Timp de pregătire şi har

În anul 1931, în adunarea fraţilor ostaşi ai Domnului, de 250 de suflete, din Ciclova Română, au intrat doi sectari, cu gândul – ziceau ei în mod făţarnic – să se reîntoarcă la calea cea dreaptă. Multă vreme şi-au arătat râvna şi dragostea pentru adevăr. Cei din localitate şi din împrejurimi veneau bucuroşi să asculte noile lor mărturisiri. Dar, într-o zi, duhul sectar din ei a început a se război împotriva icoanelor sfinte şi a sfintei cruci, crezându-se în destulă aşteptare şi timpul sosit prielnic să cadă în mrejile lor pescuit bogat. Unul se chema Ilie Brânzei, care fusese doisprezece ani baptist, altul se chema Nicolae Coadă. Văzând că nimeni nu cedează lămuririlor şi atacurilor lor, au început să hulească, să batjocorească Biserica, lucrurile sfinte din ea, pe preoţi şi pe arhierei, făcând mari tulburări în adunare. Nu era mai bine dacă nu-i primeam de la început? Multele adunări fericite, în părtăşia lor făţarnică, au avut straşnic sfârşit! Un frate ostaş, pe nume Dumitru Percea, a scris Redacţiei de la Sibiu despre cele întâmplate, şi Părintele Iosif, în suplimentul «Oastea Domnului» al revistei «Lumina Satelor» a scris următorul articol: (mai mult…)

Sfantul Apostol Luca – zugravul Maicii Domnului

Chipul Maicii Domnului şi al Sfinţilor se zugrăvesc pentru a ne vorbi despre viaţa şi faptele lor, să ne servească drept învăţătură. Icoanele sunt Scriptura celor neştiutori de carte. Ele ne învaţă întâmplările scrise în Biblie, înfăţişându-ne şi chipurile lor sfinte, prin trăsături cuvioase. Ele împodobesc bisericile şi casele creştinilor, sunt ca nişte ferestre prin care privim în veşnicie, sau ca nişte oglinzi prin care privim cerul lui Dumnezeu. Bisericile şi casele lipsite de icoane sfinte sunt goale, ca pustii şi fără Dumnezeu. Cultul icoanelor a luat fiinţă în vremea când Mântuitorul şi Apostolii vindecau bolnavii. Pe unde treceau ei, numai umbra lor dacă trecea peste bolnav, se făcea sănătos, de orice boală era cuprins. Umbra lor era chipul sau icoana lor ca oameni înduhovniciţi.

Icoanele sunt ferestre prin care privim cerul cu toată slava şi măreţia lui, cerul al treilea în care locuieşte puterea divină, unde a fost răpit Sf. Ap. Pavel, de unde au venit Moise şi Ilie, când s-au arătat pe Muntele Tabor, la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului nostru. Acolo locuieşte Dumnezeu şi Sfinţii Lui.

Timp de pregătire şi har / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011

Dumnezeu a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa (Fac 1, 26-27). Omul este chipul sau icoana lui Dumnezeu. Ca chip, după chipul omului ne închipuim şi pe Dumnezeu. Sigur că închipuirea aceasta este prea puţin însemnată, faţă în faţă cu ceea ce este El în adevăr. Ne este dat doar cât putem cuprinde cu mintea noastră mărginită. Dumnezeu este Duh – ni se spune în Sfânta Scriptură. Cum putem pătrunde mărimea Duhului cu mintea noastră mărginită? În zadar te vei strădui să lămureşti mărimea oceanului unui om care n-a văzut în viaţa lui decât o baltă. Minţilor întunecate nu le vei putea desluşi imensitatea oceanului. Tot astfel, ochii noştri mărginiţi, legaţi cu funiile puterii de atracţie a pământului, nu pot vedea pe Dumnezeul cel veşnic, sfânt şi nemărginit. Simţim că suntem învăluiţi de puterea Sa divină, de haruri şi harisme duhovniceşti, cu simţăminte ce nu aparţin firii omeneşti, şi, în extaz de fericire, doar să plângem mai putem, până vom primi trupul celălalt nemuritor, desăvârşit, când vom fi cu Dumnezeu în locaşurile cele veşnice. Până atunci, închipuirea aceasta ne este de mare folos. Când rătăceşti nefericit, adu-ţi aminte de Dumnezeu şi de Domnul Iisus născut din seminţia lui David. (mai mult…)

Să avem Chipul lui Hristos în noi ne spune Sf. Apostol Pavel. Dar a avea chipul lui Hristos înlăuntrul nostru nu înseamnă să aruncăm icoanele sfinte de pe pereţii casei. Dacă-i bine să cinstim memoria celor plecaţi dintre noi, dorim să le vedem mereu chipul, să trăiască printre noi prin aducerile aminte, cu atât mai mult sufleteşte. Aducerile aminte prin orice mijloace sunt temeiuri evanghelice care, ca şi Cuvântul, luminează, înflăcărează, răscolind inimile şi fiinţa întreagă pentru Hristos.

La Oastea Domnului din Simeria, a intrat în adunare o femeie, şi, făcând legământ cu Domnul, se ruga: „Doamne, nu ne lăsa să mai facem fapte sătăneşti. Evlavia ei i-a încurajat pe mulţi. Dar, plecând în concediu în satul natal, a intrat în comuniune cu aşa-zişii Martori ai lui Iehova, care au dezbrăcat-o de frumuseţea cultului religios din Oastea Domnului în Biserica Ortodoxă, bună şi străbună, şi au îmbrăcat-o în falsitatea curentului lor religios. În zadar s-au străduit surorile din Oastea Domnului s-o readucă la adevăr; le apostrofa, le făcea necunoscătoare şi neştiutoare. (mai mult…)

Cultul religios este cel mai bun şi mai ales mijloc pentru întărirea credinţei, al nădejdii şi iubirii de Dumnezeu. Se cere a fi ţinut ca şi credinţa religioasă. Aşa cum suntem chemaţi şi îndatoraţi să ţinem Crezul cu învăţătura de credinţă a Bibliei, tot astfel suntem îndatoraţi să îndeplinim şi cultul religios cu toate lucrările şi îndatoririle sale. Prin ele se primeşte harul divin şi se continuă lucrarea de mântuire împlinită şi rânduită de Domnul Iisus Hristos. Cultul religios, cum am văzut mai sus, este închinarea sau cinstirea lui Dumnezeu prin rugăciuni, citiri şi învăţături sfinte, cântări sfinte şi misiuni duhovniceşti. Toate acestea ne vorbesc despre legătura strânsă cu divinitatea şi părtăşia frăţească unită, a celor vii şi a celor morţi în Hristos-Domnul

Cultul icoanelor este cinstirea ce o dăm Sfintelor Evanghelii, icoanelor sfinte, Sfintei Cruci, Sfintei Treimi, Sfinţilor Apostoli, Sfinţilor Prooroci, Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului şi Sfinţilor Mucenici. Ele se aseamănă cu fotografiile părinţilor, ale fraţilor mai mari, pe care cu cinste şi cu iubire le păstrăm în casele noastre. Sunt case de creştini ai căror pereţi sunt plini cu imagini de pisici, câini, cai, peisaje naturale, femei goale, care trezesc poftele lumeşti etc. (mai mult…)

Cultul creştin nu este numai un aşezământ dumnezeiesc primit şi moştenit de la Domnul prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, ci şi o trebuinţă firească a sufletului omenesc. Este o revelaţie sfântă, dumnezeiască; întocmai ca în aerul cel curat, sufletul se înviorează, se curăţeşte, se mângâie, se luminează, se înalţă, se sfinţeşte, se desăvârşeşte. În tot fondul sau cuprinsul religiei creştine, sunt păstrate ca într-o vistierie bogată comoara slujbelor, a rugăciunilor şi a cântărilor sfinte, cântate şi folosite de înaintaşii noştri în credinţă. În ele se oglindesc învăţăturile şi tainele Evangheliei, dogmele părinteşti, viaţa evlavioasă şi sfântă, credinţa religioasă şi întreaga istorie a Bisericii de-a lungul veacurilor. Ce frumos şi înălţător este a şti că rugăciunea, sau cântarea, sau slujirea au fost rostite sau cântate cândva de un martor martir sau erou al Domnului Iisus Hristos! (mai mult…)

Iisus S-a suit pe munte. A chemat la Sine pe cine a voit, şi ei au venit la El. A rânduit dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine şi să-i trimită să propovăduiască. Le-a dat putere să vindece bolile şi să scoată demonii (cf. Mc 3, 13-15; 16, 15-18; Fapte 20, 28).

Ce sunt apostolii

Cuvântul apostol înseamnă împuternicit, trimis, delegat. Numirea aceasta se dă numai Sfinţilor Apostoli, celor doisprezece, şi Sfântului Apostol Pavel. Toţi apostolii au văzut pe Domnul Înviat şi au fost trimişi de El la propovăduire. Aceasta fiind, în esenţă, calificarea specială a lor prin har:

„Duceţi-vă – le-a zis Iisus – în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (Mc 16, 15-18).

Deci apostol înseamnă chemat, împuternicit, trimis; şi să fi văzut cu ochii lui pe Domnul Înviat. Acesta e motivul pentru care urmaşilor apostolilor nu li s-a dat această denumire (cf. Fapte 1, 21-26; 9, 1-6). (mai mult…)

„Vindecaţi pe cei bolnavi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, scoateţi afară demonii. Fără plată aţi primit, fără plată să daţi” (Mt 10, 8).

„Le-a dat putere şi stăpânire peste toţi demonii şi să vindece bolile” (Mc 16, 17-18).

„I-a trimis să propovăduiască Împărăţia lui Dumnezeu şi să tămăduiască pe cei bolnavi” (Lc 9, 1-2).

„Le-a dat putere să calce peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului şi nimic să nu-i poată vătăma” (Lc 10, 19).

„Nu oricine vorbeşte în Duh este profet adevărat, ci numai acela care are purtările Domnului; deci după purtare se cunoaşte profetul mincinos şi profetul adevărat. Orice profet care învaţă adevărul este profet mincinos dacă nu face ceea ce învaţă” (Didahiile).

„Dacă faptele cuiva sunt împotriva învăţăturii lui, acela în zadar îi învaţă pe alţii! (Avva Isaia).

„După cum prin faptele noastre cele bune aducem slavă Domnului, tot astfel prin faptele noastre cele rele aducem ceea ce este potrivnic” (Sf. Vasile cel Mare).

„Dacă unesc cuvântul şi fapta, atunci ele alcătuiesc frumuseţea întregii vieţi” (Sf. Isidor Pelusiotul).

„Căci nici un folos nu este nouă să ne numim creştini, de nu ne vom stărui să ajungem a trăi ca Hristos” (Sf. Chiril al Ierusalimului).

Timp de pregătire şi har / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011

„În ziua Cincizecimii, după multele zile de rugăciune şi aşteptare, deodată, a venit din cer fără de veste un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi eu şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte 2, 1-4).

Mărturii

„Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui Sfânt şi ştiţi orice lucru” (I In 2, 20).

„Cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi voi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva” (I In 2, 27). (mai mult…)

Ucenicii au plecat propovăduind pocăinţa. Scoteau mulţi draci, ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau (cf. Mc 6, 12-13).

După o noapte de rugăciune, Iisus a chemat pe ucenicii Săi, a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli, instituind sau aşezând Taina Preoţiei (cf. Lc 6, 12-16).

Mărturii

„Şi pentru că tu ai trecut cu vederea cunoaşterea Domnului, Eu te voi da la o parte din preoţia Mea” (cf. Osea 4, 6).

„Sufletul preotului trebuie să fie mai curat decât razele soarelui, pentru ca Duhul Sfânt niciodată să nu-l lase nelo-cuit” (Sf. Ioan Gură de Aur). (mai mult…)