nevoile mele…Poate că uneori uit de mine…dar nu îmi dau seama, şi e bine fiindcă aşa pot sta în smerenie…Fraţii mei ar trebui să răspundă la întrebarea referitoare la cât de mare e iubirea mea…Dacă ei nu o simt, degeaba declar eu că o am…Fapte, nu vorbe se cer…
(mai mult…)

Cum stai cu dragostea dintâi?

– Suflete al meu, ţi-ai asuns aripile înlăuntru, sau le desfaci pentru a zbura spre Creatorul tău ducând rouă mulţumirilor tale care te fac mereu să zâmbeşti sincer, fără umbre?!…
Cuviosul Paisie Aghioritul, spune: „Cine își are conștiința împăcată, simte aripi înlăuntrul său, zboară” Fapta buna și credința sunt cele doua aripi cu ajutorul cărora sufletul nostru se înalță în zbor tainic spre Dumnezeu. Dar cu o singură aripă – cine mai poate zbura?! Mă rog Domnului să-mi pot păstra o conștiință curată să pot zbura frumos, să pot zâmbi sincer și fără nici o umbră de neseriozitate.

– Daca te-ai întâlni cu tine pe stradă, care ar fi prima impresie pe care ți-ai lăsa-o despre tine? Ești mulțumit cu cine ești, sau crezi că ai putea fi mai bun?
Nu. Dacă m-aș întâlni cu mine pe strada m-aș trage prietenos de mână și m-aș întreba: Cum stai cu dragostea dintâi?

Cristina

Tu ce oferi in schimb?

Am citit aceste gânduri înainte de culcare. Mărturisesc că au fost un bun mijloc de introspecţie…
Nu ştiu cum s-a întâmplat cu noi, oamenii, că am fost educaţi de copii să răsplătim, după puteri, orice gest frumos al celorlaţi, cel puţin cu un ,,Mulţumesc frumos!” şi/sau cu un zâmbet. Şi nu e rău, dar…
Dar, în multe situaţii am devenit formali, folosind clişee care dau bine…Nu întotdeauna zâmbetul şi acel ,,Mulţumesc frumos!” arată într-adevăr mulţumire şi bucurie…cum nici dacă cineva nu spune ,,Mulţumesc frumos!” sau nu zâmbeşte, asta nu înseamnă că nu este mulţumitor şi bucuros…
În ceea ce mă priveşte, când e vorba de a dărui ceva, o fac din iubire şi am învăţat să trec dincolo de ,,formalităţi”. Nu aştept nimic în schimb, ba chiar m-aş simţi ofensată dacă aş primi ceva în schimb : ). Am învăţat să nu am aşteptări de nici un fel fiindcă acestea îmi fură pacea şi îmi aduce dezamăgiri. Totuşi, un fel de aşteptare am, o aşteptare pe care mi-o tot cercetez să văd dacă e ,,legitimă”. În sprijinul acesteia, am un citat drag din Sfântul Ioan Gură de Aur ,,Dragostea este bucuria de a face altora bucurie.” Aşteptarea mea este să văd cumva, să observ, să mi se confirme, că micul meu gest de a dărui produce bucurie celuilalt. (mai mult…)

WhatsApp chat