Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home www.apostolia.eu

www.apostolia.eu

Un răspuns la problema însemnării cu 666

de Pr. Răzvan Ionescu

Dezbaterea iminentei prezenţe a cipurilor şi, respectiv, a numitei însemnări cu numărul 666 prin acceptarea acestui cip pe actele de identitate polarizează atenţia tuturor şi radicalizează discursul multora.

Constituind o dezbatere provocată de o iniţiativă de ordin tehnologic cu implicaţii în trăirea teologică, şi mai ales atâta vreme cât nu suntem la măsurile duhovniceşti ale unei descoperiri directe şi lămurite a harului în inimile noastre despre ce şi cum trebuie să înţelegem şi să acţionăm care să tranşeze definitiv problema, îmi pare că a răspunde acestei probleme necesită exercitarea unei duble competenţe, teologică şi ştiinţifică, integrate în trăirea de creştin investit liturgic în viaţa Bisericii. Propun cele ce urmează ca participare personală în „laboratorul” vieţii Bisericii dorind onest cristalizarea prin discernământul lucrător la nivel eclezial – în Biserică, nu în „bisericuţe”! – a unei viziuni nuanţate a Bisericii faţă de această problematică. (mai mult…)

Învierea fiului văduvei din Nain: Hristos ne călăuzește către fericire

Domnul se află la începutul vieții Sale de propovăduire : a rostit “Predica de pe Munte”, primul său cuvânt către oameni, în care le arată legea cea nouă, scara duhovnicească prin ale cărei opt trepte se ajunge la desăvârșire și la Împărăția Cerului. De îndată ce a adus prin Cuvântul Său Vestea cea Bună, Cuvântul lui Dumnezeu Și-a început lucrarea Sa vindecătoare, (adică minunile Sale) pentru a arăta puterea dumnezeiască ce se sălășluiește întru El și pentru a întări Cuvântul Său : scapă de la moarte pe sluga Sutașului, care suferea de o boală fără leac. A doua zi purcede către Nain, un mic oraș care se găsește la aproape 30 de kilometri la sud de Capernaum, pe dealurile micului Hermon, și de unde se vede foarte frumos Nazaretul. Aici va săvârși această mare minune, care nu este istorisită decât de Sfântul Luca. (mai mult…)

Iubirea de vrăjmaşi: o purtare dumnezeiască

Duminica a 19‑a după Rusalii. Luca 6, 31‑36 [27‑36]

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”: înainte de toate, trebuie spus limpede că această poruncă a lui Hristos este cea mai grea dintre toate şi poate părea, din multe puncte de vedere, imposibil de împlinit. Înainte de a încerca să‑i descifrăm înţelesul adânc – lucru deloc lesne – se cuvine să‑l punem în context. Această pericopă evanghelică face parte din ceea ce se numeşte „Predica de pe munte”, dar care este de fapt cuvântul de început pe care‑l rosteşte Hristos în Galileea mergând către misiunea Sa. Îl găsim la Sfântul Matei şi la Sfântul Luca, dar este mult mai complet la Sfântul Matei (3 capitole, de la 5 la 7; la Sfântul Luca, o jumătate de capitol: 6, 20‑49). Alegerea Sfântului Luca este legată de logica lecţionarului bizantin1. Mai mult, pericopa nu este bine aleasă: ar trebui început la versetul 27, căci de aici începe învăţătura lui Hristos despre iubirea de vrăjmaşi. Trebuie adăugat că succesiunea evenimentelor este greu de înţeles la Sfântul Luca2: de aceea vom rămâne la Evanghelia Sfântului Matei. (mai mult…)

Tâlcuirea evangheliei celei de-a 12-a Duminică după Rusalii – Tânărul bogat

Cuvântul acestei Evanghelii este surprinzător, dar şi foarte emoţionant, iar dacă nu este cercetat în adâncime, ne poate duce la o mare descurajare, aşa cum s-a întâmplat cu Apostolii care erau de faţă. Scena este descrisă de cele trei Evanghelii sinoptice (Matei 19, 16-26; Marcu 10, 17-27).

Domnul se află la sfârşitul vieţii Sale pământeşti şi Îşi începe urcarea către Ierusalim. Tocmai i-a binecuvântat pe copii. Atunci vine un om care îngenunchează înaintea Lui şi Îi pune o întrebare fundamentală: „Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”. Întrebarea este una de căpătâi şi este bine pusă. Este întrebarea pe care trebuie să şi-o pună orice om pe acest pământ.

Prima reacţie a Domnului este tulburătoare: „Pentru ce Mă numeşti bun? Bun este numai Dumnezeu”. Totuşi, Iisus Domnul este Dumnezeu. Trebuie să amintim mai întâi că purtarea Domnului nu este niciodată de natură psihică sau sentimentală: El vorbeşte şi se poartă mereu după Adevăr, pentru că El este Adevărul. Nu vorbeşte niciodată pentru a face plăcere oamenilor, cum ni se întâmplă nouă adesea. Apoi, în ceea ce priveşte înţelesul, trebuie să subliniem că El pune pe de-a-ntregul bunătatea în seama lui Dumnezeu Tatăl, Care este izvorul a toată bunătatea, fiindcă El, Fiul, a venit pe pământ pentru a arăta pe Dumnezeu, iar El Însuşi, deşi este Dumnezeu, păstrează o înfăţişare omenească „normală”. Ca om, Domnul pune toate în seama lui Dumnezeu. Ca Fiu, pune toate în seama Tatălui Său. În toate, Hristos se arată fără greşeală. (mai mult…)

VINDECAREA ORBULUI DIN NAŞTERE

Este oarecum surprinzător să găsim această Evanghelie la sfârşitul perioadei pascale, pentru că evenimentul pe care îl istoriseşte se găseşte înaintea Patimilor Mântuitorului. Dar acest lucru e legat de pedagogia liturgică a Biseri­cii din Răsărit: primele trei duminici din pe­rioada pascală se concentrează asupra învie­rii lui Hristos, după cum este firesc, iar următoarele trei duminici se concentrează asu­pra tainei apei(2), pentru a ne pregăti pentru Cincizecime, căci apa este unul dintre semne­le cele mai puternice ale Duhului Sfânt. Vizi­unea occidentală este diferită, mai istorică: această Evanghelie se citeşte la sfârşitul Pos­tului, în miercurea Luminării, în ziua în care ochii catehumenilor se deschideau pentru că li se transmitea solemn Simbolul de Credinţă şi Rugăciunea Domnească (Tatăl Nostru)(3).

Elementul cheie, aici, este apa. Contextul confirmă aceasta. Domnul S-a urcat la Ierusalim pentru Sărbătoarea Corturilor(4), iar „în ziua cea din urmă, ziua cea mare a săr­bătorii, Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: «Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea! Cel ce crede în Mine […], râuri de apă vie vor curge din pântecele lui». Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce cred în El…” (In 7, 38-39). Este un mo­ment deosebit de greu pentru Hristos, Care dă în Templu o învăţătură de o excepţională înălţime teologică ce se referă la El, personal, ca trimis al lui Dumnezeu, Fiul Tatălui ce­resc, o învăţătură ce nu este primită de mul­ţime şi care provoacă un conflict puternic în sânul ei, pentru că Evreii vor să-l lapideze (In 8, 59) înainte de Patima Sa trupească, El su­feră o Patimă sufletească. (mai mult…)

CONVORBIRE MESIANICĂ LA FÂNTÂNA LUI IACOV

În Duminica a cincea după Paşti, Sfântul Ioan Evanghelistul istoriseş­te convorbirea Mântuitorului cu fe­meia samarineancă la fântâna lui Iacov (In 4, 5-42).

Deşi, în aparenţă, un dialog simplu, el exprimă însă un moment însemnat din activitatea mesianică a Mântui­torului. Acest motiv l-a condus pe Iisus până la fântâna lui Iacov, de lângă Sihar.

În timp ce Sfin­ţii Apostoli se îngri­jeau de cele ale Mar- tei, Mântuitorul S-a aşezat pe marginea fântânii să Se odih­nească. Era normal ca la amiază să vină cineva să scoată apă şi care avea să fie samarineanca. Păs­torul cel Bun căuta oaia rătăcită pentru a o aduce la ca­lea adevărului.

În împlinirea acestui ideal sfânt, Domnul Hristos uneori aşteaptă, iar alteori iese El Însuşi întru întâmpi­narea aceluia care are nevoie de milă şi har izbăvitor.

În acest scop, fântâna lui Iacov ia forma unui amvon itinerant, oferind omului prilej de întâlnire cu divini­tatea. Iisus a ales, drept loc de con­vorbire cu samarineanca, un loc po­trivit tradiţiei religioase şi naţionale a samarinenilor. Aceştia intenţionau să se alăture religios Patriarhului Iacov, or Siharul este situat în apro­pierea ţinuturilor lui Iacov, care a să­pat celebra fântână ce îi poartă nu­mele.

Mântuitorul, ştiind că va veni Samarineanca, i-a ieşit întru întâm­pinare. Problema oboselii a fost doar un pretext, de fapt Iisus înseta după convertirea poporu­lui samarinean. Folosindu-se de apă, pentru potolirea se­tei fizice, Domnul Iisus Hristos arată că mijloacele mate­riale pot călăuzi su­fletele pe cărările mântuirii. Deseori Dumnezeu foloseş­te prilejuri simple pentru a interveni în viaţa omului.

Numeroase sunt cazurile când gesturi simple contri­buie la realizarea unor relaţii însem­nate între oameni. Iisus urmează această stratagemă, cerând apă să bea. Solicită apa materială spre a-şi potoli setea fizică, pentru ca apoi să ofere El samarinencei Duhul Său cel Sfânt, dătător de viaţă nemuritoare.

Această cerere implică, desigur, sme­renie, „dă-mi să beau”, cel care o face dă însă dovadă de umilinţă, cel care oferă este cuprins de dragoste.

De pildă, ca atunci când cerşeto­rii, la colţ de stradă, stau cu mâna întinsă, iar trecătorii depun cu dra­goste ceva în această mână, ca răs­plată a gestului de umilinţă.

Dragostea şi smerenia se caută şi se completează reciproc. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că mai mare este bucuria aceluia care ofe­ră, decât a aceluia care primeşte. Cel care oferă se bucură că are de unde să dea şi la alţii, pe când cel care pri­meşte o face cu tristeţea lipsurilor sale. Mântuitorul solicită samarinencei ceva de absolută trebuinţă, apa, principiul esenţial de existen­ţă a vieţii. Dumnezeu aşteaptă de la om ceva esenţial din viaţa sa perso­nală, un singur gest umanitar, ca apoi să-l răsplătească El pe om cu purtarea Sa de grijă — cea mai mi­lostivă.

Înduratul Dumnezeu însetează mereu aşteptând semnul dragostei omului concretizat prin credinţă şi fapte bune, întrucât „credinţa fără fapte moartă este”, zice Sfântul Iacov (Iac 2, 20). Milostivul Dumnezeu este tot timpul aproape de om, gata să-l călăuzească pe calea mântuirii, în­tocmai ca părintele din Evanghelie, aşteptând întoarcerea fiului rătăcit.

Dumnezeu aşteaptă îndelung sem­nul dragostei simple ca să ofere, în schimb, binecuvântarea milostivirii Sale divine: „Iată, Eu stau la uşă şi bat; de-Mi va auzi cineva glasul şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Ap 3, 20). La dra­gostea limitată a omului, Dumnezeu răspunde prin ocrotirea Sa cea fără margini. Simţind atmosfera potrivi­tă misiunii Sale sfinte, zice femeii: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dum­nezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: «Dă-mi să beau!», ai fi cerut tu şi El ţi-ar da apa vie”, semnul concret al dragostei divine (Ioan 4, 10). în trăirea duhov­nicească mijloacele simple sunt de un real folos, întru potolirea dorinţei de desăvârşire. în general omul are sete de slavă deşartă, de îmbogăţire, de mărire etc. Cine se adapă din această apă a tendinţelor de tot fe­lul, însetează din nou. însă cel ce se învredniceşte de bogăţia purtării de grijă a lui Dumnezeu încetează de a mai fi chinuit de griji trecătoare. Ast­fel, apa ocrotirii divine, dăruită de Dumnezeu, devine izvor de apă ne­muritoare, pururea îndestulătoare.

„Apa pe care Eu v-o voi da se va transforma în izvor de apă nemuri­toare”.

Convinsă de adevărul acestor cu­vinte mesianice, samarineanca cere apă miraculoasă: „dă-mi să beau”, ca să nu mai ostenească venind mereu la fântână.

Realizându-se atmosfera de încre­dere reciprocă, se pune degetul pe rană. „Cheamă pe bărbatul tău”… „N-am bărbat”, „Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut, iar cel pe care-l ai acum nu-ţi este băr­bat”. Povestea bărbaţilor femeii are relaţie indirectă cu cele cinci triburi ale Asiriei. În timpul captivităţii babilonice a Evreilor, între anii 640-538 î.H., regele Asiriei a repopulat Samaria cu cinci triburi păgâne, asiatice, cu idolii lor, la care continuau să se închine (4 Rg 17, 24-41). Emigranţii au fost convertiţi la mozaism doar parţial, continuând să adore zeităţile proprii. După încetarea captivităţii, evreii reveniţi în Samaria s-au amestecat cu aceste triburi, rezultând un popor hibrid, în permanentă duşmănie cu Iudeii şi confu­zie religioasă. Mântuitorul, cunoscând aceasta, a încercat să liniştească rătăcirile lor sufleteşti. Adevărul religios nu se poate lămuri atâta vre­me cât există obstacole de ordin spiritual, care se ridică între Dumnezeu şi om, viaţa duhovnicească nefiind separată de trăirea morală. Când se neglijează lucrul acesta, Dumnezeu aminteşte mereu: „Cheamă pe băr­batul tău”.

Pocăieşte-te, omule, de păcatele care te chinuie; îndreaptă ceea ce tre­buie îndreptat în viaţă, îndepărtează tot ce poate fi întinăciune şi păcat păgubitor de suflet. Părăseşte bărbaţii tăi nelegitimi şi vino la Mine, Cel legitim. Convinsă de puterea divină a acestor cuvinte, samarineanca măr­turiseşte convingător: „Doamne, văd că eşti proroc”. Mărturisire făcută cu oarecare ezitare, prin faptul că acest proroc este iudeu, cu probleme pen­tru samarineni, pe motiv de închinare; iudeii aduceau laudă lui Dumnezeu în Ierusalim, în timp ce samarinenii pe muntele Garizim. Răspunsul lui Iisus este clar: „Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele aces­ta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Va veni vremea, a si venit, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh si-n adevăr”. Mântuitorul a precizat că toate diferenţele de închinare se vor rezolva printr-o reală adorare spirituală. Femeia a înţeles de la Iisus că Ierusalimul şi Garizimul sunt doar o umbră palidă. Convinsă pe deplin de adevăr, samarineanca îşi dă seama că nu se găseşte nici în Ierusalim şi nici la Garizim, ci la fântâna lui Iacov, în prezenţa lui Iisus „Prorocul”, descoperit şi măr­turisit convingător de ea.

Astfel, convorbirea mesianică de la fântâna lui Iacov constituie un ade­vărat mesaj divin adresat creştinilor din toate timpurile şi toate locurile.

Acest mesaj mărturiseşte că „Dumnezeu este Duh, si cine I se închină tre­buie să se închine în duh si-n adevăr”. Adorarea lui Dumnezeu nu este un simplu formalism, ci un efort susţinut de unire a voinţei omului cu cea a lui Dumnezeu, ca Sfântul Duh să ocrotească sufletul omului, ca nici o piedică să nu se interpună între Dumnezeu şi om.

Samarineanca arată că ştie de venirea lui Mesia Care va dezvălui tot adevărul, mărturisit de Iisus. „Eu sunt, Cel ce-ţi vorbeşte”, Hristos Dumnezeu vorbeşte El însuşi lumii — Creatorul Se adresează creaturii. Convinsă de acest adevăr divin de care s-a învrednicit, femeia lasă vasul şi se duce grăbită spre compatrioţii săi pentru a le descoperi şi lor provi­denţiala sa descoperire: „Veniţi şi vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut, nu cumva acesta este Hristosul?”. Cu sufletul călăuzit de Duhul Sfânt, samarineanca se oferă curajos misiunii apostolice. Misiune cu roa­de însutite. Samarinenii ies din oraş şi se îndreaptă spre fântână, către Iisus. Apostolatul consătencei lor va lua forma unei mărturisiri persona­le — „iată ce mi s-a întâmplat”. A împărtăşi cu altcineva ce ni se întâmplă este un adevărat curaj sufletesc, sub ocrotirea Sfântului Duh. Un aseme­nea curaj a dovedit cu prisosinţă această făptură fragilă, prin curajul măr­turisirii sale devenind Sfânta Fotini.

Sfinţii Apostoli, întorşi cu alimente, îl invită pe Mântuitorul la masă: „Învățătorule, mănâncă!”, la care primesc răspunsul: „Mâncarea mea este să fac voia Celui ce M-a trimis”. Aceasta înseamnă că ascultarea de Tatăl Ceresc constituie adevărata hrană duhovnicească a mărturisitorilor lui Dumnezeu.

 

Arhiepiscopul Adrian Hritcu 

sursa: https://www.apostolia.eu

VIAȚA SUFLETULUI DUPĂ MOARTE

Evanghelia pomenită astăzi de Biserică este de o extremă importanţă teologică şi spirituală, căci Domnul ne dă învăţătură de mare limpezime cu privire la soarta sufletului după moarte, la adevărata natură a Iadului şi la pocăinţă. Această pildă este relatată numai de către Sfântul Luca.

Ne aflăm către sfârşitul misiunii pământeşti a Domnului şi este cu putinţă ca El să fie deja în drum către Ierusalim1 (dar această „urcare” va dura mai mult timp, vreme de câteva luni). Mulţime mare Îl urmează, iar El o învaţă, mai cu seamă în pilde. În această mulţime se află vameşi şi păcătoşi… care se apropiau să‑L asculte (Lc 15, 1). Aceasta atrage furia fariseilor şi a cărturarilor care cârtesc împotriva Lui. El spune atunci pildele Oii şi a Drahmei pierdute, cea a Fiului risipitor, apoi cea a Iconomului necredincios, pentru a arăta mila lui Dumnezeu, Tatăl Său ceresc. Toate acestea le auzeau şi fariseii, care erau iubitori de argint, şi‑L luau în bătaie de joc (Lc 16, 14). Domnul, atunci, le vorbeşte şi spune această pildă care îi priveşte direct.

(mai mult…)

Iubirea de vrăjmaşi: o purtare dumnezeiască

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”: înainte de toate, trebuie spus limpede că această poruncă a lui Hristos este cea mai grea dintre toate şi poate părea, din multe puncte de vedere, imposibil de împlinit. Înainte de a încerca să‑i descifrăm înţelesul adânc – lucru deloc lesne – se cuvine să‑l punem în context. Această pericopă evanghelică face parte din ceea ce se numeşte „Predica de pe munte”, dar care este de fapt cuvântul de început pe care‑l rosteşte Hristos în Galileea mergând către misiunea Sa. Îl găsim la Sfântul Matei şi la Sfântul Luca, dar este mult mai complet la Sfântul Matei (3 capitole, de la 5 la 7; la Sfântul Luca, o jumătate de capitol: 6, 20‑49).

(mai mult…)

Misiunea și voluntariatul Oastei Domnului

                                                           „Oastea Domnului este o călătorie spre patria cerească”

Cu binecuvântarea  Înalt Prea Sfințitului Mitropolit Iosif și cu susținerea și ajutorul  Prea Sfințitului  Ignatie Mureșanul, a avut loc în zilele de 3 și 4 decembrie 2016, pentru a doua oară în Dublin, adunarea Oastei Domnului, care s-a desfășurat la Centrul Misionar Sf. Ioan Botezătorul și la Biserica Înălțarea Sfintei Cruci. (mai mult…)

WhatsApp chat