Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Exigenţele convertirii oglindite în Actele Martirice – partea IV

Exigenţele convertirii oglindite în Actele Martirice – partea IV

Exigenţele convertirii oglindite în Actele Martirice – partea IV

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula,
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu

Seria Conferinţe
Exigenţele convertirii oglindite în Actele Martirice
Suceava, 2005

Îi vedem pe toţi zburând pe la secte, trecând prin tot felul de pietisme din astea ieftine. Nu ne dăm seama că de fapt noi nu pierdem nimic, ci ei pierd. Şi ne îndurerează pierderea pe care ei o săvârşesc în raport cu ei, ne obligă ca noi să fim mult mai atenţi cu ceea ce noi facem ca ei să nu se piardă. Nu înseamnă acum că dacă lui Gică i s-a pus pata şi vrea neapărat să aibă apartament şi pleacă în Anglia şi acolo se converteşte la baptişti – sau nici nu pleacă, ci îl ajută aici fraţii baptişti -, gata, s-a convertit la baptişti şi dintr-o dată l-am pierdut din Biserică. Biserica nu pierde pe nimeni. E falsă ideea că Biserica ar vrea să piardă pe cineva sau că pierde pe cineva. Cei care ies din Biserică pierd Biserica. Îşi pierd relaţia lor personală cu Dumnezeu, trecând către nişte dumnezei mai mici. Care pot fi numiţi în orice fel: bănuţi, păpică, cum vrei… Café-bar, Internet… Cum vreţi. Fiecare poate să-şi creeze câte un idol dintr-aceştia care să-L suplinească pe Hristos, până la vremea la care, constatând că este sterp şi că nu-i foloseşte la nimic, îl abandonează, pentru că el însuşi se simte abandonat.

De aceea vă spun că în căutarea modelului convertirii nu trebuie să fim disperaţi. Îl avem de 2000 de ani înaintea ochilor noştri şi noi nu-L găsim!… Pentru că nu ştim să ne lăsăm în mâna Bisericii şi să fim purtaţi către El. Biserica noastră, slavă Domnului, este o Biserică inclusivistă. N-are a pierde pe nimeni. De fiecare dată rămâne deschisă, cu braţele foarte larg deschise – uitaţi-vă la uşile împărăteşti cum, îndată după Înviere, rămân deschise până în Joia Înălţării, aşteptându-i pe toţi să se întoarcă şi strigându-le tuturor că în raport cu tot ceea ce se petrece în jurul lor, singura revoluţie reală şi singura realitate plină de sensuri este numai Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Observaţi cum dintr-o dată modelul convertirii ne duce către modelul Învierii, către Noaptea Învierii. Atunci convertirea noastră dinspre iad spre rai se face în fiecare noapte de Înviere, ca şi în fiecare noapte când retrăim şi retrăim Învierea. Privegherile în mănăstire nu sunt pierdere de vreme, ci re-aducere aminte a privegherilor de dinaintea Învierii şi de aducere înainte a Învierii lui Hristos. Acest spaţiu al convertirii, care este Învierea lui Hristos şi care ne este foarte aproape, ne dovedeşte că oricât de jos am fi în căderile noastre, există încă o speranţă. Câtă vreme Hristos ne este Domn şi Dumnezeu. Mi-aduc aminte întotdeauna cu evlavia cu care trebuie să îmi aduc aminte şi cu o neţărmurită mulţumire faţă de Dumnezeu, Care mă ţine în viaţă, de momentele din copilăria mea în care mergeam în Vinerea Mare la biserică. Era singura zi când mergeam la biserică. În tot anul. Nici de Crăciun nu apucam. În Braşov, biserica mea era la câteva minute bune de mers cu troleul. În Vinerea mare, în schimb, însoţindu-l pe tatăl meu, mergeam şi cântam Prohodul Mântuitorului. Auzeam toaca, vedeam lumânările, vedeam oamenii mergând cu lumânările aprinse către groapă… În timp, am învăţat că gestul acesta înseamnă ceva mult mai mult. Că dacă în Vinerea Mare Hristos este în mijlocul bisericii, cuprins de moarte, în cele mai de jos ale pământului Hristos calcă deja ca biruitor. Şi că dacă Dumnezeu, Creatorul, sfărâmă ceva, atacă o realitate în miezul ei, din momentul respectiv nimeni, niciodată, nu poate restaura la fel de distinct realitatea aceea. Intră Hristos în iad şi goleşte iadul. Şi zice cântarea din Triod la Săptămâna Patimilor: „Iadul şi-a înghiţit momeala lui”. Sfântul Grigorie de Nazianz ne dă o imagine teribilă când spune, la un moment dat, că exact cum se pune momeala în firul pescarului, în cârlig, aşa şi Hristos S-a lăsat pe prins în undiţa întrupării, pe firul întrupării, până în cârligul Crucii, punându-se momeală diavolului. Şi diavolul L-a înghiţit cum înghite peştele cârligul. Şi-o fi zis el: „Şi Ăsta e ca toţi ceilalţi. Şi Ăsta moare, uite-L! A făcut El ceva minuni, a cam tulburat El iadul, ne-a cam dat El peste râturi ici şi colo, dar uite-L şi pe El în mâinile noastre!…” Şi a înghiţit momeala. Iar Hristos, pe firul dumnezeirii ducându-Se înapoi la sursa măreţiei Sale, care este Treimea, când a ieşit a făcut iadul să vomite tot ceea ce avea în pântece, pentru că nu mai putea să ţină. Şi în vomitătura aceea uriaşă au ieşit afară toţi cei morţi. De aceea vă spuneam că în Sâmbăta Mare preotul slujeşte Liturghia în fond pe masa de Altar din iad, care a devenit Biserică. Unde este Hristos este Biserica! Şi în momentul acela se aprinde lumina la Ierusalim! Nu vă minţiţi că la 12 noaptea vine lumina şi părinţii se bucură: „Uite, ne-a aprins becul Dumnezeu!” Nu. În Sâmbăta Mare, în prânzul Sâmbetei celei Mari pogoară lumina, semn că în cele mai de jos ale iadului Hristos intrând, iese cu adevărat Lumină lumii. Mai mult decât atât. Aduceţi-vă aminte de gestul nostru de a stinge luminile în toată biserica, lăsând macul acela de lumină pe masa Sfântului Altar, speranţa aceea că undeva, acolo, dincolo de vederea noastră, este Hristos, Care ne aşteaptă. Imaginea aceasta te duce automat cu gândul la iadul care însuşi era întuneric şi la speranţa aceea, clipa aceea de speranţă în care Hristos Se vesteşte ca fiind biruitor. El vine şi tulbură lucrurile. Şi pe când preotul ia lumina din candelă şi se întoarce cu faţa spre noi, spunându-ne: „Veniţi de primiţi lumină!”, tot aşa Hristos Se pleacă în Întruparea Sa şi dăruindu-ne Lumina, totul se umple de Lumină. Cum zice Sfântul Vasile cel Mare: „Nu mai ştim care sunt care. Se amestecă îngerii cu oamenii, căci nu mai există întuneric, ci totul este lumină!”

Din momentul acela trebuie să vă puneţi foarte serios problema convertirii. Cine sunteţi voi în raport cu Învierea lui Hristos? Cât din ceea ce se petrece în Noaptea aceea vă aparţine şi v-a schimbat vieţile? Pentru că noi ne-am obişnuit de foarte multe ori să vorbim aşa, bătând câmpii prin biserică, cu o limbă din asta, de rumeguş, că nu ne mai înţelegem pe noi înşine. Vorbim despre toate cele şi nu mai vorbim de Hristos şi despre capacitatea Lui de a ne izbăvi din moarte. Vine câte unul şi zice: „Părinte, ştiţi, am o problemă cu nervii! Nu mai pot discuta cu părinţii mei…” Care e soluţia? Dacă-i zici: Hristos, îţi spune: „Măi băiatule, vino-ţi în fire! Ce legătură e între Hristos şi comunicare dintre părinţi şi copii?” Păi este! pentru că Hristos face ca această comunicare să se poată restaura. Ne pune pe fiecare să stăm în banca noastră, ne arată unde ne este locul, pentru că o adevărată convertire te aşează într-o dimensiune corectă cu Hristos. Toată lumea crede că smerenia este să baţi cu capul de pământ la toţi – mă iertaţi de cuvânt prost, dar e un neculism patentat – tiriplicii din jurul tău. Dar nu este aşa în nici un caz, pentru că, de fapt, smerenia noastră se raportează la Dumnezeul nostru, care S-a smerit de dragul mântuirii noastre. Nu ne smerim cu toţi proştii din jurul nostru, care cred că au adevărul veşnic. Chiar dacă aceia uneori sunt într-o ţinută care ar vrea să ne ceară să tăcem. Dar dacă tăcem în faţa adevărului, acceptând minciuna, nu mai suntem fiii Adevărului, ci fiii minciunii, şi nu ne putem împărtăşi de Hristos, Care este Adevărul.

Ce anume din acest Model vă poate face să supravieţuiţi? Ce vă dă – dacă vreţi – punctele de sudură ale fiecăruia dintre voi cu Marele Model, Care este Hristos? Desigur, viaţa în Hristos… Şi când spun aceasta, sper să nu înţelegeţi că încep să teoretizez şi să vă cânt după ureche o romanţă pe care o ştiţi de multă vreme. Ci vreau să vă aduceţi aminte de botezul vostru. De botezul vostru în care aţi murit şi aţi înviat cu Hristos. De botezul vostru în urma căruia aţi rămas nemuritori. Iar celelalte taine toate ne vin în întâmpinare. La noi în Ardeal există obiceiul să se creadă – ştiţi, de fapt, şi dumneavoastră, pentru că, fiind călcaţi de austrieci, aţi fost călcaţi suficient şi de catolici – că maslul este ultima ungere a toboganului ca să treacă ăla mai uşor pe lumea cealaltă. Asta este o extremă: maslul pentru muribunzi. Iar cealaltă extremă este maslul de obşte: „Hă-hă-hă, haidaţi toţi aicia, că vă facem aia şi aia, vă scoatem dracii… N-avem rugăciuni pentru toate cele? Nu-i nici o problemă, inventăm noi!… Deschidem pravile, ne rugăm cu lumânarea cu vârful în jos, găsim noi o modalitate de a vă stoarce de bani!…” Un fel de neguţătorism, de cele mai multe ori amatoresc, fie vorba între noi, şi penibil înaintea oamenilor. Pe când Taina Sfântului Maslu ce-ţi aduce mai întâi aminte? Faptul că ai fost miruns, că te unge exact unde ai fost miruns, că în afară de rana ta, te unge pe toate rănile pe care Hristos ţi le-a dat. Nu vă minţiţi! Din cristelniţă noi nu ieşim nerăniţi! Din cristelniţă ieşim cu semnele cuielor în mâini şi-n picioare, şi cu coasta împunsă. Asta înseamnă să fii creştin! Cine v-a spus că a fi creştin înseamnă să stai la o berică şi un tutungel şi că aşa poţi să fii la fel cu sfinţii de pe pereţi? Nu merge! Uitaţi-vă bine la tot ceea ce vă propune toată masa de sectari mediocri din jur, care vine cu tot felul de cărărui, una mai scurtă decât cealaltă. „Eşti tânăr şi te simţi izolat în Biserica Ortodoxă, pentru că popii tăi te pun să baţi metanii, să te rogi, să ţii post… Nu-i nici o problemă! Hai la noi, că noi te băgăm în bancă, te învăţăm să lălăi ca un papagal, te aplaudăm, te ducem în excursii… Numai lucruri duhovniceşti. Îţi găsim un loc de muncă, dacă se poate, în beneficiul micii noastre adunări, şi atunci când devii desăvârşit nu te trimitem la Ierusalim, la Locurile Sfinte, ci te trimitem la locul nostru sfânt, peste gârlă…Un pic la Munnchen, la Detroit, găsim noi un loc unde tu să fii foarte bine primit de fraţii de acolo care, fără îndoială, dacă îşi scutură praful de dolari din buzunar îţi dau salariul pe şase luni din nenorocita de Românie, şi iacătă, dintr-o dată te-am convertit, te-am îmbogăţit… În ce? În ce?

va urma

sursa: http://www.agnos.ro

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WhatsApp chat